ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1588/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. l. Procedura derulată în primă instanță. Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. 1897/2/2008, reclamanții B.C.I., C.M., M.G., M.M., P.F., P.C., P.S.G., P.R., R.I., R.E., S.A., T.N. și W.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate discriminarea la care sunt supuși și sancționarea discriminării. Prin sentința civilă nr. 3353 din 03 decembrie 2008 acțiunea a fost respinsă, ca nefondată, împotriva acestei sentințe reclamanții formulând recurs în termenul legal.

Prin Decizia nr. 4660 din 28 octombrie 2009 pronunțata in dosarul nr. 1897/1/2008, înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile recurenților-reclamanți și a casat sentința atacată, cu trimiterea spre rejudecare pentru citarea intervenienților B.D.C. și M.E. 2. Hotărârea Curții de Apel. Prin sentința civilă nr. 986 din 11 februarie 2011 a Curții de Apel București - secția de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că hotărârea a fost casată pentru motive de procedură, anume judecarea în contradictoriu și cu intervenientele B.D.C. și M.E., înalta Curte necriticând hotărârea cu referire la aspecte de fond, păstrându-și validitatea argumentele inițiale ale Curții de Apel ce nu făcut obiectul controlului judiciar.

S-a mai reținut că prin petiția din 14 decembrie 2007, reclamanții, judecători, procurori și angajați ai Ministerului Justiției și Ministerului Public, sesizau C.N.C.D. cu privire la o posibilă discriminare la adresa lor, întrucât cererile lor privind cumpărarea locuințelor de serviciu nu au fost soluționate favorabil. În perioada ianuarie-martie 2005 reclamanții au formulat cereri pentru vânzarea locuințelor de serviciu ce le dețin în baza contractelor de închiriere încheiate cu Ministerul Justiției. Cererile nu au fost soluționate în termenul legal, rezultând în mod vădit refuzul M.J. de a vinde aceste locuințe, astfel considerând reclamanții că s-a creat o discriminare față de alte categorii de funcționari publici sau angajați ai altor instituții publice, cărora le este recunoscut dreptul de a cumpăra locuințele de serviciu.

Această discriminare este continuă prin neadoptarea unui act care să dea dreptul petenților la cumpărarea acestor locuințe de serviciu. Mai mult, s-a interzis în mod expres vânzarea acestor locuințe prin art. 79 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 și abrogarea Legii nr. 579/2004. S-a mai reținut că prin Hotărârea nr. 116 din 27 februarie 2008 Colegiul Director al C.N.C.D. a decis că cele prezentate nu constituie tratament diferențiat potrivit prevederilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată. A apreciat instanța că pentru a analiza obiectul speței din prisma încălcării principiului nediscriminării, trebuie avută în vedere atât legislația internă in materie de nediscriminare, cât și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, reținând prevederea art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, legat de articolul 14 (Interzicerea discriminării) al Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, precum și Decizia nr. I din 8 februarie 1994, publicată în M. Of. al României, Partea 1, nr. 69 din 16 martie 1994 a Curții Constituționale a României, instanța de rejudecare a apreciat că reclamanții și intervenientele nu au demonstrat că au existat colegi-magistrați ce au beneficiat de posibilitatea cumpărării locuinței de serviciu, în timp ce petenții au fost discriminați în raport cu aceștia. 3. Recursul exercitat în cauză.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanții R.I., P.S.G., M.G., W.A., P.C., M.M., C. (P.) F., B.C.I., P.R., R.E., S.A. și intervenientele B.D.C. și M.E. invocând prevederile art. 299-304 1 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că prin hotărârea pronunțată în al doilea ciclu procesual, cererea cu care au investit instanța de judecată nu a fost analizată pe fond atât în fapt cât și în drept. Recurenții apreciază că sunt discriminați în sensul art. 2 alin. (1), art. 6 din O.G. nr. 137/2000, întrucât le-a fost refuzat dreptul de a cumpăra locuințele de serviciu deținute, alte categorii socio-profesionale beneficiind de acest drept.

Astfel, existența discriminării directe rezultă și din dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală în fața legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție), art. 14 din C.E.D.O., respectiv Protocolul 12 la această Convenție (care interzice discriminarea), art. 4 din carta socială europeană revizuită (ratificată prin legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 41, art. 44 alin. (2) și art. 53 din Constituție.

În cererea de recurs sunt reluate argumentele pentru care prin cererea introductivă, au solicitat anularea Hotărârii nr. 116/2004 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării constatarea discriminării la care au fost supuși și sancționarea acesteia. Menționează în acest sens că discriminarea la care s-au referit în cererea de chemare dedusă judecății nu reclamă, ca și premisă, situații diferite în cadrul aceleiași categorii sociale ci în raport de alte categorii socio-profesionale care au dreptul/ vocația la cumpărarea locuințelor de serviciu. 4. Procedura derulată în recurs.

Prin cererea înregistrată la 13 decembrie 2011, recurenta-intervenienta invocă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 79 alin. (6) teza a Ii-a din Legea nr. 303/2004 republicată și modificată, cu motivarea că soluționarea pe fond a cauzei are legătură cu textul legal apreciat ca fiind neconstituțional, aceste dispoziții legale nu au mai fost supuse controlului de constituționalitate și contravin dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție. Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la textul atacat cu excepția de neconstituționalitate înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite toate condițiile impuse prin art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 247/1992 „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege ori dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia". În cauză reclamanții și intervenienta au înțeles să solicite Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării constatarea discriminării întrucât cererile lor privind cumpărarea locuințelor de serviciu nu au fost soluționate favorabil ca urmare a adoptării unui act normativ prin care s-a interzis în mod expres vânzarea acestor locuințe prin art. 79 alin. (6) din Legea nr. 303/2004.

Recurenții consideră că s-a creat o discriminare fată de alte categorii de funcționari publici sau angajați al altor instituții publice cărora le este recunoscut dreptul de a cumpăra locuințele de serviciu. Dispozițiile legale menționate au următorul conținut "Locuințele de serviciu aflate în proprietatea sau administrarea Ministerului Justiției și unităților subordonate, precum și cele aflate în proprietatea sau în administrarea Ministerului Public nu pot fi cumpărate de judecători, procurori sau orice alți salariați ai acestor instituții.". Înalta Curte constată astfel că excepția de neconstituționalitate vizează un text normativ în raport de care recurenții apreciază că sunt discriminați iar în situația constatării neconformității acestor prevederi din lege cu Constituția, nu ar mai exista obiectul acțiunii cu care au sesizat instanța de contencios administrativ și respectiv Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în conformitate cu prevederile O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Relevanța excepției de neconstituționalitate se verifică în raport de obiectul acesteia, cu chestiunile litigioase supuse dezbaterii, nefiind îndeplinită condiția legăturii cu soluționarea cauzei atunci când nu poate fi identificat un interes procesual concret pe care partea l-ar putea obține prin declanșarea controlului de constituționalitate. În raport de aceste considerente urmează ca în raport de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 29/1992 sa fie respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale. II. Considerentele înaltei Curți asupra recursului. Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate de recurenți cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc.

civ., înalta Curte constată că recursul nu este fondat. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Recurenții-reclamanți au supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ Hotărârea nr. 116 din 27 februarie 2008 prin care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că faptele sesizate de petenți nu reprezintă discriminare conform art. 2 al O.G. nr. 137/2000. În mod concret, în actul administrativ jurisdicțional examinat s-a reținut că petenți magistrați și angajați ai Ministerului Justiției, Ministerului Public apreciază că prin refuzul Ministerului Justiției de a vinde locuințele de serviciu pe care le dețin în baza unor contracte de închiriere încheiate cu această autoritate publică s-a creat o discriminare față de alte categorii de funcționari publici, cărora le este recunoscut dreptul de a cumpăra locuințe de serviciu.

Colegiul director analizând fondul petiției a reținut că nu există un drept restrâns sau înlăturat, în sensul definiției date discriminării prin art. 2 alin. (1) al O.U.G. nr. 137/2000. Prima instanță a reținut că acțiunea este nefondată în raport cu prevederile legale menționate. Într-adevăr, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, „prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferința, pe baza de rasa, naționalitate, etnie, limba, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârsta, handicap, boala cronica necontagioasa, infectare HIV, apartenența la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a. drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice." Astfel pentru ca o faptă să fie calificată drept faptă de discriminare, aceasta, trebuie să îndeplinească, cumulativ,mai multe condiții: existența unui tratament diferențiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile); existența unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000 republicată, tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare; tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege. Tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Nu se poate reține ca un motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, faptul că în considerentele acesteia se face referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care soluțiile pronunțate în contenciosul constituțional român sunt în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în aplicarea principiului nediscriminării, prevăzut în art. 14 din Convenție, a statuat că orice diferență de tratament făcută de stat între persoanele aflate în situații similare trebuie să-și găsească o justificare obiectivă și rezonabilă. Deci diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

În consecință, nu se poate reține în cauză întrunirea cumulativă a elementelor privind un tratament de deosebire restricție, excludere, preferință între persoane care se află în situații comparabile și care sunt tratate în mod diferit datorită unuia din criteriile prevăzute de lege și care are ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, astfel că sub acest aspect recursul este nefondat.

Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect că în cauză nu există un tratament diferențiat între persoane care se află în situații comparabile, respectiv alți magistrați, personal asimilat sau angajați din Ministerul Justiției care să fi beneficiat de dreptul de a cumpăra locuințe de serviciu, în condițiile Legii nr. 303/2004. Totodată, s-a apreciat că magistrați nu au același statut cu funcționarii publici, activitatea acestora fiind reglementată prin acte normative diferite, iar în cauză nu se demonstrează o discriminare, ci un tratament juridic de diferit pentru persoane care nu se află în situații comparabile. Sub acest aspect nu se pot reține criticile recurenților privind nemotivarea hotărârii, în conformitate cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. în cuprinsul sentinței fiind expuse într-un mod sintetic dar suficient, motivele de fapt și de drept care au format convingerea judecătorului la adoptarea soluției de respingere a acțiunii îndreptate împotriva Hotărârii nr. 116/2008 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Această soluție este în acord cu jurisprudența constantă a Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, care au stabilit că principiul egalității nu este sinonim cu uniformitatea și că pentru situații diferite poate exista un tratament juridic diferit, recunoscându-se dreptul la diferență. Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, doar atunci când se creează distincții între situații analoge și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Curtea Constituțională a reținut că „principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit nu sunt diferite". Cum în cauză situațiile relevante de recurenți sunt diferite, neexistând un drept restrâns sau înlăturat în sensul dat discriminării prin art. 2 din O.G. nr. 137/2000, criticile formulate de recurenți nu pot fi reținute neexistând motive de casare sau modificare a sentinței atacate. II. Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Pentru toate considerentele expuse la pct. II.1 din decizie, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 79 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 republicată. Respinge recursul declarat de R.I., P.S.G., M.G., W.A., P.C., M.M., C. (P.) F., B.C.I., P.R., R.E., S.A., B.D.C. și M.E. împotriva sentinței civile nr. 986 din 11 februarie 2011 a Curții de Apel București - secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2012