ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1588/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1588/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

l. Procedura derulată în primă instanță.

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Curții de

Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. 1897/2/2008,

reclamanții B.C.I., C.M., M.G., M.M., P.F., P.C., P.S.G., P.R., R.I., R.E., S.A.,

T.N. și W.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național

pentru Combaterea Discriminării, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

constate discriminarea la care sunt supuși și sancționarea discriminării.

Prin sentința civilă nr. 3353 din 03 decembrie 2008

acțiunea a fost respinsă, ca nefondată, împotriva acestei sentințe reclamanții

formulând recurs în termenul legal.

Prin Decizia nr. 4660 din 28 octombrie 2009

pronunțata in dosarul nr. 1897/1/2008, înalta Curte de Casație și Justiție a

admis recursurile recurenților-reclamanți și a casat sentința atacată, cu

trimiterea spre rejudecare pentru citarea intervenienților B.D.C. și M.E.

Prin sentința civilă nr. 986 din 11 februarie 2011 a

Curții de Apel București - secția de contencios administrativ și fiscal a fost

respinsă ca nefondată acțiunea formulată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a

reținut că hotărârea a fost casată pentru motive de procedură, anume judecarea

în contradictoriu și cu intervenientele B.D.C. și M.E., înalta Curte

necriticând hotărârea cu referire la aspecte de fond, păstrându-și validitatea

argumentele inițiale ale Curții de Apel ce nu făcut obiectul controlului

judiciar.

S-a mai reținut că prin petiția din 14 decembrie 2007,

reclamanții, judecători, procurori și angajați ai Ministerului Justiției și

Ministerului Public, sesizau C.N.C.D. cu privire la o posibilă discriminare la

adresa lor, întrucât cererile lor privind cumpărarea locuințelor de serviciu nu

au fost soluționate favorabil.

În perioada ianuarie-martie 2005 reclamanții au

formulat cereri pentru vânzarea locuințelor de serviciu ce le dețin în baza

contractelor de închiriere încheiate cu Ministerul Justiției. Cererile nu au fost

soluționate în termenul legal, rezultând în mod vădit refuzul M.J. de a vinde

aceste locuințe, astfel considerând reclamanții că s-a creat o discriminare

față de alte categorii de funcționari publici sau angajați ai altor instituții

publice, cărora le este recunoscut dreptul de a cumpăra locuințele de serviciu.

Această discriminare este continuă prin neadoptarea unui act care să dea

dreptul petenților la cumpărarea acestor locuințe de serviciu. Mai mult, s-a

interzis în mod expres vânzarea acestor locuințe prin art. 79 alin. (6) din Legea

nr. 303/2004 și abrogarea Legii nr. 579/2004.

S-a mai reținut că prin Hotărârea nr. 116 din 27

februarie 2008 Colegiul Director al C.N.C.D. a decis că cele prezentate nu

constituie tratament diferențiat potrivit prevederilor O.G. nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

republicată.

A apreciat instanța că pentru a analiza obiectul

speței din prisma încălcării principiului nediscriminării, trebuie avută în

vedere atât legislația internă in materie de nediscriminare, cât și la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, reținând prevederea art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000, interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

legat de articolul 14 (Interzicerea discriminării) al Convenției Europene a

Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, precum și

Decizia nr. I din 8 februarie 1994, publicată în M. Of. al României, Partea 1, nr.

69 din 16 martie 1994 a Curții Constituționale a României, instanța de

rejudecare a apreciat că reclamanții și intervenientele nu au demonstrat că au

existat colegi-magistrați ce au beneficiat de posibilitatea cumpărării

locuinței de serviciu, în timp ce petenții au fost discriminați în raport cu

aceștia.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

reclamanții R.I., P.S.G., M.G., W.A., P.C., M.M., C. (P.) F., B.C.I., P.R., R.E.,

S.A. și intervenientele B.D.C. și M.E. invocând prevederile art. 299-304

1

C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că prin

hotărârea pronunțată în al doilea ciclu procesual, cererea cu care au investit

instanța de judecată nu a fost analizată pe fond atât în fapt cât și în drept.

Recurenții apreciază că sunt discriminați în sensul art.

2 alin. (1), art. 6 din O.G. nr. 137/2000, întrucât le-a fost refuzat dreptul

de a cumpăra locuințele de serviciu deținute, alte categorii socio-profesionale

beneficiind de acest drept.

Astfel, existența discriminării directe rezultă și

din dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală în fața legii

împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și

satisfăcătoare), art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile

economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care

garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în

salarizare, fără nicio distincție), art. 14 din C.E.D.O., respectiv Protocolul 12

la această Convenție (care interzice discriminarea), art. 4 din carta socială

europeană revizuită (ratificată prin legea nr. 74/1999) care garantează dreptul

la o salarizare echitabilă, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 41, art. 44 alin.

(2) și art. 53 din Constituție.

În cererea de recurs sunt reluate argumentele pentru

care prin cererea introductivă, au solicitat anularea Hotărârii nr. 116/2004 a

Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării constatarea discriminării

la care au fost supuși și sancționarea acesteia.

Menționează în acest sens că discriminarea la care

s-au referit în cererea de chemare dedusă judecății nu reclamă, ca și premisă,

situații diferite în cadrul aceleiași categorii sociale ci în raport de alte categorii

socio-profesionale care au dreptul/ vocația la cumpărarea locuințelor de

serviciu.

Prin cererea înregistrată la 13 decembrie 2011,

recurenta-intervenienta invocă excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 79 alin. (6) teza a Ii-a din Legea nr. 303/2004 republicată

și modificată, cu motivarea că soluționarea pe fond a cauzei are legătură cu

textul legal apreciat ca fiind neconstituțional, aceste dispoziții legale nu au

mai fost supuse controlului de constituționalitate și contravin dispozițiilor art.

16 alin. (1) din Constituție.

Examinând cererea de sesizare a Curții

Constituționale cu privire la textul atacat cu excepția de

neconstituționalitate înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite toate

condițiile impuse prin art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind

organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Potrivit art. 29 alin. (1)

din Legea nr. 247/1992 „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor

ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o

lege ori dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei

în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia".

În cauză reclamanții și intervenienta au înțeles să

solicite Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării constatarea

discriminării întrucât cererile lor privind cumpărarea locuințelor de serviciu

nu au fost soluționate favorabil ca urmare a adoptării unui act normativ prin

care s-a interzis în mod expres vânzarea acestor locuințe prin art. 79 alin.

(6) din Legea nr. 303/2004.

Recurenții consideră că s-a creat o discriminare fată

de alte categorii de funcționari publici sau angajați al altor instituții

publice cărora le este recunoscut dreptul de a cumpăra locuințele de serviciu.

Dispozițiile legale menționate au următorul conținut

"Locuințele de serviciu aflate în proprietatea sau administrarea

Ministerului Justiției și unităților subordonate, precum și cele aflate în proprietatea

sau în administrarea Ministerului Public nu pot fi cumpărate de judecători,

procurori sau orice alți salariați ai acestor instituții.".

Înalta Curte constată astfel că excepția de

neconstituționalitate vizează un text normativ în raport de care recurenții

apreciază că sunt discriminați iar în situația constatării neconformității

acestor prevederi din lege cu Constituția, nu ar mai exista obiectul acțiunii

cu care au sesizat instanța de contencios administrativ și respectiv Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării în conformitate cu prevederile O.G. nr.

137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Relevanța excepției de neconstituționalitate se

verifică în raport de obiectul acesteia, cu chestiunile litigioase supuse

dezbaterii, nefiind îndeplinită condiția legăturii cu soluționarea cauzei

atunci când nu poate fi identificat un interes procesual concret pe care partea

l-ar putea obține prin declanșarea controlului de constituționalitate.

În raport de aceste considerente urmează ca în raport

de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 29/1992 sa fie respinsă cererea de

sesizare a Curții Constituționale.

II. Considerentele înaltei Curți asupra recursului.

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor

formulate de recurenți cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Recurenții-reclamanți au supus controlului de

legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ Hotărârea nr. 116

din 27 februarie 2008 prin care Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării a constatat că faptele sesizate de petenți nu reprezintă

discriminare conform art. 2 al O.G. nr. 137/2000.

În mod concret, în actul administrativ jurisdicțional

examinat s-a reținut că petenți magistrați și angajați ai Ministerului

Justiției, Ministerului Public apreciază că prin refuzul Ministerului Justiției

de a vinde locuințele de serviciu pe care le dețin în baza unor contracte de

închiriere încheiate cu această autoritate publică s-a creat o discriminare

față de alte categorii de funcționari publici, cărora le este recunoscut

dreptul de a cumpăra locuințe de serviciu.

Colegiul director analizând fondul petiției a reținut

că nu există un drept restrâns sau înlăturat, în sensul definiției date

discriminării prin art. 2 alin. (1) al O.U.G. nr. 137/2000.

Prima instanță a reținut că acțiunea este nefondată

în raport cu prevederile legale menționate.

Într-adevăr, potrivit art. 2 alin.

(1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor

de discriminare, „prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere,

restricție sau preferința, pe baza de rasa, naționalitate, etnie, limba,

religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârsta,

handicap, boala cronica necontagioasa, infectare HIV, apartenența la o

categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect

restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în

condiții de egalitate, a. drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau

a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și

cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice."

Astfel pentru ca o faptă să fie calificată drept

faptă de discriminare, aceasta, trebuie să îndeplinească, cumulativ,mai multe

condiții: existența unui tratament diferențiat, manifestat prin deosebire,

excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații

aflate în poziții comparabile); existența unui criteriu de discriminare

potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, tratamentul

diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de

atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare; tratamentul diferențiat

să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii,

folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut

de lege.

Tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să

aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau

exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților

fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic,

economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Nu se poate reține ca un motiv de nelegalitate a

hotărârii atacate, faptul că în considerentele acesteia se face referire la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care

soluțiile pronunțate în contenciosul constituțional român sunt în acord cu

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în aplicarea

principiului nediscriminării, prevăzut în art. 14 din Convenție, a statuat că

orice diferență de tratament făcută de stat între persoanele aflate în situații

similare trebuie să-și găsească o justificare obiectivă și rezonabilă.

Deci diferența de tratament devine discriminare, în

sensul art. 14 din Convenție, atunci când autoritățile statale induc

distincții între situații analoage și comparabile

fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

În consecință, nu se poate reține în cauză întrunirea

cumulativă a elementelor privind un tratament de deosebire restricție,

excludere, preferință între persoane care se află în situații comparabile și

care sunt tratate în mod diferit datorită unuia din criteriile prevăzute de

lege și care are ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea

recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a

drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute

de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte

domenii ale vieții publice, astfel că sub acest aspect recursul este nefondat.

Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în

mod corect că în cauză nu există un tratament diferențiat între persoane care

se află în situații comparabile, respectiv alți magistrați, personal asimilat

sau angajați din Ministerul Justiției care să fi beneficiat de dreptul de a

cumpăra locuințe de serviciu, în condițiile Legii nr. 303/2004.

Totodată, s-a apreciat că magistrați nu au același

statut cu funcționarii publici, activitatea acestora fiind reglementată prin

acte normative diferite, iar în cauză nu se demonstrează o discriminare, ci un

tratament juridic de diferit pentru persoane care nu se află în situații

comparabile.

Sub acest aspect nu se pot reține criticile

recurenților privind nemotivarea hotărârii, în conformitate cu prevederile art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în cuprinsul sentinței fiind expuse într-un

mod sintetic dar suficient, motivele de fapt și de drept care au format

convingerea judecătorului la adoptarea soluției de respingere a acțiunii

îndreptate împotriva Hotărârii nr. 116/2008 a Consiliului Național pentru

Combaterea Discriminării.

Această soluție este în acord cu jurisprudența

constantă a Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului,

care au stabilit că principiul egalității nu este sinonim cu uniformitatea și

că pentru situații diferite poate exista un tratament juridic diferit,

recunoscându-se dreptul la diferență. Diferența de tratament devine discriminare,

în sensul art. 14 din Convenție, doar atunci când se creează distincții între situații

analoge și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă

și obiectivă.

Curtea Constituțională a reținut că „principiul

egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru

situații care, în funcție de scopul urmărit nu sunt diferite".

Cum în cauză situațiile relevante de recurenți sunt

diferite, neexistând un drept restrâns sau înlăturat în sensul dat

discriminării prin art. 2 din O.G. nr. 137/2000, criticile formulate de

recurenți nu pot fi reținute neexistând motive de casare sau modificare a

sentinței atacate.

II. Temeiul legal al soluției instanței de recurs.

Pentru toate considerentele expuse la pct. II.1 din

decizie, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale

cu excepția de neconstituționalitate a art. 79 alin. (6) teza a II-a din Legea nr.

303/2004 republicată.

Respinge recursul declarat de R.I., P.S.G., M.G., W.A.,

P.C., M.M., C. (P.) F., B.C.I., P.R., R.E., S.A., B.D.C. și M.E. împotriva

sentinței civile nr. 986 din 11 februarie 2011 a Curții de Apel București - secția

de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2012