ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1438/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta P.A.D., în contradictoriul cu paratul Consiliul Național de Combatere a Discriminării a solicitat anularea hotărârii Consiliului Național de Combatere a Discriminării din 22 februarie 2012 dată în Dosarul nr. 329/2011, pentru soluționarea petiției din 29 septembrie 2011, și obligarea pârâtului la plata de daune morale de 1.000 RON și cheltuielilor de judecată. Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamantă ca neîntemeiată și menținerea hotărârii din 22 februarie 2012 emisă în Dosarul nr. 329/2011 de Consiliul Național de Combatere a Discriminării , ca fiind temeinică și legală.

Pârâta A.N.F.P., a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.F.P. având în vedere că reclamanta a solicitat anularea hotărârii Consiliului Național de Combatere a Discriminării din 22 februarie 2012 pronunțate în Dosarul nr. 329/2011, pentru soluționarea petiției din 29 septembrie 2011, ori aceasta nu este un act administrativ emis de către A.N.F.P. și excepția autorității de lucru judecat. 2. Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința civilă nr. 4847 din 10 septembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile de procedură invocate și a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta P.A.D., în contradictoriul cu pârâții Consiliul Național de Combatere a Discriminării, A.N.F.P.

și Primarul comunei V.C. Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.N.F.P. este nefondată, având în vedere faptul ca aceasta a fost parte la litigiul soluționat în fața Consiliului Național de Combatere a Discriminării , păstrându-și această calitate și în calea de atac în fața instanței, iar pentru asigurarea contradictorialității, instanța din oficiu a dispus citarea și a acestei autorități. Excepția autorității lucrului judecat este, de asemenea, neîntemeiată având în vedere că față de considerentele și dispozitivul sentinței nr. 88/f/2012 pronunțate de Curtea de Apel Brașov în Dosarul nr. 77/64/2012, nu este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauza.

Astfel, obiectul și cauza litigiului ce a format obiectul Dosarului nr. 77/64/2012 al Curții de Apel Brașov sunt distincte de cele ale prezentului litigiu, respectiv anularea Ordinului A.N.F.P. nr. 4669/2011, anularea concursului organizat în temeiul respectivului ordin, anularea actelor subsecvente, reîncadrarea în funcție, obligarea la plata drepturilor salariale cuvenite, obligarea la daune 10.000 RON. Pe fondul cauzei, s-a reținut că potrivit art. 9 din O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, nu se poate restrânge dreptul angajatorului de a refuza angajarea unei persoane care nu corespunde cerințelor ocupaționale în domeniu, dacă aceste cerințe de angajare impuse sunt justificate obiectiv de un scop legitim și metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare, or, angajarea unor persoane în calitate de funcționar public cu condiția cunoașterii limbii comunității în care își desfășoară activitatea este justificată obiectiv, iar metoda este adecvată și necesară.

S-a apreciat că este neîntemeiată critica reclamantei în sensul că Consiliul Național de Combatere a Discriminării nu a avut date concrete despre personalul primăriei sau numărul de audiențe, întrucât dispozițiile legale citate stabilesc dreptul minorităților la cunoașterea limbii materne de către funcționarii care au contact cu aceștia condiționat numai de un criteriu obiectiv, acela că naționale să aibă o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor în unitatea administrativ-teritorială în cauză. Orice alte criterii cum sunt numărul de audiențe, personalul primăriei exced dispozițiilor legale în cauză, deci nu au temei legal.

Referitor la critica reclamantei privind posibilitatea autorității publice de a apela la concursul unui interpret, s-a remarcat faptul că această măsura nu ține și nu influențează legalitatea actului criticat (hotărârea Consiliului Național de Combatere a Discriminării ), ci ține de oportunitate, fiind o posibilitate la îndemâna autorității publice, iar nu o obligație, astfel că autoritatea publică nu poate fi constrânsă sa apeleze la interpret. În speță, s-a apreciat ca fiind neîndeplinită condiția faptei ilicite, întrucât actul administrativ contestat (hotărârea Consiliului Național de Combatere a Discriminării ) este legal. 3. Recursul declarat de reclamantă Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta, considerând-o netemeinică și nelegală.

În motivarea căii de atac, recurenta a susținut că în mod eronat, prima instanță a apreciat că nu sunt întrunite condițiile pentru ca cerința de cunoaștere a limbii maghiare impusă de Primarul comunei V.C. să fie discriminatorie, având în vedere că există un tratament diferențiat în speță, în condițiile în care pentru aceeași funcție publică de conducere, secretar al unității administrative teritoriale nu a fost solicitată cunoașterea limbii maghiare, dovada că anterior a ocupat acest post fără a cunoaște limba maghiară. De asemenea, arată recurenta, în cursul anului 2012 au fost organizate concursuri de recrutare funcționari pentru funcții publice vacante de secretar al U.A.T. din județele Harghita și Covasna cu o populație majoritară de etnie maghiară, fără condiția cunoașterii limbii maghiare.

Criteriul de discriminare în speță este tocmai etnia candidaților, prin stabilirea nivelului avansat de cunoaștere a limbii maghiare, fiind preferați etnicii maghiari în favoarea celor români. Condiția excepțională impusă de Primarul comunei V.C. și A.N.F.P., de cunoaștere a limbii maghiare de către secretarul comunei V.C. nu este justificată obiectiv, iar metoda prin care a fost aprobată această condiție evidențiază că s-a dorit înlocuirea singurului funcționar român care mai era în primărie, respectiv reclamanta. De asemenea, recurenta solicită acordarea daunelor morale, arătând că acestea sunt solicitate proporțional cu atingerea adusă și resimțită prin îngrădirea discriminatorie, pe criterii etnice și de limbă a dreptului la muncă și la libera alegere a locului de muncă.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și a prevederilor art. 304 C. proc. civ., ținând seama de toate susținerile și apărările părților, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Așa cum s-a arătat și în expunerea rezumativă prezentată la pct. 1 al acestor considerente, actul administrativ vizat de cererea de anulare, este hotărârea Consiliului Național de Combatere a Discriminării din 22 februarie 2012 dată în Dosarul nr. 329/2011, pentru soluționarea petiției din 29 septembrie 2011, și obligarea pârâtului la plata de daune morale de 1.000 RON. Înalta Curte constată că, în cauză, are a răspunde, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., dacă impunerea condiției privind cunoașterea limbii maghiare pentru ocuparea postului de secretar de comună, într-o localitate în care populația de limbă maghiară depășește 20%, reprezintă o cerință ocupațională, în sensul art. 9 din O.G. nr. 137/2000, așa cum susține recurenta, atât în cuprinsul acțiunii cât și prin cererea de recurs, sau reprezintă un act de discriminare pentru populația vorbitoare de limba română, în sensul art. 2 alin. (1) și din același act normativ. În acest context, Înalta Curte constată că prin dispozițiile art. 9 din O.G.

nr. 137/2000 (forma în vigoare la data emiterii actului administrative contestat) a fost reglementată pentru toate criteriile de discriminare reglementat de art. 2 alin. (1) din același act normativ, excepția cerinței ocupaționale determinante, care poate permite unui angajator să selecteze o persoana pentru un anumit post bazându-se pe o anumita cerința ocupațională determinantă, care însă trebuie să fie esențială având în vedere natura muncii cerute și contextul în care aceasta se desfășoară. Astfel, chiar dacă potrivit art. 76 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale (în continuare Legea nr. 215/2001).

În raporturile dintre cetățeni și autoritățile administrației publice locale se folosește limba română, cerința cunoașterii limbii maghiare, poate fi justificată pentru ocuparea anumitor funcții publice/posturi din administrația publică, prin prisma dispozițiilor art. 76 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 215/2001, art. 15 din Anexa 1 la H.G. nr. 1206/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a dispozițiilor privitoare la dreptul cetățenilor aparținând unei minorități naționale de a folosi limba maternă în administrația publică locală, cuprinse în Legea nr. 215/2001 și art. 108 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici.

Așadar, în raport de limitele impuse de dispozițiile legale mai sus invocate, este de necontestat că, cunoașterea limbii maghiare, ca și cerință ocupațională își poate găsi justificare obiectivă doar prin prisma specificului activității de relații cu publicul, desfășurate într-o instituție publică ce-și desfășoară activitatea într-o unitate administrativ-teritorială în care cetățenii aparținând minorității maghiare dețin o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, specific ce impune în mod necesar aptitudini de utilizare a limbii maghiare în raporturile directe cu cetățenii vorbitori de limbă maghiară. Prin urmare, instanța de fond a apreciat în mod greșit că cerința cunoașterii limbii maghiare pentru ocuparea funcției publice de secretar al comunei V.C., putea fi considerată obiectivă numai în raport cu tipul de activitate pe care funcția publică de conducere scoasă la concurs îl presupunea și anume activitatea cu publicul.

Prin urmare, constatând că în cauză cerința cunoașterii limbii maghiare a fost impusă pentru ocuparea unei funcții publice într-o unitate administrativ teritorială în care cetățenii de etnie maghiară dețin o pondere de peste 20% din populație, rămâne a se stabili doar dacă exercitarea respectivei funcții publice (secretar de comună), în esența sa, presupune contactul direct cu publicul, pentru a fi, astfel, încadrată în categoria funcțiilor publice cu atribuții privind relațiile cu publicul, situație care să justifice, în mod necesar și obiectiv cunoașterea limbii maghiare ca și cerință ocupațională, în sensul art. 9 din O.G. nr. 137/2000.

Astfel, văzând atribuțiile secretarului unității administrativ teritoriale, prevăzute în cuprinsul art. 117 din Legea nr. 215/2001, Înalta Curte constată că funcția publică de conducere de secretar al unității administrativ teritoriale, nu presupune, în esența sa, contacte direct cu cetățenii, pentru a fi inclusă în categoria funcțiilor publice din sfera relațiilor cu publicul, așa cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs. Atribuțiile în domeniul aplicării Legii nr. 544/2004 privind liberul acces la informațiile de interes public, prevăzute la lit. e) a art. 117 din Legea nr. 215/2001, la care face referire pârâtul-intimat, au o pondere redusă și nesemnificativă în raport cu întreaga activitate a secretarului, nefiind exercitate în mod direct de acesta, avându-se în vedere calitatea de funcționar public de conducere (art. 116 din Legea nr. 215/2001) potrivit căreia coordonează aceste activități și nu le exercită direct.

Faptul că în exercitarea atribuțiilor sale secretarul de comună intră, în contact direct și cu cetățenii români de etnie maghiară, nu poate, în sine, justifica în mod obiectiv impunerea cunoașterii limbii maghiare ca și cerință ocupațională, într-un stat în care raporturile dintre cetățeni și autoritățile publice se desfășoară în limba română, ca și limbă oficială, (art. 13 din Constituție) chiar și acceptând că o cerință profesională se aplică la unele dintre sarcinile de un loc de muncă. Totodată, având în vedere că excepția cerinței ocupaționale, în limitele impuse de dispozițiile art. 9 din O.U.G. nr. 137/2000, nu poate fi justificată prin argumente de oportunitate, susținerile în acest sens din întâmpinarea intimatului nu prezintă relevanță, în cauză.

Contrar celor reținute de instanța de fond, în speță, în raport cu natura și contextul muncii, așa cum sunt conturate prin prisma atribuțiilor concrete ale secretarului de comună, cerința cunoașterii limbii maghiare pentru a ocupa un post de secretar de comună într-o unitate administrativ-teritorială în care populația vorbitoare de limba maghiară este de 20% nu trece testul obiectivului legitim și al proporționalității, pentru a fi justificată prin prisma incidenței dispozițiilor art. 9 din O.G. nr. 137/2000. În concluzie, cum condiția de participare la concurs privind cunoștințe de limba maghiară nu corespunde exigenților art. 9 din O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte constată că în mod greșit instanța de fond a calificat cerința cunoașterii limbii maghiare pentru ocuparea funcției de secretar al comunei V.C., ca fiind un act de discriminare, în sensul art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000, acțiunea reclamantei fiind întemeiată. În ceea ce privește criticile care vizează soluția asupra cererii de obligare a pârâtului la plata daunelor morale, instanța de recurs apreciază că și acestea sunt fondate. Astfel, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, de valorile sociale lezate prin actul administrativ anulat (onoare, reputație, demnitate profesională și dreptul de acces într-o funcție publică de conducere într-o localitate rurală în care ponderea minorității maghiare depășea 20% din populație), Înalta Curte constată că, ca efect al aprecierii ca fiind întemeiată acțiunea în anularea hotărârii Consiliului Național de Combatere a Discriminării din 22 februarie 2012 prin care s-a constatat că, condiția cunoașterii limbii maghiare pentru ocuparea postului de secretar al comunei V.C., județul Covasna nu reprezintă o faptă de discriminare, în sensul art. 2 din O.G.

nr. 137/2000, recurenta-reclamantă a suferit un prejudiciu moral a cărei reparație se impune în condițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, constatând că recunoașterea vătămării produse nu reprezintă, în sine o reparație corespunzătoare și pentru prejudiciul moral suferit de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că se impune acordarea unor satisfacții materiale, chiar dacă într-un cuantum inferior celui solicitat prin cererea de chemare în judecată. Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., obligă recurenta Asociația Română pentru Artiști Interpreți sau Executanți la plată, către intimatul-intervenient Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți, a sumei de 1.550 RON.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica hotărârea atacată în sensul că va fi admisă acțiunea reclamantei și, pe cale de consecință, se va anula hotărârea nr. 56 din 22 februarie 2012 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Totodată, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării va fi obligat la plata, către reclamantă, a sumei de 1.000 RON cu titlul de daune morale. Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., obligă intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la plată, către recurenta-reclamantă, a sumei de 5.004,3 RON , cu titlul de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de P.A.D. împotriva sentinței civile nr. 4847 din 10 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte, sentința atacată în sensul că admite acțiunea formulată de reclamantă P.A.D. și în consecință: Anulează hotărârea nr. 56 din 22 februarie 2012 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Obligă pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la plata, către reclamantă, a sumei de 1.000 RON cu titlul de daune morale. Obligă Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la plata, către reclamantă, a sumei de 5.004,3 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2014.