ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 244/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub numărul 39233/3/2007, reclamantul P.D. a chemat în judecată pe pârâții DIRECȚIA GENERALĂ DE POLIȚIE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și GUVERNUL ROMÂNIEI solicitând anularea Deciziei de imputare nr. 286439 din 23 mai 2007 emisă de pârâta D.G.P.M.B., anularea hotărârii nr. 287177 din 26 iulie 2007 a Comisiei de Soluționare a contestațiilor din cadrul D.G.P.M.B. și a hotărârii nr. 65 din 10 octombrie 2007 a Comisiei de jurisdicție a imputațiilor din cadrul M.I.R.A. si obligarea pârâtului M.I.R.A. la emiterea unei decizii de imputare care să cuprindă valoarea reală a pagubei.

A solicitat totodată obligarea paraților la plata de daune morale în sumă de 33.385,95 RON. La data de 25 ianuarie 2007 reclamantul a invocat excepția de nelegalitate a dispozițiilor - art. 9 alin. (4) din H.G. nr. 137/1991 și a Ordinului MAI nr. 1122 din 05 ianuarie 2006, arătând că art. 9 alin. (4) din H.G. nr. 137/1991 contravine dispozițiilor legale prevăzute de art. 70 din Legea nr. 360/2002, în măsura în care se va face dovada că obiectul obligației de restituire îl formează drepturile primite, iar pe de altă parte, că echipamentul/portul echipamentului nu a fost un drept, ci o obligație pentru autoritatea pârâta. De asemenea, a arătat că Ordinul MAI nr. 1122 din 05 ianuarie 2006 este nelegal, în condițiile în care, pe perioadele de vacanță, permisii și învoiri stabilește obligația studenților de a achita cheltuielile de cazare.

Prin întâmpinare, pârâtul M.I.R.A. a invocat excepția de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate. Prin încheierea din data de 22 februarie 2008 pronunțată în dosarul nr. 39233/3/CA/2007 al Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, s-a dispus sesizarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, pentru cercetarea legalității prevederilor H.G. nr. 13771991 și OMAI nr. 1122/2006 și suspendarea judecății cauzei. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ, sub numărul 39933/3/2009, iar la data de 15 aprilie 2008 reclamantul și-a completat și precizat excepția de nelegalitate, arătând că invocă nelegalitatea art. 9 din OMAI nr. 1122/2006, cu privire la modul de calcul a cheltuielilor de școlarizare, arătând că acesta contravine dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 360/2002 și art. 7 din H.G.

nr. 407/1997. Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României a invocat excepția de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate, arătând faptul că, față de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, Ordinul în cauză este un act administrativ cu caracter normativ, putând fi atacat pe calea excepției de nelegalitate doar actele administrative unilaterale cu caracter individual, iar pe fond a solicitat respingerea excepției ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 2670 din 14 octombrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 39233/3/2007 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția de inadmisibilitate și respinsă excepția de nelegalitate ca inadmisibilă, având în vedere caracterul de acte administrative cu caracter normativ, a actelor asupra cărora s-a solicitat controlul de legalitate pe calea excepției.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate și netemenicie, iar prin decizia civilă nr. 284 din 21 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul, casată sentința civilă recurată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se că excepția de nelegalitate este admisibilă și în ceea ce privește actele administrative cu caracter normativ. În fond după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 1998/2/2009, iar prin sentința civilă nr. 1703 din 21 aprilie 2009 pronunțată în dosarul nr. 1998/2/2009 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția de nelegalitate ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate, și netemenicie, iar prin decizia civilă nr. 4170 din 08 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul, casată sentința civilă recurată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se că instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității, necitând în cauză Guvernul României, emitent al unuia dintre actele administrative a cărui nelegalitate s-a invocat. În fond după casare, pricina a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 11599.1/2/2009, iar prin încheierea din data de 02 martie 2010 s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât a Guvernului României, având în vedere prevederile art. 315 C. proc.

civ. și art. 16 1 din Legea nr. 554/2004. La data de 13 aprilie 2010 a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului Guvernul României, Ministerul Administrației și Internelor, solicitând admiterea acesteia și respingerea excepției de nelegalitate ca neîntemeiată. În ședința publică din data de 25 mai 2010 a fost respinsă cererea de admitere în principiu a cererii de intervenție accesorie, constatând că Ministerul Administrației și Internelor are și calitatea de pârât în cauză. Prin sentința nr. 2647 din 1 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ si fiscal, a respins excepția de nelegalitate, invocată în dosarul numărul nr. 39233/3/2007al Tribunalului București, secția a IX-a contencios, administrativ și fiscal, de către reclamantul P.D.

în contradictoriu cu pârâții DIRECȚIA GENERALĂ DE POLIȚIE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI si GUVERNUL ROMÂNIEI si MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel prima instanța a reținut următoarele considerente: Dispozițiile art. 9 din Ordinul M.A.I. nr. 1122/2006, cu privire la modul de calcul a cheltuielilor de școlarizare, nu contravine prevederilor art. 70 din Legea nr. 360/2002, prin care se reglementează faptul ca polițistul care a absolvit o instituție de învățământ a Ministerului Administrației și Internelor și căruia i-au încetat raporturile de serviciu în primii 10 ani de activitate din motive imputabile lui este obligat să restituie cheltuielile efectuate cu pregătirea sa, proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului încheiat în acest sens întrucât ele vizează evaluarea pagubei produse și nu exclud calculul cheltuielilor efectiv făcute.

Nici dispozițiile art. 9 alin. (4) din H.G. nr. l37/1991 nu încalcă prevederile art. 70 din Legea nr. 360/2002. Potrivit acestor dispoziții „prin cheltuieli de școlarizare și întreținere se înțeleg cheltuielile efectuate cu hrănirea, echiparea, cazarea și alte drepturi primite de studenți." Prin raportare la prevederile art. 70 din Legea nr. 360/2002, includerea cheltuielilor efectuate cu echipamentul în categoria cheltuielilor de școlarizare ce urmează a fi recuperate de la foștii studenți este legală, textul referindu-se la cheltuielile efectuate cu pregătirea polițistului, în mod evident, neputându-se imagina că în cadrul pregătirii nu ar fi inclus și echipamentul adecvat acestei pregătiri, pus la dispoziție de instituția de învățământ în scopul acestei activități.

Prin urmare, există obligația acestei instituții de a pune la dispoziție echipamentul și dreptul studentului de a primi un asemenea echipament, dar în condițiile în care art. 9 alin. (4) din H.G. nr. 137/1991, vine să clarifice noțiunea de cheltuieli de școlarizare și întreținere, menționată la art. 9 alin. (3), pe care studentul sau absolventul este obligat sa le restituie, în cazul nerespectării angajamentului prevăzut la alin. (2), în mod legal s-a inclus în aceste cheltuieli și contravaloarea echipamentului, aceasta fiind o cheltuială a instituției de învățământ efectuată cu pregătirea acestuia. Punerea la dispoziție a echipamentului de către instituția de învățământ este afectată scopului, acela vizând pregătirea studentului, or, nerealizarea scopului din vina acestuia din urmă, care a declanșat antrenarea răspunderii materiale, duce la obligația sa de a restitui toate cheltuielile, inclusiv cele reprezentând contravaloarea echipamentului primit.

În ceea ce privește susținerea că art. 9 din Ordinul M.A.I. nr. 1122 din 05 ianuarie 2006, este nelegal, în condițiile în care, pe perioadele de vacanță, permisii și învoiri stabilește obligația studenților de a achita cheltuielile de cazare, prima instanța a considerat ca nu poate fi reținuta întrucât, pe de o parte, textul incriminat stabilește o formulă de calcul pentru determinarea cheltuielilor de cazare și nu contravine prevederilor art. 70 din Legea nr. 360/2002, privind Statutul polițistului, iar pe de alta parte, el vizează evaluarea pagubei produse și nu exclude calculul cheltuielilor efectiv făcute. Ceea ce invocă reclamantul a mai apreciat prima instanța sunt aspecte legate de fondul cauzei privind modul de stabilire a sumei imputate, prin determinarea corectă a cheltuielilor efectiv suportate de unitatea de învățământ pe parcursul școlarizării, iar nu nelegalitatea Ordinului M.A.I.

nr. 1122/2006. În raport cu acest aspect, textul nu contravine nici art. 17 alin. (2) și (3) din H.G. nr. 294/2007, care nu exclude o determinare a cheltuielilor efectiv efectuate cu cazarea studenților pe timpul școlarizării și nici art. 7 din H.G. nr. 407/1997. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul P.D.A., susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive: - dispozițiile art. 9 alin. (4) din H.G.

nr. 137/1991 privind organizarea și funcționarea Academiei de Poliție „Al.Ioan Cuza” din cadrul Ministerului Administrației și Internelor (în vigoare la data stabilirii raporturilor contractuale ale reclamantului cu M.A.I.), prin care cheltuielile cu echipamentul sunt calificate ca și „cheltuieli de școlarizare și întreținere ce urmează a fi restituite”, încalcă normele cu forță juridică superioară ale art. 70 din Legea nr. 360/2002, deoarece cheltuielile cu echipamentul nu reprezintă drepturi primite de studenți în legătură cu pregătirea lor, ci obligații impuse acestora, în contextul regulilor de organizare și funcționare a Ministerului de Interne; - art. 9 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul M.A.I.

nr. 1122/2006 conține dispoziții nelegale, deoarece stabilesc necesitatea restituirii unor cheltuieli care nu au fost efectuate cu cazarea studenților în perioada vacanțelor și permisiilor (studenții nu au fost cazați efectiv în unitate), având, deci, un caracter fictiv. Recurentul nu și-a încadrat în drept motivele de recurs. Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs, ce se încadrează, din punct de vedere procedural, în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Recurentul-reclamant susține că art. 9 alin. (4) din H.G.

nr. 137/1991 contravine dispozițiilor legale prevăzute de art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care se va face dovada că obiectul obligației de restituire îl formează drepturile primite cu titlul de echipament, iar pe de alta că echipamentul/portul echipamentului nu a fost un drept, ci o obligație. Potrivit art. 9 alin. (4) din H.G.

nr. 137/1991 „prin cheltuieli de școlarizare și întreținere se înțeleg cheltuielile efectuate cu hrănirea, echiparea, cazarea și alte drepturi primite de studenți." Conform art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul Polițistului „Polițistul care a absolvit o instituție de învățământ a Ministerului Administrației și Internelor și căruia i-au încetat raporturile de serviciu în primii 10 ani de activitate din motive imputabile lui este obligat să restituie cheltuielile efectuate cu pregătirea sa, proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului încheiat în acest sens." Având în vedere textul de lege citat și ținând cont de faptul că art. 9 alin. (4) din H.G.

nr. 137/1991 prevede că prin cheltuieli de școlarizare și întreținere se înțeleg, printre altele și cheltuielile efectuate cu echiparea, instanța de fond a reținut în mod corect faptul că includerea cheltuielilor efectuate cu echiparea în categoria cheltuielilor de școlarizare ce urmează a fi recuperate de la foștii studenți nu este nelegală, raportat la dispozițiile din Legea nr. 360/2002, întrucât textul de lege mai sus amintit se referă la cheltuielile efectuate cu pregătirea polițistului. Astfel, nu se poate reține că în cadrul pregătirii nu ar fi inclus și echipamentul adecvat acestei pregătiri, pus la dispoziție de instituția de învățământ.

Este adevărat că studenții au primit uniforma (echipamentul ca urmare a subordonării lor regulamentelor militare ce-i obligă să poarte uniformă), însă odată ce și-au manifestat opțiunea de a urma cursurile Academiei de Poliție au acceptat implicit și faptul că sunt obligați să poarte această uniformă, potrivit dispozițiilor legale și eventual, în situația încetării raportorilor de serviciu în primii 10 ani de activitate să restituie cheltuielile efectuate cu pregătirea lor, cheltuieli în care sunt cuprinse și cele efectuate cu echipamentul. Prin urmare, punerea la dispoziția recurentului-reclamant a echipamentului de către instituția de învățământ este afectată scopului, or nerealizarea scopului din vina acestuia, care a declanșat antrenarea răspunderii materiale, duce la obligația sa de a restitui toate cheltuielile, inclusiv pe cele reprezentând contravaloarea echipamentului primit.

Cu privire la nelegalitatea dispozițiilor art. 9 din Ordinul Ministerului Administrației și Internelor nr. 1122/2006 invocată de recurentul-reclamant în raport de dispozițiile art. 70 din Legea nr. 360/2002 și art. 7 din H.G. nr. 407/1997 privind organizarea activității în căminele studențești, instanța de fond, în mod corect a reținut că această excepție este neîntemeiată având în vedere următoarele considerente: Instanța de fond precizează că susținerile recurentului-reclamant nu pot fi reținute, întrucât, pe de o parte dispozițiile incriminate stabilesc o formulă de calcul pentru determinarea cheltuielilor de cazare și nu contravin prevederilor art. 70 din Legea nr. 360/2002, iar pe de altă parte vizează evaluarea pagubei produse prin calculul cheltuielilor făcute, aspecte care privesc fondul cauzei (modalitatea de stabilire a sumei imputate) și nu nelegalitatea prevederilor art. 9 din Ordinul M.A.I.

nr. 1122/2006. Astfel, textul de lege incriminat stabilește evaluarea cheltuielilor de întreținere în vederea recuperării pagubei produse, având în vedere anumiți parametri, modalitatea de stabilire a cheltuielilor de cazare, hrănire, echipare și transport făcând obiectul analizei de către instanța de judecată a legalității deciziei de imputare, prin determinarea corectă a cheltuielilor efectiv suportate de unitatea de învățământ pe parcursul școlarizării. Pentru considerentele menționate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.D.A. împotriva sentinței civile nr. 2647 din 1 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2011.