ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2244/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 07.07.2014 sub Dosar nr. x/299/2013, urmare admiterii excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București prin Sentința civilă nr. 9992 din 05 iunie 2014, reclamanta A. a chemat în judecată pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea Hotărârii nr. 19 din 23.01.2013 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin care s-a dispus:

aspectele sesizate intră sub incidența prevederilor art. 2 alin. (5) din O. G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată;

sancționarea părții reclamate cu avertisment;

clasarea dosarului;

o copie a hotărârii se va transmite părților.

Prin Sentința nr. 3520 din 18 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B. și a anulat Hotărârea nr. 19 din 23 ianuarie 2013 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării în ceea privește punctele 2 și 3 ale hotărârii atacate.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În esență, criticile formulate au vizat interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, republicată, sub aspectul reținerii greșite a criteriului de discriminare, cu consecința inexistenței faptei de discriminare, raportat la situația de fapt și probatoriul administrat în cauză.

În opinia recurentului, din interpretarea literală a dispozițiilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 rezultă indubitabil că lista criteriilor indicate de către legiuitor nu este una exhaustivă, sintagma "sau orice alt criteriu" având obiectivul, adecvat voinței reale și nealterate a legiuitorului național, în deplină armonie cu cea a legiuitorului comunitar și convențional, de a extinde lista criteriilor de discriminare, astfel încât să fie cuprins orice criteriu subiectiv care se constituie în mobilul comportamentului care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.

Astfel, în mod greșit instanța de fond a apreciat că se impune interpretarea restrictivă a acestui text de lege, în care interpretarea extensivă propusă de recurent nu generează o varietate de conduite ilicite, ci o diversitate de criterii care poartă valoarea actului de hărțuire ca formă a discriminării.

Interpretarea extensivă se impune și din perspectiva legislației comunitare și internaționale în materie de nediscriminare și egalitate de tratament, care interzic orice formă de discriminare în raport cu "orice criteriu", "orice situație" (art. 14 Convenția Europeană a Drepturilor Omului) sau "orice împrejurare" (art. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului).

A mai arătat că, în motivarea neincidenței art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, din perspectiva neîndeplinirii condiției criteriului, instanța de fond, în mod vădit eronat, a delimitat între handicapul de care suferă minorul și comportamentul acestuia care nu ar avea legătură cu starea de sănătate, deși criteriul determinant care a stat la baza condiției asistării de către un psiholog a fost reprezentat de dizabilitatea minorului.

În opinia recurentului, instanța de fond produce o gravă eroare în judecarea cauzei atunci când. analizând motivul subiectiv al intimatei-reclamante, ca mobil care ar fi stat la baza producerii tratamentului de hărțuire, sub aspectul creării unui cadru ostil, intimidant și degradant, delimitează între handicapul de care suferă minorul în cauză și comportamentul minorului.

Totodată, a arătat că intimata a impus condiția prezenței psihologului fără a avea la bază o îndrumare de specialitate, creând astfel un cadru degradant, ostil și intimidant față de minor și mama acestuia.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esență, că judecătorul primei instanța a făcut o corectă aplicare a legii la situația dedusă judecății, reținând în mod justificat că fapta reținută de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu se întemeia pe vreun criteriu de discriminare, întrucât intimata nu a avut în vedere existența handicapului, ci siguranța minorului și a celorlalți copii care frecventau grădinița.

Raportul asupra admisibilității recursului, întocmit în baza art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din 8.12.2016, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea pronunțată la 23.09.2017, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, în consecință, a admis în principiu recursul declarat de recurentul CNCD, stabilindu-se că soluționarea acestuia se realizează în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Intimata-reclamantă a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare, Hotărârea nr. 19 din 23.01.2013 prin care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a statuat că fapta intimatei-reclamante de condiționare a rămânerii minorului în grădiniță de prezența unui psiholog intră sub incidența prevederilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 și a dispus sancționarea intimatei-reclamante cu avertisment.

În hotărârea atacată s-a reținut săvârșirea unei fapte de hărțuire sub motiv că deși intimata-reclamantă nu a exclus în mod direct pe fiul petentei B. din grădiniță, prin modalitatea în care a condiționat rămânerea acestuia în grădiniță de prezența unui psiholog a adus atingere sub aspect emoțional petentei, care s-a văzut obligată să își mute fiul la o altă grădiniță.

Pe baza ansamblului probator administrat în cauză, curtea de apel a ajuns la concluzia că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a reține în sarcina intimatei-reclamante existența unei fapte de discriminare.

Judecătorul fondului și-a argumentat soluția detaliat în privința faptei de hărțuire prin raportare la art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, dar și la probele administrate în cauză, stabilind în mod corect că faptele reclamate de către mama minorului prin prisma condiționării rămânerii minorului în grădiniță de prezența unui psiholog nu constituie contravenție în accepțiunea actului normativ menționat.

Această concluzie este corectă, fiind însușită și de către instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident la situația de fapt relevată de probele administrate.

Noțiunea de hărțuire, invocată ca temei al prezentei cereri, este definită în dispozițiile art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 (forma în vigoare la data faptei în discuție) potrivit cărora:

"Constituie hărțuire și se sancționează contravențional orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv".

Se observă că legiuitorul, în materia legislației nediscriminare, a impus întrunirea cumulativă a tuturor elementelor constitutive ale faptei de hărțuire, textul legal urmărind sancționarea conduitei ilicite susceptibile a fi calificate ca potențial hărțuitoare, având ca și premisă discriminarea.

În accepțiunea ordonanței sus-arătate, hărțuirea nu reprezintă o faptă de sine stătătoare ci este o formă de discriminare, introdusă de legiuitorul român în procesul de transpunere a prevederilor directivelor Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane fără deosebire de origine rasială sau etnică și nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament.

Astfel, o primă condiție o reprezintă motivul sau cauza (criteriul) comportamentului care, prin expresia "orice alt criteriu cuprinde o varietate de conduite ilicite, iar a doua condiție o constituie crearea sau posibilitatea creării unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.

Prin raportare la dispozițiile art. 2(5) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 și la probatoriul furnizat de părțile implicate în procedura desfășurată în fața CNCD, s-a concluzionat în mod just de către judecătorul fondului că, în speță, directorul grădiniței "C." nu a adoptat față de mama minorului un comportament diferențiat care să conducă la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant sau ofensiv.

Aceasta întrucât, autoritatea recurentă, deși a reținut că prin condiționarea rămânerii minorului în grădiniță de prezența unui psiholog, directorul grădiniței a adoptat un comportament diferențiat față de mama minorului, totuși nu s-a aplecat asupra condiției criteriului care nu poate fi reprezentat de starea de sănătate a minorului prin prisma sindromului D., în condițiile în care din probele administrate în cauză rezultă că această condiționare a fost determinată de evenimentele în care s-a probat că fusese implicat minorul în relaționarea cu ceilalți copii care frecventau grădinița.

Astfel, din probele administrate în cauză rezultă că, în cursul lunii august 2012, în cadrul grădiniței au fost înregistrate sesizările unor părinți (E., F., G.) și a unei educatoare (H.) în cuprinsul cărora se indica comportamentul minorului I. ca fiind de natură a aduce atingere sănătății unora dintre copii care frecventau grădinița. Conduita imprevizibilă a minorului a fost descrisă și de către martorii audiați în cauză: F. și J., făcând vorbire despre mușcături și lovituri, aruncarea de jucării către ceilalți copii, fiind probată starea de pericol generată de comportamentul minorului I.

Comportamentul minorului raportat la ceilalți copii din grădiniță a fost discutat de către intimata-reclamantă și mama minorului, înregistrarea discuției fiind depusă la dosarul cauzei, din cuprinsul înregistrării rezultând, în mod evident că propunerea de asistare a minorului de către psiholog s-a impus prin prisma evenimentelor în care s-a probat că minorul periclita siguranța celorlalți copii.

În acest context factual, în mod corect instanța de fond a reținut că solicitarea intimatei-reclamante ca minorul să fie asistat de un psiholog nu apare ca fiind lipsită de fundamentare obiectivă, factorul determinant al acestei măsuri fiind asigurarea siguranței celorlalți copii care frecventau grădinița.

Prin urmare, nu poate fi primită susținerea recurentului în sensul că, prin invocarea expresă a unor aspecte ce țin strict de handicapul în cauză, condiționarea de prezența psihologului era, în percepția intimatei-reclamante, indisolubil legată de handicapul minorului, întrucât fapta de hărțuire nu poate fi analizată în mod abstract, ci cu referire la modalitatea concretă de săvârșire.

Or, în speță, prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 și la probatoriul furnizat de părțile implicate s-a concluzionat în mod just de către judecătorul fondului că directorul Grădiniței "C." nu a adoptat față de mama minorului I. un comportament pe criteriu de handicap de natură a determina un cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, Înalta Curte reține că solicitarea asistării minorului de un psiholog, în scopul facilitării intrării acestuia în colectivitatea grădiniței, respectiv asigurării unui climat optim și pentru ceilalți copii și în lipsa oricărei dovezi în sensul determinării acestei solicitări de situația medicală a minorului, nu determină existența unei fapte de discriminare sub forma hărțuirii, rolul autorității de stat în domeniul discriminării fiind acela de a aplica normele legale în materie în funcție de circumstanțele specifice fiecărei cauze, pe bază de probe.

Pentru toate argumentele expuse, constatând că nu există motive pentru reformarea sentinței atacate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva Sentinței nr. 3520 din 18 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2017.

Procesat de GGC - NN