ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 244/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 244/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din
dosar, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată la Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și
fiscal, sub numărul 39233/3/2007, reclamantul P.D. a chemat în judecată pe
pârâții DIRECȚIA GENERALĂ DE POLIȚIE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și GUVERNUL
ROMÂNIEI solicitând anularea Deciziei de imputare nr. 286439 din 23 mai 2007
emisă de pârâta D.G.P.M.B., anularea hotărârii nr. 287177 din 26 iulie 2007 a
Comisiei de Soluționare a contestațiilor din cadrul D.G.P.M.B. și a hotărârii
nr. 65 din 10 octombrie 2007 a Comisiei de jurisdicție a imputațiilor din
cadrul M.I.R.A. si obligarea pârâtului M.I.R.A. la emiterea unei decizii de
imputare care să cuprindă valoarea reală a pagubei. A solicitat totodată
obligarea paraților la plata de daune morale în sumă de 33.385,95 RON.
La data de 25
ianuarie 2007 reclamantul a invocat excepția de nelegalitate a dispozițiilor -
art. 9 alin. (4) din H.G. nr. 137/1991 și a Ordinului MAI nr. 1122 din 05
ianuarie 2006, arătând că art. 9 alin. (4) din H.G. nr. 137/1991 contravine
dispozițiilor legale prevăzute de art. 70 din Legea nr. 360/2002, în măsura în
care se va face dovada că obiectul obligației de restituire îl formează
drepturile primite, iar pe de altă parte, că echipamentul/portul echipamentului
nu a fost un drept, ci o obligație pentru autoritatea pârâta.
De asemenea, a arătat
că Ordinul MAI nr. 1122 din 05 ianuarie 2006 este nelegal, în condițiile în
care, pe perioadele de vacanță, permisii și învoiri stabilește obligația
studenților de a achita cheltuielile de cazare.
Prin întâmpinare,
pârâtul M.I.R.A. a invocat excepția de inadmisibilitate a excepției de
nelegalitate.
Prin încheierea din
data de 22 februarie 2008 pronunțată în dosarul nr. 39233/3/CA/2007 al
Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în baza
art. 4
alin. (1)
din Legea nr.
544/2004, s-a dispus sesizarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ,
pentru cercetarea legalității prevederilor H.G. nr. 13771991 și OMAI nr. 1122/2006
și suspendarea judecății cauzei.
Cauza a fost
înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ,
sub numărul 39933/3/2009, iar la data de 15 aprilie 2008 reclamantul și-a
completat și precizat excepția de nelegalitate, arătând că invocă nelegalitatea
art. 9 din OMAI nr. 1122/2006, cu privire la modul de calcul a cheltuielilor de
școlarizare, arătând că acesta contravine dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 360/2002
și art. 7 din H.G. nr. 407/1997.
Prin întâmpinare,
pârâtul Guvernul României a invocat excepția de inadmisibilitate a excepției de
nelegalitate, arătând faptul că, față de dispozițiile art. 4 alin. (1) din
Legea nr. 544/2004, Ordinul în cauză este un act administrativ cu caracter
normativ, putând fi atacat pe calea excepției de nelegalitate doar actele
administrative unilaterale cu caracter individual, iar pe fond a solicitat
respingerea excepției ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă
nr. 2670 din 14 octombrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 39233/3/2007 al Curții
de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost
admisă excepția de inadmisibilitate și respinsă excepția de nelegalitate ca
inadmisibilă, având în vedere caracterul de acte administrative cu caracter
normativ, a actelor asupra cărora s-a solicitat controlul de legalitate pe
calea excepției.
Împotriva acestei
sentințe a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate și
netemenicie, iar prin decizia civilă nr. 284 din 21 ianuarie 2009 a Înaltei Curți
de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost
admis recursul, casată sentința civilă recurată și trimisă cauza spre
rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se că excepția de nelegalitate este
admisibilă și în ceea ce privește actele administrative cu caracter normativ.
În fond după casare,
cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, sub nr. 1998/2/2009, iar prin sentința civilă nr. 1703
din 21 aprilie 2009 pronunțată în dosarul nr. 1998/2/2009 al Curții de Apel
București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă
excepția de nelegalitate ca neîntemeiată.
Împotriva acestei
sentințe a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate, și
netemenicie, iar prin decizia civilă nr. 4170 din 08 octombrie 2009 a Înaltei Curți
de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost
admis recursul, casată sentința civilă recurată și trimisă cauza spre
rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se că instanța de fond a încălcat
principiul contradictorialității, necitând în cauză Guvernul României, emitent
al unuia dintre actele administrative a cărui nelegalitate s-a invocat.
În fond după casare,
pricina a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, sub nr. 11599.1/2/2009, iar prin încheierea din data
de 02 martie 2010 s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât a
Guvernului României, având în vedere prevederile art. 315 C. proc. civ. și art.
16
1
din Legea nr. 554/2004.
La data de 13 aprilie
2010 a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului Guvernul
României, Ministerul Administrației și Internelor, solicitând admiterea
acesteia și respingerea excepției de nelegalitate ca neîntemeiată.
În ședința publică
din data de 25 mai 2010 a fost respinsă cererea de admitere în principiu a
cererii de intervenție accesorie, constatând că Ministerul Administrației și
Internelor are și calitatea de pârât în cauză. Prin sentința nr. 2647 din 1
iunie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ
si fiscal, a respins excepția de nelegalitate, invocată în dosarul numărul nr.
39233/3/2007al Tribunalului București, secția a IX-a contencios, administrativ
și fiscal, de către reclamantul P.D. în contradictoriu cu pârâții DIRECȚIA
GENERALĂ DE POLIȚIE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI si GUVERNUL ROMÂNIEI si MINISTERUL
ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî
astfel prima instanța a reținut următoarele considerente:
Dispozițiile art. 9
din Ordinul M.A.I. nr. 1122/2006, cu privire la modul de calcul a cheltuielilor
de școlarizare, nu contravine prevederilor art. 70 din Legea nr. 360/2002, prin
care se reglementează faptul ca polițistul care a absolvit o instituție de
învățământ a Ministerului Administrației și Internelor și căruia i-au încetat
raporturile de serviciu în primii 10 ani de activitate din motive imputabile
lui este obligat să restituie cheltuielile efectuate cu pregătirea sa,
proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului
încheiat în acest sens întrucât ele vizează evaluarea pagubei produse și nu
exclud calculul cheltuielilor efectiv făcute.
Nici dispozițiile
art. 9 alin. (4) din H.G. nr. l37/1991 nu încalcă prevederile art. 70 din Legea
nr. 360/2002.
Potrivit acestor
dispoziții „prin cheltuieli de școlarizare și întreținere se înțeleg
cheltuielile efectuate cu hrănirea, echiparea, cazarea și alte drepturi primite
de studenți."
Prin raportare la
prevederile art. 70 din Legea nr. 360/2002, includerea cheltuielilor efectuate
cu echipamentul în categoria cheltuielilor de școlarizare ce urmează a fi
recuperate de la foștii studenți este legală, textul referindu-se la
cheltuielile efectuate cu pregătirea polițistului, în mod evident, neputându-se
imagina că în cadrul pregătirii nu ar fi inclus și echipamentul adecvat acestei
pregătiri, pus la dispoziție de instituția de învățământ în scopul acestei
activități.
Prin urmare, există
obligația acestei instituții de a pune la dispoziție echipamentul și dreptul
studentului de a primi un asemenea echipament, dar în condițiile în care art. 9
alin. (4) din H.G. nr. 137/1991, vine să clarifice noțiunea de cheltuieli de
școlarizare și întreținere, menționată la art. 9 alin. (3), pe care studentul
sau absolventul este obligat sa le restituie, în cazul nerespectării
angajamentului prevăzut la alin. (2), în mod legal s-a inclus în aceste
cheltuieli și contravaloarea echipamentului, aceasta fiind o cheltuială a
instituției de învățământ efectuată cu pregătirea acestuia.
Punerea la dispoziție
a echipamentului de către instituția de învățământ este afectată scopului,
acela vizând pregătirea studentului, or, nerealizarea scopului din vina
acestuia din urmă, care a declanșat antrenarea răspunderii materiale, duce la
obligația sa de a restitui toate cheltuielile, inclusiv cele reprezentând
contravaloarea echipamentului primit.
În ceea ce privește
susținerea că art. 9 din Ordinul M.A.I. nr. 1122 din 05 ianuarie 2006, este
nelegal, în condițiile în care, pe perioadele de vacanță, permisii și învoiri
stabilește obligația studenților de a achita cheltuielile de cazare, prima
instanța a considerat ca nu poate fi reținuta întrucât, pe de o parte, textul
incriminat stabilește o formulă de calcul pentru determinarea cheltuielilor de
cazare și nu contravine prevederilor art. 70 din Legea nr. 360/2002, privind
Statutul polițistului, iar pe de alta parte, el vizează evaluarea pagubei
produse și nu exclude calculul cheltuielilor efectiv făcute.
Ceea ce invocă
reclamantul a mai apreciat prima instanța sunt aspecte legate de fondul cauzei
privind modul de stabilire a sumei imputate, prin determinarea corectă a
cheltuielilor efectiv suportate de unitatea de învățământ pe parcursul
școlarizării, iar nu nelegalitatea Ordinului M.A.I. nr. 1122/2006.
În raport cu acest
aspect, textul nu contravine nici art. 17 alin. (2) și (3) din H.G. nr. 294/2007,
care nu exclude o determinare a cheltuielilor efectiv efectuate cu cazarea
studenților pe timpul școlarizării și nici art. 7 din H.G. nr. 407/1997.
Împotriva acestei hotărâri
a declarat recurs reclamantul P.D.A., susținând că hotărârea atacată este
nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
- dispozițiile art. 9
alin. (4) din H.G. nr. 137/1991 privind organizarea și funcționarea Academiei
de Poliție „Al.Ioan Cuza” din cadrul Ministerului Administrației și Internelor (în
vigoare la data stabilirii raporturilor contractuale ale reclamantului cu
M.A.I.), prin care cheltuielile cu echipamentul sunt calificate ca și
„cheltuieli de școlarizare și întreținere ce urmează a fi restituite”, încalcă
normele cu forță juridică superioară ale art. 70 din Legea nr. 360/2002,
deoarece cheltuielile cu echipamentul nu reprezintă drepturi primite de
studenți în legătură cu pregătirea lor, ci obligații impuse acestora, în
contextul regulilor de organizare și funcționare a Ministerului de Interne;
- art. 9 din Normele metodologice
aprobate prin Ordinul M.A.I. nr. 1122/2006 conține dispoziții nelegale,
deoarece stabilesc necesitatea restituirii unor cheltuieli care nu au fost
efectuate cu cazarea studenților în perioada vacanțelor și permisiilor (studenții
nu au fost cazați efectiv în unitate), având, deci, un caracter fictiv.
Recurentul nu și-a
încadrat în drept motivele de recurs.
Analizând actele și lucrările
dosarului de fond, precum și motivele de recurs, ce se încadrează, din punct de
vedere procedural, în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte
constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Recurentul-reclamant susține
că art. 9 alin. (4) din H.G. nr. 137/1991 contravine dispozițiilor legale
prevăzute de art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu
modificările și completările ulterioare, în măsura în care se va face dovada că
obiectul obligației de restituire îl formează drepturile primite cu titlul de
echipament, iar pe de alta că echipamentul/portul echipamentului nu a fost un
drept, ci o obligație.
Potrivit art. 9 alin.
(4) din H.G. nr. 137/1991 „prin cheltuieli de școlarizare și întreținere se
înțeleg cheltuielile efectuate cu hrănirea, echiparea, cazarea și alte drepturi
primite de studenți."
Conform art. 70 din
Legea nr. 360/2002 privind Statutul Polițistului „Polițistul care a absolvit o
instituție de învățământ a Ministerului Administrației și Internelor și căruia
i-au încetat raporturile de serviciu în primii 10 ani de activitate din motive
imputabile lui este obligat să restituie cheltuielile efectuate cu pregătirea
sa, proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului
încheiat în acest sens."
Având în vedere
textul de lege citat și ținând cont de faptul că art. 9 alin. (4) din H.G. nr. 137/1991
prevede că prin cheltuieli de școlarizare și întreținere se înțeleg, printre
altele și cheltuielile efectuate cu echiparea, instanța de fond a reținut în
mod corect faptul că includerea cheltuielilor efectuate cu echiparea în
categoria cheltuielilor de școlarizare ce urmează a fi recuperate de la foștii
studenți nu este nelegală, raportat la dispozițiile din Legea nr. 360/2002,
întrucât textul de lege mai sus amintit se referă la cheltuielile efectuate cu
pregătirea polițistului. Astfel, nu se poate reține că în cadrul pregătirii nu
ar fi inclus și echipamentul adecvat acestei pregătiri, pus la dispoziție de
instituția de învățământ.
Este adevărat că
studenții au primit uniforma (echipamentul ca urmare a subordonării lor
regulamentelor militare ce-i obligă să poarte uniformă), însă odată ce și-au
manifestat opțiunea de a urma cursurile Academiei de Poliție au acceptat
implicit și faptul că sunt obligați să poarte această uniformă, potrivit
dispozițiilor legale și eventual, în situația încetării raportorilor de
serviciu în primii 10 ani de activitate să restituie cheltuielile efectuate cu
pregătirea lor, cheltuieli în care sunt cuprinse și cele efectuate cu
echipamentul.
Prin urmare, punerea
la dispoziția recurentului-reclamant a echipamentului de către instituția de
învățământ este afectată scopului, or nerealizarea scopului din vina acestuia,
care a declanșat antrenarea răspunderii materiale, duce la obligația sa de a
restitui toate cheltuielile, inclusiv pe cele reprezentând contravaloarea
echipamentului primit.
Cu privire la
nelegalitatea dispozițiilor art. 9 din Ordinul Ministerului Administrației și
Internelor nr. 1122/2006 invocată de recurentul-reclamant în raport de
dispozițiile art. 70 din Legea nr. 360/2002 și art. 7 din H.G. nr. 407/1997
privind organizarea activității în căminele studențești, instanța de fond, în
mod corect a reținut că această excepție este neîntemeiată având în vedere
următoarele considerente:
Instanța de fond
precizează că susținerile recurentului-reclamant nu pot fi reținute, întrucât,
pe de o parte dispozițiile incriminate stabilesc o formulă de calcul pentru
determinarea cheltuielilor de cazare și nu contravin prevederilor art. 70 din
Legea nr. 360/2002, iar pe de altă parte vizează evaluarea pagubei produse prin
calculul cheltuielilor făcute, aspecte care privesc fondul cauzei (modalitatea
de stabilire a sumei imputate) și nu nelegalitatea prevederilor art. 9 din
Ordinul M.A.I. nr. 1122/2006.
Astfel, textul de
lege incriminat stabilește evaluarea cheltuielilor de întreținere în vederea
recuperării pagubei produse, având în vedere anumiți parametri, modalitatea de
stabilire a cheltuielilor de cazare, hrănire, echipare și transport făcând
obiectul analizei de către instanța de judecată a legalității deciziei de
imputare, prin determinarea corectă a cheltuielilor efectiv suportate de
unitatea de învățământ pe parcursul școlarizării.
Pentru considerentele
menționate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că
hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, recursul urmează a fi
respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de P.D.A. împotriva sentinței civile nr. 2647 din 1 iunie 2010 a
Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,
ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 19 ianuarie 2011.