ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4482/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4482/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în

judecată

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 29 aprilie 2013, sub

nr. 3147/2/2013, reclamantul S.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, pronunțarea unei hotărâri

judecătorești prin care să se dispună:

(i) anularea Hotărârii

nr. 103 din 6 martie 2013 emisă de Colegiul Director al Consiliului Național pentru

Combaterea Discriminării;

(ii) obligarea pârâtului

să soluționeze pe fond plângerea înregistrată sub nr. 5706 din 19 noiembrie 2012

(Dosarul nr. 504/2012);

(iii) obligarea pârâului

la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă

nr. 2163 din 27 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, s-a dispus respingerea acțiunii formulate de

reclamantul S.S., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată

în cauză

Împotriva sentinței civilă

nr. 2163 din 27 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul

S.S., susținând nelegalitatea acesteia, pentru următoarele motive:

3.1. Hotărârea încalcă

prevederile art. 20 alin. (3) din O.U.G. nr. 137/2000, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, potrivit cărora „Prin cererea introdusă potrivit

alin. (1), persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea

consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării”.

Preluând aspecte precizate

în întâmpinarea depusă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării,

prima instanță a considerat că reclamantul nu a produs probe în sensul că s-ar fi

săvârșit o faptă de discriminare asupra acestuia și care a fost aceasta.

Or, câtă vreme adversarul

din procesul aflat în recurs pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, dosarul

civil nr. 4744/110/2007*, a justificat că statul român a dobândit drepturi asupra

fabricii tatălui reclamantului S.S., evreu, ca urmare a „operei de românizare, ci

chiar mai mult, că dreptul său de proprietate ce are ca temei asemenea dobândire

ar trebui eficientizat juridic, iar reclamantul nu are niciun temei să i se apere

dreptul de proprietate pierdut de tatăl său prin „românizare”, asemenea chestiuni

au un profund caracter jignitor și discriminator, fiind îndeplinite toate cerințele

unei fapte de discriminare, în sensul art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 137/2000,

republicată.

De asemenea, în mod injust

prima instanță i-a imputat reclamantului în motivarea sentinței nr. 2163 din 27

iunie 2013 faptul că nu a solicitat instanței care dezbătea procesul în care s-au

folosit înscrisurile emise cu adresa din 12 noiembrie 2012 să nu țină seama de acestea,

întrucât sunt nelegale. Dimpotrivă, reclamantul a cerut acest lucru în scris, însă

nicăieri în cuprinsul deciziei civile nr. 793 din 19 februarie 2013 Înalta Curte

de Casație și Justiție nu a făcut referire la situația înscrisurilor în discuție.

3.2. Prima instanță a

încălcat dispozițiile art. 397 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., republicată, depășind limitele investirii.

Astfel, prima instanță

și-a argumentat soluția și în raport de aspecte ce țin de fondul sesizării adresate

Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, depășind astfel limitele investirii

determinată doar prin cererea de chemare în judecată, respectiv doar sub aspectul

competenței sau necompetenței Consiliului Național pentru Combaterea

Discriminării de a soluționa o plângere prin care reclamantul a cerut să se constate

caracterul rasist și nazist al înscrisurilor depuse de SC S. SA la 13 noiembrie

2012, în Dosarul nr. 4744/110/2007*, la Înalta Curte de Casație și Justiție și să

fie interzis uzul acestor înscrisuri în fața oricăror persoane, inclusiv în fața

instanțelor de judecată.

Chiar dacă această critică

vizează un considerent al sentinței recurate, acel considerent tratează un aspect

ce ține de fondul plângerii, iar soluția din sentință susținută pe acel considerent

poate împiedica reanalizarea ulterioară a existenței unei fapte și a caracterului

său discriminatoriu, pe temeiul invocării puterii de lucru judecat.

3.3. Prima instanță a

încălcat prevederile art. 16, art. 17, art. 18 și art. 19 alin. (1) lit. c) din

O.G. nr. 137/2000, republicată.

În raport de art. 16 din

acest act normativ, Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării este autoritatea

de stat în domeniul discriminării și garantul respectării și aplicării principiului

nediscriminării, iar în raport de art. 17, activitatea Consiliului Național

pentru Combaterea Discriminării nu poate fi îngrădită sau influențată de către alte

instituții sau autorități publice.

Din interpretarea sistematică

a celor două texte legale rezultă cu evidență faptul că nici măcar autoritatea judecătorească

nu poate îngrădi sau influența activitatea Consiliului Național pentru

Combaterea Discriminării.

Verificarea caracterului

rasist al unor acte juridice utilizate ca mijloace de probă este o operațiune de

verificare a caracterului legal al respectivelor înscrisuri. Cu alte cuvinte, competența

de verificare a caracterului discriminatoriu al unor acte juridice utilizate cu

scop probator, implicit și al caracterului legal al acestor acte este în competența

exclusivă a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, autoritate care

aplică legea în domeniul discriminării, în raport de art. 18 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000, republicată, și care are atribuția de a investiga fapte de discriminare,

precum fapta de utilizare a unor date cu caracter rasist, chiar și în scop probator,

faptă ce a făcut obiectul sesizării din 19 noiembrie 2012.

3.4. Prima instanță a

încălcat prevederile art. 64 raportate la art. 28 și urm. din Ordinul președintelui

CNCD nr. 144/2008.

Aceste texte de lege obligau

Colegiul director să precizeze instituția sau organul competent să soluționeze sesizarea

formulată de reclamant.

Poziția exprimată de prima

instanță, în sensul că indicarea instituției sau a altui organ competent s-ar face

numai în situația în care excepția de vădită necompetență ar fi ridicată de reclamant,

nu și de membrii Colegiului director, nu este susținută de niciun text legal, fiind

o interpretare care adaugă la lege.

3.5. Prima instanță a

încălcat prevederile art. 1 pct. 1 și art. 2 pct. 1 din Convenția internațională

privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, ratificată de România

prin Decretul nr. 345/1970.

În condițiile în care

înscrisurile în legătură cu care a fost formulată plângerea la Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării vorbesc despre românii creștini și despre

evrei, despre Subsecretariatul de Stat al Românizării, Colonizării și Inventarului,

despre autorizarea de către Comisia de camuflaj instituită prin Legea nr. 196/1942

a vânzării de către evreul J.Z. (tatăl reclamantului), a acțiunilor sale către românii

creștini în cadrul „operei de românizare”, iar la dosarul cauzei au fost depuse

legile rasiale în temeiul cărora s-au săvârșit operațiunile constatate prin înscrisurile

respective, precum și Legea nr. 641/1994, care declară că toate legile în baza cărora

s-au întocmit acele înscrisuri sunt legi rasiale, este de neînțeles ce probe ar

mai fi fost necesare pentru Curtea de Apel București ca să considere rasiale acele

înscrisuri.

Folosirea acestor înscrisuri

pentru justificarea dreptului de proprietate al statului român asupra acestor afaceri

comerciale evreiești constituie o justificare a consecințelor Holocaustului, faptă

ce constituie infracțiune, în raport de art. 6 și art. 2 lit. d) din O.U.G. nr.

31/2002.

Dacă autoritatea competentă

în statul român să combată actele de discriminare rasială se declară vădit necompetentă

să facă acest lucru, iar instanța judecătorească apreciază și ea că Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării s-a declarat în mod corect necompetent,

atunci aceste autorități încalcă art. 1 pct. 1 și art. 2 pct. 1 din Convenția internațională

privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, pentru că autoritățile

statului român refuză să analizeze pe fond o plângere privitoare la chestiuni ce

țin de discriminare rasială evidentă, invocând chestiuni formale.

În concluzie, pentru motivele

expuse, recurentul a solicitat, în raport de prevederile art. 20 alin. (3) din Legea

nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, admiterea recursului,

casarea sentinței nr. 2163 din 27 iunie 2013 a Curții de Apel București și, rejudecând

în fond plângerea, să se dispună anularea Hotărârii CNCD nr. 103 din 6 martie 2013

și obligarea emitentului să analizeze sesizarea din 19 noiembrie 2012, pe fondul

acesteia.

II. Aprecierile Înaltei

Curți asupra recursului declarat în cauză

Reclamantul S.S. a supus

controlului de legalitate, în condițiile art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, coroborat cu

art. 1 și art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Hotărârea

CNCD nr. 103 din 06 martie 2013, prin care s-a admis excepția de vădită necompetență

a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și s-a dispus clasarea Dosarului

nr. 504/2012, având ca obiect petiția înregistrată din 19 noiembrie 2012, formulată

de petentul S.S.

Înalta Curte amintește

că obiectul sesizării Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a vizat,

pe de o parte, cercetarea conținutului înscrisurilor eliberate de Arhivele Naționale

Istorice Centrale cu adresa din 12 noiembrie 2012 și folosite de reprezentanții

SC S. SA în dosarul civil nr. 4744/110/2007* înregistrat pe rolul Înaltei Curți

de Casație și Justiție, în sensul existenței/inexistenței caracterului rasial și

discriminatoriu al acestora, iar, pe de altă parte, în ipoteza în care acestea au

un asemenea caracter, interzicerea utilizării înscrisurilor în procesul menționat,

cât și în orice alte împrejurări.

Prin hotărârea pronunțată,

în mod legal prima instanță a menținut Hotărârea CNCD nr. 103 din 06 martie 2013,

întrucât cercetarea conținutului respectivelor înscrisuri și utilizarea lor ca mijloc

de probă în dosarul civil nr. 4744/110/2007* sunt aspecte ce se circumscriu încuviințării

și administrării probatoriilor, revenind în competența exclusivă a instanței investite

cu soluționarea cauzei ce face obiectul acelui dosar.

În cadrul examinării condițiilor

generale de admisibilitate a probei cu înscrisuri, instanța este cea care statuează

asupra legalității probei, prin raportare la conținutul înscrisurilor și la normele

de drept incidente.

Contrar afirmațiilor recurentului,

prima instanță nu i-a imputat acestuia faptul că nu ar fi solicitat instanței investite

cu soluționarea dosarului civil nr. 4744/110/2007* să nu țină seama de înscrisurile

respective. În considerentele sentinței recurate, prima instanță a făcut referire

la posibilitatea reclamantului de a invoca nelegalitatea mijlocului de probă, fără

a analiza dacă această posibilitate a fost sau nu exercitată în acel cadru procesual.

Este neîntemeiată critica

ce vizează pronunțarea hotărârii de către prima instanță cu încălcarea art. 20

alin. (3) din O.G. nr. 137/2000.

Astfel, aceste dispoziții

legale reglementează posibilitatea sesizării Consiliului Național pentru

Combaterea Discriminării și cu cererea accesorie având ca obiect restabilirea situației

anterioare discriminării.

În considerarea caracterului

accesoriu al cererii, analiza acesteia revine organului competent cu soluționarea

cererii principale, respectiv Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării, evident în ipoteza în care aspectele sesizate revin în competența

acestuia.

În condițiile în care

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării s-a pronunțat în sensul necompetenței

sale de a statua asupra celor sesizate de reclamant, iar competența instanței de

contencios administrativ este de a examina legalitatea Hotărârii CNCD, în limitele

ce țin de competența organului administrativ, nu se poate vorbi de o nerespectare

a dispozițiilor art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 de către prima instanță.

De asemenea, nu reprezintă

plus petita împrejurarea că în considerentele hotărârii pronunțate prima instanță

a analizat și a înlăturat argumentat toate susținerile reclamantului, inclusiv cele

prin care s-a pretins că folosirea unor acte discriminatorii este o măsură care

intră în conținutul normativ al art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000.

Principiul disponibilității

a fost respectat de prima instanță, atât timp cât cererea de chemare în judecată

formulată de reclamant a fost respinsă în integralitate, ca neîntemeiată.

Este neîntemeiată și critica

potrivit căreia hotărârea recurată ar fi fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor

art. 16, 17, 18 și 19 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată.

După cum s-a arătat, competența

exclusivă de a analiza conținutul înscrisurilor solicitate ca mijloc de probă și

de a încuviința utilizarea lor în proces este atributul exclusiv al instanței judecătorești

și nu al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, împrejurare reținută

în mod corect de către prima instanță.

Referitor la motivul de

nelegalitate constând în încălcarea de către Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării a prevederilor art. 64 raportate la art. 28 și urm. din

Ordinul președintelui CNCD nr. 144/2008, prin omisiunea de a indica instituția sau

organul competent să soluționeze sesizarea, în acord cu cele statuate de prima instanță,

Înalta Curte observă că prevederile art. 28 și urm. din Ordinul nr. 144/2008 reglementează

excepția de vădită necompetență, fără a institui în sarcina Consiliului

Național pentru Combaterea Discriminării, pentru această ipoteză, obligația de a

preciza instituția sau organul competent să soluționeze sesizarea.

Nu va fi reținută nici

critica referitoare la pretinsa încălcare de către prima instanță a prevederilor

art. 1 pct. 1 și art. 2 pct. 1 din Convenția internațională privind eliminarea tuturor

formelor de discriminare rasială, întrucât susținerile recurentului exced cadrului

procesual, în care competența instanței de contencios administrativ sesizate a vizat

exclusiv examinarea legalității Hotărârii CNCD nr. 103 din 6 martie 2013, sub aspectul

competenței Consiliului de a statua asupra celor sesizate.

În concluzie, pentru toate

considerentele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanței este

legală și temeinică, astfel va fi menținută, iar recursul va fi respins ca nefondat,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul S.S. împotriva sentinței civile nr. 2163 din 27 iunie 2013 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 noiembrie 2014.