ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 244/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 244/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și

fiscal, sub numărul 39233/3/2007, reclamantul P.D. a chemat în judecată pe

pârâții DIRECȚIA GENERALĂ DE POLIȚIE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și GUVERNUL

ROMÂNIEI solicitând anularea Deciziei de imputare nr. 286439 din 23 mai 2007

emisă de pârâta D.G.P.M.B., anularea hotărârii nr. 287177 din 26 iulie 2007 a

Comisiei de Soluționare a contestațiilor din cadrul D.G.P.M.B. și a hotărârii

nr. 65 din 10 octombrie 2007 a Comisiei de jurisdicție a imputațiilor din

cadrul M.I.R.A. si obligarea pârâtului M.I.R.A. la emiterea unei decizii de

imputare care să cuprindă valoarea reală a pagubei. A solicitat totodată

obligarea paraților la plata de daune morale în sumă de 33.385,95 RON.

La data de 25

ianuarie 2007 reclamantul a invocat excepția de nelegalitate a dispozițiilor -

art. 9 alin. (4) din H.G. nr. 137/1991 și a Ordinului MAI nr. 1122 din 05

ianuarie 2006, arătând că art. 9 alin. (4) din H.G. nr. 137/1991 contravine

dispozițiilor legale prevăzute de art. 70 din Legea nr. 360/2002, în măsura în

care se va face dovada că obiectul obligației de restituire îl formează

drepturile primite, iar pe de altă parte, că echipamentul/portul echipamentului

nu a fost un drept, ci o obligație pentru autoritatea pârâta.

De asemenea, a arătat

că Ordinul MAI nr. 1122 din 05 ianuarie 2006 este nelegal, în condițiile în

care, pe perioadele de vacanță, permisii și învoiri stabilește obligația

studenților de a achita cheltuielile de cazare.

Prin întâmpinare,

pârâtul M.I.R.A. a invocat excepția de inadmisibilitate a excepției de

nelegalitate.

Prin încheierea din

data de 22 februarie 2008 pronunțată în dosarul nr. 39233/3/CA/2007 al

Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în baza

art. 4

alin. (1)

din Legea nr.

544/2004, s-a dispus sesizarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ,

pentru cercetarea legalității prevederilor H.G. nr. 13771991 și OMAI nr. 1122/2006

și suspendarea judecății cauzei.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ,

sub numărul 39933/3/2009, iar la data de 15 aprilie 2008 reclamantul și-a

completat și precizat excepția de nelegalitate, arătând că invocă nelegalitatea

art. 9 din OMAI nr. 1122/2006, cu privire la modul de calcul a cheltuielilor de

școlarizare, arătând că acesta contravine dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 360/2002

și art. 7 din H.G. nr. 407/1997.

Prin întâmpinare,

pârâtul Guvernul României a invocat excepția de inadmisibilitate a excepției de

nelegalitate, arătând faptul că, față de dispozițiile art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 544/2004, Ordinul în cauză este un act administrativ cu caracter

normativ, putând fi atacat pe calea excepției de nelegalitate doar actele

administrative unilaterale cu caracter individual, iar pe fond a solicitat

respingerea excepției ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă

nr. 2670 din 14 octombrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 39233/3/2007 al Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost

admisă excepția de inadmisibilitate și respinsă excepția de nelegalitate ca

inadmisibilă, având în vedere caracterul de acte administrative cu caracter

normativ, a actelor asupra cărora s-a solicitat controlul de legalitate pe

calea excepției.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate și

netemenicie, iar prin decizia civilă nr. 284 din 21 ianuarie 2009 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost

admis recursul, casată sentința civilă recurată și trimisă cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se că excepția de nelegalitate este

admisibilă și în ceea ce privește actele administrative cu caracter normativ.

În fond după casare,

cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, sub nr. 1998/2/2009, iar prin sentința civilă nr. 1703

din 21 aprilie 2009 pronunțată în dosarul nr. 1998/2/2009 al Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă

excepția de nelegalitate ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate, și

netemenicie, iar prin decizia civilă nr. 4170 din 08 octombrie 2009 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost

admis recursul, casată sentința civilă recurată și trimisă cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se că instanța de fond a încălcat

principiul contradictorialității, necitând în cauză Guvernul României, emitent

al unuia dintre actele administrative a cărui nelegalitate s-a invocat.

În fond după casare,

pricina a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, sub nr. 11599.1/2/2009, iar prin încheierea din data

de 02 martie 2010 s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât a

Guvernului României, având în vedere prevederile art. 315 C. proc. civ. și art.

16

1

din Legea nr. 554/2004.

La data de 13 aprilie

2010 a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului Guvernul

României, Ministerul Administrației și Internelor, solicitând admiterea

acesteia și respingerea excepției de nelegalitate ca neîntemeiată.

În ședința publică

din data de 25 mai 2010 a fost respinsă cererea de admitere în principiu a

cererii de intervenție accesorie, constatând că Ministerul Administrației și

Internelor are și calitatea de pârât în cauză. Prin sentința nr. 2647 din 1

iunie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ

si fiscal, a respins excepția de nelegalitate, invocată în dosarul numărul nr.

39233/3/2007al Tribunalului București, secția a IX-a contencios, administrativ

și fiscal, de către reclamantul P.D. în contradictoriu cu pârâții DIRECȚIA

GENERALĂ DE POLIȚIE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI si GUVERNUL ROMÂNIEI si MINISTERUL

ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel prima instanța a reținut următoarele considerente:

Dispozițiile art. 9

din Ordinul M.A.I. nr. 1122/2006, cu privire la modul de calcul a cheltuielilor

de școlarizare, nu contravine prevederilor art. 70 din Legea nr. 360/2002, prin

care se reglementează faptul ca polițistul care a absolvit o instituție de

învățământ a Ministerului Administrației și Internelor și căruia i-au încetat

raporturile de serviciu în primii 10 ani de activitate din motive imputabile

lui este obligat să restituie cheltuielile efectuate cu pregătirea sa,

proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului

încheiat în acest sens întrucât ele vizează evaluarea pagubei produse și nu

exclud calculul cheltuielilor efectiv făcute.

Nici dispozițiile

art. 9 alin. (4) din H.G. nr. l37/1991 nu încalcă prevederile art. 70 din Legea

nr. 360/2002.

Potrivit acestor

dispoziții „prin cheltuieli de școlarizare și întreținere se înțeleg

cheltuielile efectuate cu hrănirea, echiparea, cazarea și alte drepturi primite

de studenți."

Prin raportare la

prevederile art. 70 din Legea nr. 360/2002, includerea cheltuielilor efectuate

cu echipamentul în categoria cheltuielilor de școlarizare ce urmează a fi

recuperate de la foștii studenți este legală, textul referindu-se la

cheltuielile efectuate cu pregătirea polițistului, în mod evident, neputându-se

imagina că în cadrul pregătirii nu ar fi inclus și echipamentul adecvat acestei

pregătiri, pus la dispoziție de instituția de învățământ în scopul acestei

activități.

Prin urmare, există

obligația acestei instituții de a pune la dispoziție echipamentul și dreptul

studentului de a primi un asemenea echipament, dar în condițiile în care art. 9

alin. (4) din H.G. nr. 137/1991, vine să clarifice noțiunea de cheltuieli de

școlarizare și întreținere, menționată la art. 9 alin. (3), pe care studentul

sau absolventul este obligat sa le restituie, în cazul nerespectării

angajamentului prevăzut la alin. (2), în mod legal s-a inclus în aceste

cheltuieli și contravaloarea echipamentului, aceasta fiind o cheltuială a

instituției de învățământ efectuată cu pregătirea acestuia.

Punerea la dispoziție

a echipamentului de către instituția de învățământ este afectată scopului,

acela vizând pregătirea studentului, or, nerealizarea scopului din vina

acestuia din urmă, care a declanșat antrenarea răspunderii materiale, duce la

obligația sa de a restitui toate cheltuielile, inclusiv cele reprezentând

contravaloarea echipamentului primit.

În ceea ce privește

susținerea că art. 9 din Ordinul M.A.I. nr. 1122 din 05 ianuarie 2006, este

nelegal, în condițiile în care, pe perioadele de vacanță, permisii și învoiri

stabilește obligația studenților de a achita cheltuielile de cazare, prima

instanța a considerat ca nu poate fi reținuta întrucât, pe de o parte, textul

incriminat stabilește o formulă de calcul pentru determinarea cheltuielilor de

cazare și nu contravine prevederilor art. 70 din Legea nr. 360/2002, privind

Statutul polițistului, iar pe de alta parte, el vizează evaluarea pagubei

produse și nu exclude calculul cheltuielilor efectiv făcute.

Ceea ce invocă

reclamantul a mai apreciat prima instanța sunt aspecte legate de fondul cauzei

privind modul de stabilire a sumei imputate, prin determinarea corectă a

cheltuielilor efectiv suportate de unitatea de învățământ pe parcursul

școlarizării, iar nu nelegalitatea Ordinului M.A.I. nr. 1122/2006.

În raport cu acest

aspect, textul nu contravine nici art. 17 alin. (2) și (3) din H.G. nr. 294/2007,

care nu exclude o determinare a cheltuielilor efectiv efectuate cu cazarea

studenților pe timpul școlarizării și nici art. 7 din H.G. nr. 407/1997.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamantul P.D.A., susținând că hotărârea atacată este

nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:

- dispozițiile art. 9

alin. (4) din H.G. nr. 137/1991 privind organizarea și funcționarea Academiei

de Poliție „Al.Ioan Cuza” din cadrul Ministerului Administrației și Internelor (în

vigoare la data stabilirii raporturilor contractuale ale reclamantului cu

M.A.I.), prin care cheltuielile cu echipamentul sunt calificate ca și

„cheltuieli de școlarizare și întreținere ce urmează a fi restituite”, încalcă

normele cu forță juridică superioară ale art. 70 din Legea nr. 360/2002,

deoarece cheltuielile cu echipamentul nu reprezintă drepturi primite de

studenți în legătură cu pregătirea lor, ci obligații impuse acestora, în

contextul regulilor de organizare și funcționare a Ministerului de Interne;

- art. 9 din Normele metodologice

aprobate prin Ordinul M.A.I. nr. 1122/2006 conține dispoziții nelegale,

deoarece stabilesc necesitatea restituirii unor cheltuieli care nu au fost

efectuate cu cazarea studenților în perioada vacanțelor și permisiilor (studenții

nu au fost cazați efectiv în unitate), având, deci, un caracter fictiv.

Recurentul nu și-a

încadrat în drept motivele de recurs.

Analizând actele și lucrările

dosarului de fond, precum și motivele de recurs, ce se încadrează, din punct de

vedere procedural, în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant susține

că art. 9 alin. (4) din H.G. nr. 137/1991 contravine dispozițiilor legale

prevăzute de art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu

modificările și completările ulterioare, în măsura în care se va face dovada că

obiectul obligației de restituire îl formează drepturile primite cu titlul de

echipament, iar pe de alta că echipamentul/portul echipamentului nu a fost un

drept, ci o obligație.

Potrivit art. 9 alin.

(4) din H.G. nr. 137/1991 „prin cheltuieli de școlarizare și întreținere se

înțeleg cheltuielile efectuate cu hrănirea, echiparea, cazarea și alte drepturi

primite de studenți."

Conform art. 70 din

Legea nr. 360/2002 privind Statutul Polițistului „Polițistul care a absolvit o

instituție de învățământ a Ministerului Administrației și Internelor și căruia

i-au încetat raporturile de serviciu în primii 10 ani de activitate din motive

imputabile lui este obligat să restituie cheltuielile efectuate cu pregătirea

sa, proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului

încheiat în acest sens."

Având în vedere

textul de lege citat și ținând cont de faptul că art. 9 alin. (4) din H.G. nr. 137/1991

prevede că prin cheltuieli de școlarizare și întreținere se înțeleg, printre

altele și cheltuielile efectuate cu echiparea, instanța de fond a reținut în

mod corect faptul că includerea cheltuielilor efectuate cu echiparea în

categoria cheltuielilor de școlarizare ce urmează a fi recuperate de la foștii

studenți nu este nelegală, raportat la dispozițiile din Legea nr. 360/2002,

întrucât textul de lege mai sus amintit se referă la cheltuielile efectuate cu

pregătirea polițistului. Astfel, nu se poate reține că în cadrul pregătirii nu

ar fi inclus și echipamentul adecvat acestei pregătiri, pus la dispoziție de

instituția de învățământ.

Este adevărat că

studenții au primit uniforma (echipamentul ca urmare a subordonării lor

regulamentelor militare ce-i obligă să poarte uniformă), însă odată ce și-au

manifestat opțiunea de a urma cursurile Academiei de Poliție au acceptat

implicit și faptul că sunt obligați să poarte această uniformă, potrivit

dispozițiilor legale și eventual, în situația încetării raportorilor de

serviciu în primii 10 ani de activitate să restituie cheltuielile efectuate cu

pregătirea lor, cheltuieli în care sunt cuprinse și cele efectuate cu

echipamentul.

Prin urmare, punerea

la dispoziția recurentului-reclamant a echipamentului de către instituția de

învățământ este afectată scopului, or nerealizarea scopului din vina acestuia,

care a declanșat antrenarea răspunderii materiale, duce la obligația sa de a

restitui toate cheltuielile, inclusiv pe cele reprezentând contravaloarea

echipamentului primit.

Cu privire la

nelegalitatea dispozițiilor art. 9 din Ordinul Ministerului Administrației și

Internelor nr. 1122/2006 invocată de recurentul-reclamant în raport de

dispozițiile art. 70 din Legea nr. 360/2002 și art. 7 din H.G. nr. 407/1997

privind organizarea activității în căminele studențești, instanța de fond, în

mod corect a reținut că această excepție este neîntemeiată având în vedere

următoarele considerente:

Instanța de fond

precizează că susținerile recurentului-reclamant nu pot fi reținute, întrucât,

pe de o parte dispozițiile incriminate stabilesc o formulă de calcul pentru

determinarea cheltuielilor de cazare și nu contravin prevederilor art. 70 din

Legea nr. 360/2002, iar pe de altă parte vizează evaluarea pagubei produse prin

calculul cheltuielilor făcute, aspecte care privesc fondul cauzei (modalitatea

de stabilire a sumei imputate) și nu nelegalitatea prevederilor art. 9 din

Ordinul M.A.I. nr. 1122/2006.

Astfel, textul de

lege incriminat stabilește evaluarea cheltuielilor de întreținere în vederea

recuperării pagubei produse, având în vedere anumiți parametri, modalitatea de

stabilire a cheltuielilor de cazare, hrănire, echipare și transport făcând

obiectul analizei de către instanța de judecată a legalității deciziei de

imputare, prin determinarea corectă a cheltuielilor efectiv suportate de

unitatea de învățământ pe parcursul școlarizării.

Pentru considerentele

menționate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că

hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, recursul urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de P.D.A. împotriva sentinței civile nr. 2647 din 1 iunie 2010 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 ianuarie 2011.