Decizia nr. 4482/2014 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal · Dosar nr. 504/2012 — recurs împotriva sentinței nr. 2163/2013 a Curții de Apel București

Hotărârea încalcă prevederile art. 20 alin. (3) din O.U.G. nr. 137/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „Prin cererea introdusă potrivit alin. (1), persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării”. Preluând aspecte precizate în întâmpinarea depusă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prima instanță a considerat că reclamantul nu a produs probe în sensul că s-ar fi săvârșit o faptă de discriminare asupra acestuia și care a fost aceasta. Or, câtă vreme adversarul din procesul aflat în recurs pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, dosarul civil nr. 4744/110/2007*, a justificat că statul român a dobândit drepturi asupra fabricii tatălui reclamantului S.S., evreu, ca urmare a „operei de românizare, ci chiar mai mult, că dreptul său de proprietate ce are ca temei asemenea dobândire ar trebui eficientizat juridic, iar reclamantul nu are niciun temei să i se apere dreptul de proprietate pierdut de tatăl său prin „românizare”, asemenea chestiuni au un profund caracter jignitor și discriminator, fiind îndeplinite toate cerințele unei fapte de discriminare, în sensul art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 137/2000, republicată. De asemenea, în mod injust prima instanță i-a imputat reclamantului în motivarea sentinței nr. 2163 din 27 iunie 2013 faptul că nu a solicitat instanței care dezbătea procesul în care s-au folosit înscrisurile emise cu adresa din 12 noiembrie 2012 să nu țină seama de acestea, întrucât sunt nelegale. Dimpotrivă, reclamantul a cerut acest lucru în scris, însă nicăieri în cuprinsul deciziei civile nr. 793 din 19 februarie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție nu a făcut referire la situația înscrisurilor în discuție. 3.

Prima instanță a încălcat dispozițiile art. 397 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, depășind limitele investirii. Astfel, prima instanță și-a argumentat soluția și în raport de aspecte ce țin de fondul sesizării adresate Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, depășind astfel limitele investirii determinată doar prin cererea de chemare în judecată, respectiv doar sub aspectul competenței sau necompetenței Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării de a soluționa o plângere prin care reclamantul a cerut să se constate caracterul rasist și nazist al înscrisurilor depuse de SC S. SA la 13 noiembrie 2012, în Dosarul nr. 4744/110/2007*, la Înalta Curte de Casație și Justiție și să fie interzis uzul acestor înscrisuri în fața oricăror persoane, inclusiv în fața instanțelor de judecată. Chiar dacă această critică vizează un considerent al sentinței recurate, acel considerent tratează un aspect ce ține de fondul plângerii, iar soluția din sentință susținută pe acel considerent poate împiedica reanalizarea ulterioară a existenței unei fapte și a caracterului său discriminatoriu, pe temeiul invocării puterii de lucru judecat. 3.

Prima instanță a încălcat prevederile art. 16, art. 17, art. 18 și art. 19 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 137/2000, republicată. În raport de art. 16 din acest act normativ, Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării este autoritatea de stat în domeniul discriminării și garantul respectării și aplicării principiului nediscriminării, iar în raport de art. 17, activitatea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu poate fi îngrădită sau influențată de către alte instituții sau autorități publice. Din interpretarea sistematică a celor două texte legale rezultă cu evidență faptul că nici măcar autoritatea judecătorească nu poate îngrădi sau influența activitatea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Verificarea caracterului rasist al unor acte juridice utilizate ca mijloace de probă este o operațiune de verificare a caracterului legal al respectivelor înscrisuri. Cu alte cuvinte, competența de verificare a caracterului discriminatoriu al unor acte juridice utilizate cu scop probator, implicit și al caracterului legal al acestor acte este în competența exclusivă a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, autoritate care aplică legea în domeniul discriminării, în raport de art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, și care are atribuția de a investiga fapte de discriminare, precum fapta de utilizare a unor date cu caracter rasist, chiar și în scop probator, faptă ce a făcut obiectul sesizării din 19 noiembrie 2012. 3.

Prima instanță a încălcat prevederile art. 64 raportate la art. 28 și urm. din Ordinul președintelui CNCD nr. 144/2008. Aceste texte de lege obligau Colegiul director să precizeze instituția sau organul competent să soluționeze sesizarea formulată de reclamant. Poziția exprimată de prima instanță, în sensul că indicarea instituției sau a altui organ competent s-ar face numai în situația în care excepția de vădită necompetență ar fi ridicată de reclamant, nu și de membrii Colegiului director, nu este susținută de niciun text legal, fiind o interpretare care adaugă la lege. 3.

Prima instanță a încălcat prevederile art. 1 pct. 1 și art. 2 pct. 1 din Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, ratificată de România prin Decretul nr. 345/1970. În condițiile în care înscrisurile în legătură cu care a fost formulată plângerea la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării vorbesc despre românii creștini și despre evrei, despre Subsecretariatul de Stat al Românizării, Colonizării și Inventarului, despre autorizarea de către Comisia de camuflaj instituită prin Legea nr. 196/1942 a vânzării de către evreul J.Z. (tatăl reclamantului), a acțiunilor sale către românii creștini în cadrul „operei de românizare”, iar la dosarul cauzei au fost depuse legile rasiale în temeiul cărora s-au săvârșit operațiunile constatate prin înscrisurile respective, precum și Legea nr. 641/1994, care declară că toate legile în baza cărora s-au întocmit acele înscrisuri sunt legi rasiale, este de neînțeles ce probe ar mai fi fost necesare pentru Curtea de Apel București ca să considere rasiale acele înscrisuri. Folosirea acestor înscrisuri pentru justificarea dreptului de proprietate al statului român asupra acestor afaceri comerciale evreiești constituie o justificare a consecințelor Holocaustului, faptă ce constituie infracțiune, în raport de art. 6 și art. 2 lit. d) din O.U.G. nr. 31/2002. Dacă autoritatea competentă în statul român să combată actele de discriminare rasială se declară vădit necompetentă să facă acest lucru, iar instanța judecătorească apreciază și ea că Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării s-a declarat în mod corect necompetent, atunci aceste autorități încalcă art. 1 pct. 1 și art. 2 pct. 1 din Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, pentru că autoritățile statului român refuză să analizeze pe fond o plângere privitoare la chestiuni ce țin de discriminare rasială evidentă, invocând chestiuni formale. În concluzie, pentru motivele expuse, recurentul a solicitat, în raport de prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, admiterea recursului, casarea sentinței nr. 2163 din 27 iunie 2013 a Curții de Apel București și, rejudecând în fond plângerea, să se dispună anularea Hotărârii CNCD nr. 103 din 6 martie 2013 și obligarea emitentului să analizeze sesizarea din 19 noiembrie 2012, pe fondul acesteia. II. Aprecierile Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Reclamantul S.S. a supus controlului de legalitate, în condițiile art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, coroborat cu art. 1 și art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Hotărârea CNCD nr. 103 din 06 martie 2013, prin care s-a admis excepția de vădită necompetență a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și s-a dispus clasarea Dosarului nr. 504/2012, având ca obiect petiția înregistrată din 19 noiembrie 2012, formulată de petentul S.S. Înalta Curte amintește că obiectul sesizării Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a vizat, pe de o parte, cercetarea conținutului înscrisurilor eliberate de Arhivele Naționale Istorice Centrale cu adresa din 12 noiembrie 2012 și folosite de reprezentanții SC S. SA în dosarul civil nr. 4744/110/2007* înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul existenței/inexistenței caracterului rasial și discriminatoriu al acestora, iar, pe de altă parte, în ipoteza în care acestea au un asemenea caracter, interzicerea utilizării înscrisurilor în procesul menționat, cât și în orice alte împrejurări. Prin hotărârea pronunțată, în mod legal prima instanță a menținut Hotărârea CNCD nr. 103 din 06 martie 2013, întrucât cercetarea conținutului respectivelor înscrisuri și utilizarea lor ca mijloc de probă în dosarul civil nr. 4744/110/2007* sunt aspecte ce se circumscriu încuviințării și administrării probatoriilor, revenind în competența exclusivă a instanței investite cu soluționarea cauzei ce face obiectul acelui dosar. În cadrul examinării condițiilor generale de admisibilitate a probei cu înscrisuri, instanța este cea care statuează asupra legalității probei, prin raportare la conținutul înscrisurilor și la normele de drept incidente. Contrar afirmațiilor recurentului, prima instanță nu i-a imputat acestuia faptul că nu ar fi solicitat instanței investite cu soluționarea dosarului civil nr. 4744/110/2007* să nu țină seama de înscrisurile respective. În considerentele sentinței recurate, prima instanță a făcut referire la posibilitatea reclamantului de a invoca nelegalitatea mijlocului de probă, fără a analiza dacă această posibilitate a fost sau nu exercitată în acel cadru procesual. Este neîntemeiată critica ce vizează pronunțarea hotărârii de către prima instanță cu încălcarea art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000. Astfel, aceste dispoziții legale reglementează posibilitatea sesizării Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și cu cererea accesorie având ca obiect restabilirea situației anterioare discriminării. În considerarea caracterului accesoriu al cererii, analiza acesteia revine organului competent cu soluționarea cererii principale, respectiv Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, evident în ipoteza în care aspectele sesizate revin în competența acestuia. În condițiile în care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării s-a pronunțat în sensul necompetenței sale de a statua asupra celor sesizate de reclamant, iar competența instanței de contencios administrativ este de a examina legalitatea Hotărârii CNCD, în limitele ce țin de competența organului administrativ, nu se poate vorbi de o nerespectare a dispozițiilor art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 de către prima instanță. De asemenea, nu reprezintă plus petita împrejurarea că în considerentele hotărârii pronunțate prima instanță a analizat și a înlăturat argumentat toate susținerile reclamantului, inclusiv cele prin care s-a pretins că folosirea unor acte discriminatorii este o măsură care intră în conținutul normativ al art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000. Principiul disponibilității a fost respectat de prima instanță, atât timp cât cererea de chemare în judecată formulată de reclamant a fost respinsă în integralitate, ca neîntemeiată. Este neîntemeiată și critica potrivit căreia hotărârea recurată ar fi fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 16, 17, 18 și 19 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată. După cum s-a arătat, competența exclusivă de a analiza conținutul înscrisurilor solicitate ca mijloc de probă și de a încuviința utilizarea lor în proces este atributul exclusiv al instanței judecătorești și nu al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, împrejurare reținută în mod corect de către prima instanță. Referitor la motivul de nelegalitate constând în încălcarea de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a prevederilor art. 64 raportate la art. 28 și urm. din Ordinul președintelui CNCD nr. 144/2008, prin omisiunea de a indica instituția sau organul competent să soluționeze sesizarea, în acord cu cele statuate de prima instanță, Înalta Curte observă că prevederile art. 28 și urm. din Ordinul nr. 144/2008 reglementează excepția de vădită necompetență, fără a institui în sarcina Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, pentru această ipoteză, obligația de a preciza instituția sau organul competent să soluționeze sesizarea. Nu va fi reținută nici critica referitoare la pretinsa încălcare de către prima instanță a prevederilor art. 1 pct. 1 și art. 2 pct. 1 din Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, întrucât susținerile recurentului exced cadrului procesual, în care competența instanței de contencios administrativ sesizate a vizat exclusiv examinarea legalității Hotărârii CNCD nr. 103 din 6 martie 2013, sub aspectul competenței Consiliului de a statua asupra celor sesizate. În concluzie, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanței este legală și temeinică, astfel va fi menținută, iar recursul va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.