ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3970/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3970/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamantul M.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții

SC C. SA și C.N.C.D., anularea Hotărârii nr. 184 din 19 iulie 2010 emisă de acesta

din urmă precum și constatarea existentei faptelor de discriminare la care reclamantul

a fost supus de către SC C. SA.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că, prin petiția nr. P1. din 31 august 2009, a prezentat

pe larg faptele de discriminare și hărțuire morală la care a fost supus, ca salariat,

de către SC C. SA.

Prin hotărârea

contestată, C.N.C.D. a hotărât ca faptele sesizate nu intră sub incidența prevederilor

art. 2 alin. (1), alin. (3) din O.G. nr. 137/2000.

A mai arătat

reclamantul că hotărârea C.N.C.D. este dată fără a lua in considerare probele depuse

în dosar de reclamant, în mod greșit considerând Consiliul că nu este îndrituit

a cenzura aceste aspecte „întrucât ar presupune soluționarea unui conflict de muncă".

instanței de fond

Curtea de Apel București,

secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin

sentința nr. 2931 din 13 aprilie 2011,a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța a reținut, în esență, că

hotărârea C.N.C.D. a fost adoptată cu respectarea condițiilor

de formă și a procedurii prevăzute de actul normativ special și cu acordarea posibilității

părților în litigiu de a administra probele considerate necesare pentru susținerea

și, respectiv, combaterea celor sesizate.

Cât privește

legalitatea soluției pronunțate, instanța a apreciat că hotărârea a fost adoptată

în concordanță cu dispozițiile legislației interne și europene și în materie de

nediscriminare.

A mai arătat

instanța fondului că instanța europeană a drepturilor omului a statuat, în legătură

cu incidența art. 14 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc

distincții între situații analoge și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe

o justificare rezonabilă și obiectivă.

La rândul

său, Curtea Constituțională a României a decis că principiul egalității nu înseamnă

uniformitate, ci presupune instituirea unui tratament egal în situații care nu sunt

diferite.

Prin urmare,

susține instanța, în mod corect a reținut pârâtul C.N.C.D. în hotărârea sa că, pentru

a ne situa în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, deosebirea,

excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază unul din criteriile

prevăzute de textul de lege și trebuie să se refere la persoane aflate în situații

comparabile dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una

din categoriile prevăzute.

Reclamantul

a invocat, drept manifestare a hărțuirii sale morale de către angajator, vătămarea

drepturilor sale prin neacordarea majorărilor salariale corespunzătoare, spre deosebire

de ceilalți salariați, și presiunile cărora le-a fost supus în procesul de concediere

colectivă.

Dar, așa cum

corect a arătat și Colegiul Director al C.N.C.D., în legătură cu diferențele de

salarizare reclamantul nu a probat că acestea au existat în raport cu salariați

care au ocupat în aceeași perioadă funcții similare cu a sa ori au prestat efectiv

aceeași cantitate de muncă, îndeplinind aceleași atribuții, pentru a se putea considera

că este vorba de situații comparabile în care pârâta SC C. SA ar fi tratat diferit

pe reclamant în raport cu ceilalți.

În lipsa unei

astfel de dovezi, nu se poate pune problema discriminării, litigiul rămânând unul

clasic de dreptul muncii, pe care reclamantul l-a și dedus de altfel judecății la

instanța specializată competentă.

Pe de altă

parte, reține instanța, prin sentința civilă nr. 7851 din 02 noiembrie 2010 pronunțată

de Tribunalul București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale,

s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului M.G. privind daunele pentru prejudiciul

suferit prin hărțuirea morală din cadrul procesului de concediere colectivă, printre

altele cu motivarea că „împrejurarea că angajatorul a inițiat o procedură de concediere

colectivă și că reclamantul ar fi fost vizat de această procedură nu poate atrage

răspunderea patrimonială a angajatorului, pentru că este dreptul societății pârâte

să își organizeze activitatea, să ia măsurile pe care le consideră necesare în cazul

în care se impune o reorganizare a activității, cu condiția legalității acestora.

În speță,

reclamantul a continuat să aibă raporturi de muncă cu angajatorul și nu a fost concediat

în procedura colectivă de care face vorbire, că prin actul adițional din 01 mai

2007 i s-a majorat salariul, că și după schimbarea funcției și a locului de muncă

prin actul adițional din 01 iulie 2009 celelalte elemente contractuale au rămas

neschimbate, ceea ce înseamnă că nu i s-a creat o situație nefavorabilă”.

în cauză

Împotriva acestei sentințe

a formulat recurs reclamantul

M.G.

, criticând-o

pentru nelegalitate, fără a încadra în drept motivele invocate.

În esență, recurentul

- reclamant a arătat că instanța de fond a stabilit în mod eronat situația de fapt

și încadrarea ei juridică în sensul că nu a luat în considerare elementele probatorii

referitoare la existența unei situații analoge sau comparabile în care se afla,

astfel încât diferența de tratament aplicată de pârâtă să devină discriminatorie,

și la faptele repetate de hărțuire și discriminare comise de SC C. SA împotriva

sa, începând cu refuzul semnării deciziei nr. 30 din 16 februarie 2007, nominalizarea

recurentului - reclamant pe lista persoanelor propuse pentru concediere și tortura

psihică la care a fost supus, în condițiile în care activitatea instalației azot

nu a fost sistată, așa cum a susținut, în mod nereal, intimata - pârâtă.

În dovedirea susținerilor

sale, recurentul - reclamant a depus la dosar înscrisuri, probă admisibilă în recurs,

potrivit art. 305 C. proc. civ.

și procedura derulată în recurs

Prin întâmpinarea depusă

la dosar, intimata - pârâtă SC C. SA a solicitat respingerea recursului și menținerea

sentinței ca fiind legală și temeinică, arătând că instanța de fond a reținut corect,

în acord cu concluziile C.N.C.D., că situația prezentată în petiția reclamantului,

nu se încadrează în domeniul de aplicare a art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

A mai arătat că din cuprinsul

recursului nu reies motivele de fapt și de drept pentru care a fost declarat, iar

înscrisurile depuse de recurentul - reclamant privesc raportul său de muncă, fiind

folosite, drept probe, și într-un alt litigiu de a format obiectul Dosarului nr.

6920/3/2010 al Tribunalului București.

În fine, a arătat că între

timp recurentul - reclamant s-a pensionat și a depus, în acest sens, decizia

nr. 12 din 27 aprilie 2011, privind încetarea contractului de muncă potrivit

art. 56 lit. d) din C. muncii și decizia privind acordarea pensiei pentru munca

depusă și limita de vârstă nr. V1. din 24 februarie 2011, emisă de Casa Județeană

de Pensii Sector 3.

Prin răspunsul la întâmpinare,

recurentul - reclamant a indicat punctual argumentele sale față de apărările intimatei

- pârâte, arătând că mijloacele de probă pentru existența situației analoge sau

comparabile, conform practicii C.E.D.O., constau în: anexele deciziei nr. 132

din 12 decembrie 2008, prin care au fost nominalizate persoanele ale căror contracte

de muncă se suspendau, conform art. 52 lit. d) din C. muncii, raportul de audit

din 14 septembrie 2007 și fișa postului - responsabil metrolog secție și că, prin

nominalizarea sa pe lista salariaților propuși pentru concediere colectivă a fost

supus unui tratament ostil, degradant și ofensator nejustificat.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate de recurentul - reclamant și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

de drept relevante

Recurentul - reclamant

a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ,

pe calea prevăzută în art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea

și sancționarea tuturor formelor de discriminare, Hotărârea nr. 184 din 19

iulie 2010, prin care C.N.C.D. a stabilit că aspectele sesizate prin petiția

nr. P1. din 31 august 2009 nu intră sub incidența prevederilor art. 2 alin. (1)

și alin. (3) din O.G. nr. 137/2000.

Recurentul - reclamant

a invocat comportamentul discriminatoriu la care a fost supus în derularea raporturilor

de muncă cu SC C. SA, în cadrul procesului de concediere colectivă inițiat în luna

aprilie 2009 și în ce privește stabilirea drepturilor sale salariale și tratamentul

la care a fost supus la locul de muncă începând cu anul 2007.

În acest context, hotărârea

primei instanțe reflectă aplicarea corectă a prevederilor legale naționale ce reglementează

discriminarea, analizate prin prisma jurisprudenței C.E.D.O. și a Curții Constituționale

a României, care au cristalizat o serie de principii în definirea conceptului de

discriminare.

Egalitatea în drepturi

este consacrată în România prin art. 16 din Constituție, conform căruia cetățenii

sunt egali în fața legii, fără privilegii și fără discriminări. Nimeni nu este mai

presus de lege.

Norma statuată cu valoare

de principiu în legea fundamentală a fost transpusă în plan legislativ prin O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor faptelor de discriminare,

care în art. 1 alin. (2) enumeră drepturile care intră în câmpul de aplicare al

principiului egalității în drepturi, al excluderii privilegiilor și discriminării,

pe baza criteriilor prevăzute de art. 2 alin. (1), iar în art. 1 alin. (3) enunță

regula potrivit căreia exercitarea drepturilor menționate privește persoanele aflate

în situații comparabile.

Se poate vorbi, așadar,

despre o conduită discriminatorie, numai dacă în situații analoge sau comparabile

se înregistrează o diferență de tratament fără o justificare obiectivă și rezonabilă,

lipsită de un scop legitim sau de un raport rezonabil de proporționalitate între

mijloacele folosite și scopul vizat.

În același sens s-a conturat

jurisprudența constantă a Curții Constituționale și a C.E.D.O., care au decis că

a distinge nu este sinonim cu a discrimina, pentru că o abordare nuanțată a noțiunii

relevă existența unor situații ale căror particularități permit sau chiar impun

o abordare diferențiată, elocvente în acest sens fiind cauzele enumerate cu titlu

exemplificativ în motivarea hotărârii C.N.C.D.

Definind discriminarea,

art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 arată că aceasta vizează „orice deosebire,

excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă,

religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap,

boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată,

precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea

recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor

omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în

domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții

publice”.

Sunt discriminatorii,

potrivit alin. (3) al aceluiași articol, “prevederile, criteriile sau practicile

aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute

la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi,

criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele

de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare”.

La rândul său, art. 3

lit. a) din aceeași ordonanță include în câmpul său de aplicare

„

condițiile de încadrare

în muncă, criteriile și condițiile de recrutare, selectare și promovare, accesul

la toate formele și nivelurile de orientare, formare și perfecționare profesională.”

Sarcina probei în materie

este partajată între cel care invocă discriminarea și cel acuzat de discriminare,

art. 20 alin. (6) din ordonanță dispunând că:

„Persoana interesată are

obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența

unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat

sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare. În

fața Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări

audio și video sau date statistice”.

Evaluând proba cu înscrisuri

administrată în ambele faze procesuale, prin prisma acestor coordonate normative,

instanța de control judiciar împărtășește concluzia la care a ajuns judecătorul

fondului, în sensul că elementele probatorii prezentate cu privire la drepturile

salariale și la demersurile efectuate în cadrul procesului de concediere colectivă

(căruia în final recurentul - reclamant nu i-a mai fost supus) nu sunt în măsură

să demonstreze un tratament discriminatoriu, defavorizant în raport cu alte persoane

aflate în situații analoge sau comparabile, constând într-o conduită nejustificată

sau disproporționată a angajatorului.

Faptul că, indiscutabil

, inițierea unei proceduri de concediere antrenează o stare de stres, generată de

nesiguranța asupra locului de muncă și că, într-un astfel de proces, angajatorul

optează pentru anumite măsuri de reorganizare a activității, care nu vizează, în

mod necesar, toate compartimentele sau toate posturile din schema de personal, nu

atrage în mod automat calificarea procesului respectiv drept discriminatoriu. În

egală măsură, în lipsa elementelor definitorii prevăzute în O.G. nr. 137/2000, nu

poate primi o astfel de calificare modul de stabilire a salariilor prin actele cu

titlu individual sau colectiv emise de angajator, salariatul nemulțumit având posibilitatea

de a-și apăra drepturile sau interesele legitime potențial vătămate prin mijloacele

procesuale de dreptul muncii.

adoptate în recurs

Având în vedere considerentele

expuse, nefiind identificate motive care să atragă reformarea sentinței, potrivit

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 - 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul

M.G.

împotriva sentinței civile

nr. 2931 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 octombrie 2012.