ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1438/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1438/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

1.

Obiectul acțiunii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții

de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta

P.A.D., în contradictoriul cu paratul Consiliul Național de Combatere a Discriminării

a solicitat anularea hotărârii Consiliului Național de Combatere a

Discriminării din 22 februarie 2012 dată în Dosarul nr.

329/2011, pentru soluționarea petiției

din 29 septembrie 2011, și obligarea pârâtului la plata de daune morale de 1.000

RON și cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea

acțiunii formulate de reclamantă ca neîntemeiată și menținerea hotărârii din 22

februarie 2012 emisă în Dosarul nr. 329/2011 de

Consiliul Național de Combatere a Discriminării

, ca fiind temeinică și legală.

Pârâta A.N.F.P., a depus întâmpinare prin

care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.F.P. având în vedere

că reclamanta a solicitat anularea hotărârii

Consiliului Național de Combatere a Discriminării

din 22 februarie 2012 pronunțate în Dosarul

nr. 329/2011, pentru soluționarea petiției din 29 septembrie 2011, ori aceasta nu

este un act administrativ emis de către A.N.F.P. și excepția autorității de lucru

judecat.

Prin sentința civilă nr. 4847 din 10 septembrie

2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a respins excepțiile de procedură invocate și a respins, ca nefondată, acțiunea

formulată de reclamanta P.A.D., în contradictoriul cu pârâții Consiliul Național

de Combatere a Discriminării, A.N.F.P. și Primarul comunei V.C.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de

apel a reținut, în esență, următoarele:

Excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtei A.N.F.P. este nefondată, având în vedere faptul ca aceasta a fost parte

la litigiul soluționat în fața

Consiliului

Național de Combatere a Discriminării

,

păstrându-și această calitate și în calea de atac în fața instanței, iar pentru

asigurarea contradictorialității, instanța din oficiu a dispus citarea și a acestei

autorități.

Excepția autorității lucrului judecat este,

de asemenea, neîntemeiată având în vedere că față de considerentele și dispozitivul

sentinței nr. 88/f/2012 pronunțate de Curtea de Apel Brașov în Dosarul nr. 77/64/2012,

nu este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauza. Astfel,

obiectul și cauza litigiului ce a format obiectul Dosarului nr. 77/64/2012 al Curții

de Apel Brașov sunt distincte de cele ale prezentului litigiu, respectiv anularea

Ordinului A.N.F.P. nr. 4669/2011, anularea concursului organizat în temeiul respectivului

ordin, anularea actelor subsecvente, reîncadrarea în funcție, obligarea la plata

drepturilor salariale cuvenite, obligarea la daune 10.000 RON.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că potrivit

art. 9 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor

de discriminare, nu se poate restrânge dreptul angajatorului de a refuza angajarea

unei persoane care nu corespunde cerințelor ocupaționale în domeniu, dacă aceste

cerințe de angajare impuse sunt justificate obiectiv de un scop legitim și metodele

de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare, or, angajarea unor persoane

în calitate de funcționar public cu condiția cunoașterii limbii comunității în care

își desfășoară activitatea este justificată obiectiv, iar metoda este adecvată și

necesară.

S-a apreciat că este neîntemeiată critica

reclamantei în sensul că

Consiliul

Național de Combatere a Discriminării

nu a avut date concrete despre personalul primăriei sau numărul de audiențe, întrucât

dispozițiile legale citate stabilesc dreptul minorităților la cunoașterea limbii

materne de către funcționarii care au contact cu aceștia condiționat numai de un

criteriu obiectiv, acela că naționale să aibă o pondere de peste 20% din numărul

locuitorilor în unitatea administrativ-teritorială în cauză. Orice alte criterii

cum sunt numărul de audiențe, personalul primăriei exced dispozițiilor legale în

cauză, deci nu au temei legal.

Referitor la critica reclamantei privind

posibilitatea autorității publice de a apela la concursul unui interpret, s-a remarcat

faptul că această măsura nu ține și nu influențează legalitatea actului criticat

(hotărârea

Consiliului

Național de Combatere a Discriminării

),

ci ține de oportunitate, fiind o posibilitate la îndemâna autorității publice, iar

nu o obligație, astfel că autoritatea publică nu poate fi constrânsă sa apeleze

la interpret.

În

speță, s-a apreciat ca fiind neîndeplinită condiția faptei

ilicite, întrucât actul administrativ contestat (hotărârea

Consiliului Național de Combatere a

Discriminării

) este legal.

Împotriva acestei sentințe, a declarat

recurs reclamanta, considerând-o netemeinică și nelegală.

În

motivarea căii de atac, recurenta a susținut că în mod eronat,

prima instanță a apreciat că nu sunt întrunite condițiile pentru ca cerința de cunoaștere

a limbii maghiare impusă de Primarul comunei V.C. să fie discriminatorie, având

în vedere că există un tratament diferențiat în speță, în condițiile în care pentru

aceeași funcție publică de conducere, secretar al unității administrative teritoriale

nu a fost solicitată cunoașterea limbii maghiare, dovada că anterior a ocupat acest

post fără a cunoaște limba maghiară.

De asemenea, arată recurenta, în cursul

anului 2012 au fost organizate concursuri de recrutare funcționari pentru funcții

publice vacante de secretar al U.A.T. din județele Harghita și Covasna cu o populație

majoritară de etnie maghiară, fără condiția cunoașterii limbii maghiare.

Criteriul de discriminare în speță este

tocmai etnia candidaților, prin stabilirea nivelului avansat de cunoaștere a limbii

maghiare, fiind preferați etnicii maghiari în favoarea celor români.

Condiția excepțională impusă de Primarul

comunei V.C. și A.N.F.P., de cunoaștere a limbii maghiare de către secretarul comunei

V.C. nu este justificată obiectiv, iar metoda prin care a fost aprobată această

condiție evidențiază că s-a dorit înlocuirea singurului funcționar român care mai

era în primărie, respectiv reclamanta.

De asemenea, recurenta solicită acordarea

daunelor morale, arătând că acestea sunt solicitate proporțional cu atingerea adusă

și resimțită prin îngrădirea discriminatorie, pe criterii etnice și de limbă a dreptului

la muncă și la libera alegere a locului de muncă.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra

recursului

Examinând cauza prin prisma motivelor de

recurs invocate și a prevederilor art. 304 C. proc. civ., ținând seama de toate

susținerile și apărările părților, Înalta Curte constată că recursul este fondat,

pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Așa cum s-a arătat și în expunerea rezumativă

prezentată la pct. 1 al acestor considerente, actul administrativ vizat de cererea

de anulare, este hotărârea

Consiliului

Național de Combatere a Discriminării

din 22 februarie 2012 dată în Dosarul nr. 329/2011, pentru soluționarea petiției

din 29 septembrie 2011, și obligarea pârâtului la plata de daune morale de 1.000

RON.

Înalta Curte constată că, în cauză, are

a răspunde, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., dacă impunerea condiției privind cunoașterea limbii maghiare pentru

ocuparea postului de secretar de comună, într-o localitate în care populația de

limbă maghiară depășește 20%, reprezintă o cerință ocupațională, în sensul art.

9 din O.G. nr. 137/2000, așa cum susține recurenta, atât în cuprinsul acțiunii cât

și prin cererea de recurs, sau reprezintă un act de discriminare pentru populația

vorbitoare de limba română, în sensul art. 2 alin. (1) și din același act normativ.

În

acest context, Înalta Curte constată că prin dispozițiile

art. 9 din O.G. nr. 137/2000 (forma în vigoare la data emiterii actului administrative

contestat) a fost reglementată pentru toate criteriile de discriminare reglementat

de art. 2 alin. (1) din același act normativ, excepția cerinței ocupaționale determinante,

care poate permite unui angajator să selecteze o persoana pentru un anumit post

bazându-se pe o anumita cerința ocupațională determinantă, care însă trebuie să

fie esențială având în vedere natura muncii cerute și contextul în care aceasta

se desfășoară.

Astfel, chiar dacă potrivit art. 76

alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale (în continuare

Legea nr. 215/2001). În raporturile dintre cetățeni și autoritățile administrației

publice locale se folosește limba română, cerința cunoașterii limbii maghiare, poate

fi justificată pentru ocuparea anumitor funcții publice/posturi din administrația

publică, prin prisma dispozițiilor art. 76 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr.

215/2001, art. 15 din Anexa 1 la H.G. nr. 1206/2001 pentru aprobarea Normelor de

aplicare a dispozițiilor privitoare la dreptul cetățenilor aparținând unei minorități

naționale de a folosi limba maternă în administrația publică locală, cuprinse în

Legea nr. 215/2001 și art. 108 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor

publici.

Așadar, în raport de limitele impuse de

dispozițiile legale mai sus invocate, este de necontestat că, cunoașterea limbii

maghiare, ca și cerință ocupațională își poate găsi justificare obiectivă doar prin

prisma specificului activității de relații cu publicul, desfășurate într-o instituție

publică ce-și desfășoară activitatea într-o unitate administrativ-teritorială în

care cetățenii aparținând minorității maghiare dețin o pondere de peste 20% din

numărul locuitorilor, specific ce impune în mod necesar aptitudini de utilizare

a limbii maghiare în raporturile directe cu cetățenii vorbitori de limbă maghiară.

Prin urmare, instanța de fond a apreciat

în mod greșit că cerința cunoașterii limbii maghiare pentru ocuparea funcției publice

de secretar al comunei V.C., putea fi considerată obiectivă numai în raport cu tipul

de activitate pe care funcția publică de conducere scoasă la concurs îl presupunea

și anume activitatea cu publicul.

Prin urmare, constatând că în cauză cerința

cunoașterii limbii maghiare a fost impusă pentru ocuparea unei funcții publice într-o

unitate administrativ teritorială în care cetățenii de etnie maghiară dețin o pondere

de peste 20% din populație, rămâne a se stabili doar dacă exercitarea respectivei

funcții publice (secretar de comună), în esența sa, presupune contactul direct cu

publicul, pentru a fi, astfel, încadrată în categoria funcțiilor publice cu atribuții

privind relațiile cu publicul, situație care să justifice, în mod necesar și obiectiv

cunoașterea limbii maghiare ca și cerință ocupațională, în sensul art. 9 din O.G.

nr. 137/2000.

Astfel, văzând atribuțiile secretarului

unității administrativ teritoriale, prevăzute în cuprinsul art. 117 din Legea

nr. 215/2001, Înalta Curte constată că funcția publică de conducere de secretar

al unității administrativ teritoriale, nu presupune, în esența sa, contacte direct

cu cetățenii, pentru a fi inclusă în categoria funcțiilor publice din sfera relațiilor

cu publicul, așa cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs.

Atribuțiile în domeniul aplicării Legii

nr. 544/2004 privind liberul acces la informațiile de interes public, prevăzute

la lit. e) a art. 117 din Legea nr. 215/2001, la care face referire pârâtul-intimat,

au o pondere redusă și nesemnificativă în raport cu întreaga activitate a secretarului,

nefiind exercitate în mod direct de acesta, avându-se în vedere calitatea de funcționar

public de conducere (art. 116 din Legea nr. 215/2001) potrivit căreia coordonează

aceste activități și nu le exercită direct.

Faptul că în exercitarea atribuțiilor sale

secretarul de comună intră, în contact direct și cu cetățenii români de etnie maghiară,

nu poate, în sine, justifica în mod obiectiv impunerea cunoașterii limbii maghiare

ca și cerință ocupațională, într-un stat în care raporturile dintre cetățeni și

autoritățile publice se desfășoară în limba română, ca și limbă oficială, (art.

13 din Constituție) chiar și acceptând că o cerință profesională se aplică la unele

dintre sarcinile de un loc de muncă.

Totodată, având în vedere că excepția cerinței

ocupaționale, în limitele impuse de dispozițiile art. 9 din O.U.G. nr. 137/2000,

nu poate fi justificată prin argumente de oportunitate, susținerile în acest sens

din întâmpinarea intimatului nu prezintă relevanță, în cauză.

Contrar celor reținute de instanța de fond,

în speță, în raport cu natura și contextul muncii, așa cum sunt conturate prin prisma

atribuțiilor concrete ale secretarului de comună, cerința cunoașterii limbii maghiare

pentru a ocupa un post de secretar de comună într-o unitate administrativ-teritorială

în care populația vorbitoare de limba maghiară este de 20% nu trece testul

obiectivului

legitim și al proporționalității, pentru a fi justificată prin prisma incidenței

dispozițiilor art. 9 din O.G. nr. 137/2000.

În

concluzie, cum condiția de participare la concurs privind

cunoștințe de limba maghiară nu corespunde exigenților art. 9 din O.G. nr. 137/2000,

Înalta Curte constată că în mod greșit instanța de fond a calificat cerința cunoașterii

limbii maghiare pentru ocuparea funcției de secretar al comunei V.C., ca fiind un

act de discriminare, în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, acțiunea

reclamantei fiind întemeiată.

În

ceea ce privește criticile care vizează soluția asupra cererii

de obligare a pârâtului la plata daunelor morale, instanța de recurs apreciază că

și acestea sunt fondate.

Astfel, în raport de circumstanțele concrete

ale cauzei, de valorile sociale lezate prin actul administrativ anulat (onoare,

reputație, demnitate profesională și dreptul de acces într-o funcție publică de

conducere într-o localitate rurală în care ponderea minorității maghiare depășea

20% din populație), Înalta Curte constată că, ca efect al aprecierii ca fiind întemeiată

acțiunea în anularea hotărârii

Consiliului

Național de Combatere a Discriminării

din 22 februarie 2012 prin care s-a constatat că, condiția cunoașterii limbii maghiare

pentru ocuparea postului de secretar al comunei V.C., județul Covasna nu reprezintă

o faptă de discriminare, în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, recurenta-reclamantă

a suferit un prejudiciu moral a cărei reparație se impune în condițiile art. 18

alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, constatând că recunoașterea

vătămării produse nu reprezintă, în sine o reparație corespunzătoare și pentru prejudiciul

moral suferit de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că se impune acordarea

unor satisfacții materiale, chiar dacă într-un cuantum inferior celui solicitat

prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., obligă recurenta Asociația Română pentru Artiști

Interpreți sau Executanți la plată, către intimatul-intervenient Centrul Român pentru

Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți, a sumei de 1.550 RON.

Temeiul legal al soluției instanței de

recurs

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate

cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul,

va modifica hotărârea atacată în sensul că va fi admisă acțiunea reclamantei și,

pe cale de consecință, se va anula hotărârea nr. 56 din 22 februarie 2012 emisă

de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Totodată, pârâtul

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării va fi obligat la plata, către

reclamantă, a sumei de 1.000 RON cu titlul de daune morale.

Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., obligă intimatul-pârât Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării la plată, către recurenta-reclamantă, a sumei de 5.004,3

RON , cu titlul de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de P.A.D. împotriva

sentinței civile nr. 4847 din 10 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția

a VlII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte, sentința atacată în

sensul că admite acțiunea formulată de reclamantă P.A.D. și în consecință:

Anulează hotărârea nr. 56 din 22

februarie 2012 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Obligă pârâtul Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării la plata, către reclamantă, a sumei de 1.000 RON cu titlul

de daune morale.

Obligă Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării la plata, către reclamantă, a sumei de 5.004,3 RON, cu titlul de cheltuieli

de judecată.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței

atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20

martie 2014.