ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 549/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 549/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3380 din 21 decembrie 2007, a

respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului M.I., formulată în

contradictoriu cu pârâții M.I.R.A. și D.G.P.M. București.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că reclamantul a solicitat anularea Ordinului M.I.R.A.

emis la 1 octombrie 2005, prin care s-a dispus încetarea raporturilor sale de

serviciu cu autoritatea M.A.I., în baza art. 69 alin. (1) lit. d) din Legea nr.

360/2002, privind Statutul polițistului, anularea deciziei de impunere nr. 185153/19

ianuarie 2006, emisă în baza ordinului sus-arătat de pârâtul D.G.P.M. București

precum și obligarea pârâtului M.I.R.A. la emiterea unui ordin de încetare a

raporturilor de serviciu, pe temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002,

fără obligativitatea restituirii cheltuielilor de școlarizare, cu precizarea

că, în subsidiar, în cazul respingerii capătului 3 de cerere reclamantul a

solicitat obligarea pârâtului MAI la 27.013,89 RON cu titlu de daune materiale

și morale.

La data de 23 martie  2006

reclamantul a formulat o cerere completatoare, prin care a solicitat anularea

și a Hotărârii nr. 185459 din 2 martie 2006, emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor

din cadru D.G.P.M. București, ce a avut ca obiect soluționarea plângerii

formulate la data de 8 februarie 2006 în care a invocat aspecte de nelegalitate

și netemeinicie privind decizia de imputare.

Prin încheierea din data de

18 aprilie 2006, instanța de fond a admis cererea de suspendare formulată de

reclamant și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 185153

din 19 ianuarie 2005, emisă de pârât până la soluționarea definitivă și

irevocabilă a cauzei, iar prin încheierea din data de 2 mai   2006, au fost

respinse excepțiile neîndeplinirii procedurii administrative prealabile și a

lipsei calității procesuale pasive a M.I.R.A., pentru considerentele expuse în

respectiva încheierii de ședință.

Excepția de nelegalitate a

prevederilor pct. 11, pct. 152, pct. 209, pct. 219, pct. 232 din Instrucțiunile

M.I. nr. 830/1999, a Ordinului M.I. nr. 106/2001 și a Ordinului nr. 440 din 12

ianuarie 2005, al aceluiași emitent, invocată de reclamant la data de 24

aprilie  2007, a fost respinsă de instanța de fond prin Încheierea de ședință

din 5 iunie 2007, ca neîntemeiată, soluție menținută și prin Decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 3519 din 25 septembrie 2007, prin care a fost

respins ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant M.I.

Examinând fondul cauzei,

pentru a hotărî în modalitatea sus arătată, prima instanță a reținut, în esență,

că prin Ordinul nr. S/II/5492 din 1 octombrie 2005 emis de M.I.R.A. s-a dispus

încetarea raporturilor de serviciu ale sub-inspectorului de poliție M.I., în

conformitate cu prevederile art. 63 alin. (1) lit. d), ale art. 70 și art. 73 alin.

(2) din Legea nr. 360/2002, la cerere, cu obligativitatea restituirii

cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, proporțional cu perioada rămasă până

la 10 ani potrivit angajamentului încheiat în acest sens, fiindu-i totodată

echivalat gradul profesional de sublocotenent. Prin decizia de imputare nr. 185153

din 19 ianuarie 2006 s-a dispus imputarea pagubei în valoare de 27013,89 lei reclamantului,

cu titlu de cheltuieli de școlarizare datorate, răspunderea materială fiind

stabilită în conformitate cu art. 2 pct. 5 alin. (1), lit. j) alin. (2) lit. a)

pct. 7, lit. b), art. 3 și art. 25 din Instrucțiunile M.I. nr. 830 din 26

februarie 1999.

Instanța de fond a apreciat

că în mod corect a fost antamată răspunderea materială a reclamantului, urmare

a nerespectării obligației de a lucra timp de 10 ani în Poliție, așa cum s-a

obligat în contractul de școlarizare, asumat prin semnarea Angajamentului de

plată, în condițiile în care acesta a urmat cursurile Academiei de Poliție „A.I.C.”

promoția 2004, iar la data de 23 iulie 2004 a și semnat respectivul angajament.

La data de 27 septembrie 2005

reclamantul a înaintat însă un raport prin care a solicitat să i se aprobe

încetarea raporturilor de serviciu începând cu data de 1 octombrie 2005,

întrucât urma să își desfășoare activitatea ca auditor de justiție în cadrul I.N.M.,

funcție incompatibilă cu cea de polițist.

Instanța de fond a apreciat

că deși, în adevăr, reclamantul a solicitat încetarea raporturilor de serviciu

pe temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) (la numirea într-o altă funcție publică) și

nu pe lit. d) (la cerere) din Legea nr. 360/2002, cum s-a dispus, autoritatea

pârâtă nu era ținută de încadrarea în drept pe care a dat-o reclamantul

demersului său, fiind corectă și legală încetarea raporturilor sale de serviciu

la cerere și nu ca urmare a numirii într-o altă funcție publică, întrucât nu

există nici o dispoziție expresă prin care să se stipuleze că numirea în cadrul

I.N.M. are ca efect încetarea de drept a raporturilor de serviciu ca polițist.

S-a apreciat că funcția de

auditor de justiție este incompatibilă cu cea de polițist, incompatibilitate ce

rezultă din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor,

republicată, întrucât auditorii de justiție sunt asimilați magistraților,

funcția fiind incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, în afara

celei de cadru didactic.

În aceste condiții, reținând

că reclamantul a încheiat un angajament prin care și-a asumat obligația de a

lucra în Poliție timp de 10 ani, s-a apreciat că nu se poate susține încetarea

raporturilor sale de serviciu urmare a numirii într-o altă funcție publică,

care de fapt este incompatibilă cu cea de polițist, sensul obligației asumate

fiind ca reclamantul să poată fi la dispoziția poliției pe o anumită perioadă

de timp, beneficiind și de anumite condiții de școlarizare, acesta fiind și

motivul pentru care la încetarea raportului de serviciu a primit un grad

militar în rezervă în sistemul poliției.

Pe de altă parte, instanța

de fond a mai arătat că nu a fost indicat și nu rezultă din nici un text de

lege că funcția de asimilat magistraților sau chiar cea de magistrat, este o

funcție publică, în sensul Legii nr. 360/2002, iar opțiunea reclamantului de a

deveni auditor de justiție și de a participa la cursurile I.N.M. i-a aparținut

exclusiv, ea nefiind urmare a exercitării raporturilor de serviciu.

Totodată, în condițiile în

care, urmare a dobândirii calității de auditor, reclamantul trebuia să opteze

între a continua să ocupe funcția de polițist sau o altă poziție incompatibilă

cu aceasta, a solicitat încetarea raporturilor de serviciu, aceasta reprezintă

un motiv imputabil polițistului, din punct de vedere al angajamentului încheiat

și al dispozițiilor legale ce reglementează Statutul polițistului, ceea ce și face

ca cererea de anulare a Ordinului nr. S/II/5492 din 1 octombrie 2005 emis de M.I.

să fie neîntemeiată, necomunicarea acestuia fiind fără relevanță sub aspectul

legalității și temeiniciei sale.

Cu privire la contestația

îndreptată împotriva deciziei de imputare, instanța de fond a reținut că la

data emiterii acesteia, reclamantul avea calitatea de militar, astfel că în mod

corect răspunderea sa materială a fost angajată în condițiile O.G. nr. 121 din 28

august 1998, privind răspunderea materială a militarilor, fiind întrunite toate

condițiile pentru antrenarea răspunderii materiale a reclamantului, iar

întinderea prejudiciului, potrivit și raportului de expertiză efectuat, a fost

corect determinată.

În fine, s-a mai arătat că

eventuala nepublicare a Instrucțiunilor M.I. nr. 830 din 26 februarie 1999 nu

reprezintă, în sine, un motiv de nelegalitate, excepția invocată în acest sens,

fiind de altfel irevocabil respinsă de instanța de contencios administrativ.

Împotriva acestei hotărâri,

în termen legal a declarat recurs reclamantul M.I., arătând că în cauză sunt

incidente prevederile art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 precum și ale art.

304

1

C. proc. civ. în sensul că prin hotărârea dată, instanța a

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității ale art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, a fost

interpretat greșit actul dedus judecății și este lipsită de temei legal ori

dată cu greșita aplicare a legii.

S-a apreciat de către

recurent cu titlu prealabil că în măsura în care instanța de recurs va reține

argumentele prezentate referitoare la legalitatea Ordinul ministrului, nu se

mai impune analiza motivelor invocate în subsidiar.

Prin motivele de recurs

dezvoltate, în esență, recurentul a formulat următoarele critici.

(I) Hotărârea instanței de

fond este lipsită de temei legal. S-a susținut în acest sens că actul

administrativ atacat, contrar celor reținute de instanța de fond, încalcă

principiul legalității, al disponibilității și al așteptării legitime, în

condițiile în care a adresat o cerere de încetare a raporturilor de serviciu,

explicită, în temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) și nu întemeiată pe lit. d) astfel

că autoritatea trebuia, fie să emită ordinul în sensul solicitat, fie să îi

comunice imposibilitatea încetării raporturilor în sensul solicitat.

Apreciind că actul în

discuție a fost emis cu încălcarea principiului legalității actului

administrativ, că a produs evident o vătămare prin decizia de imputare emisă

ulterior, s-a susținut de către recurent că se impune anularea acestuia, cu

atât mai mult cu cât a fost emis cu exces de putere, în scop sancționator.

A arătat recurentul că în mod

greșit instanța de fond, deși a reținut corect că auditorii de justiție sunt asimilați

magistraților, a apreciat că magistrații nu exercită o funcție publică, fiind

doar într-o funcție incompatibilă cu cea de ofițer de poliție.

Reluând ampla argumentație

prezentată și în fața instanței de fond, atât prin acțiunea introductivă cât și

prin notele de concluzii, recurentul prezentând și extrase din tratate de drept

administrativ ale unor reputații autori, a indicat că magistrații sunt

funcționari publici  „lato sensu” și îndeplinesc un serviciu public, potrivit Constituției

României, în cadrul autorității judecătorești, excluderea expresă de la

aplicarea Legii nr. 188/199 fiind datorată faptului că magistrații se supun

unor legi speciale.

Referiri separate s-au făcut

cu privire la auditorii de justiție, asimilați magistraților și care ocupă în

opinia recurentului o funcție publică, cele mai multe aspecte fiind prezentate

cu titlu de răspuns la susținerile intimaților-pârâți și nu în mod direct, cu

titlu de critici la considerentele sentinței atacate, indicându-se ca argument

faptul că potrivit art. 86 din Legea nr. 303/2004, perioada în care o persoană

a îndeplinit funcția de auditor de justiție constituie vechime în magistratură.

Tot cu referire la faptul că

funcția de auditor de justiție este o funcție publică recurentul a mai susținut

că Înalta Curte s-a pronunțat deja în acest sens, prin Decizia irevocabilă nr. 1745

din 23 martie 2007, (Dosar nr. 1570/2/2006 privitor la M.G.), situația sa fiind

identică cu cea prezentată în respectiva cauză astfel că în sensul celor

statuate în jurisprudența C.E.D.O. (a se vedea cauza B.) se impune respectarea

caracterului unitar al jurisprudenței.

Recurentul a indicat, în

sensul art. 14 din C.E.D.O., tratamentul diferențiat la care a fost supus în raport

cu ofițerii de poliție admiși în magistratură, conform art. 33 din Legea nr. 303/2004,

fără obligarea la plata cheltuielilor de școlarizare, fără a exista o

justificare obiectivă a diferenței de tratament.

Tot ca un aspect circumscris

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susținut de

către recurent că, în mod greșit instanța de fond a considerat că este

aplicabilă procedura prevăzută de O.G. nr. 121/1998 pentru recuperarea

cheltuielilor de școlarizare, raportat la prevederile art. 2 și art. 4 din

acest act normativ, nefiind vorba în cauză despre gestionarea vreunei resurse

financiare sau materiale, în sensul textului citat.

În opinia recurentului - reclamant,

răspunderea pentru neîndeplinirea obligației de a funcționa pe o perioadă de 10

ani în cadrul instanței care a suportat cheltuielile de școlarizare, este una

legală, dar nu poate fi antrenată în baza unor texte de lege neaplicabile

rațione materiae astfel că sancțiunea nu poate fi decât nulitatea absolută a

deciziei de imputare.

Cu privire la decizia de

imputare, recurentul - reclamant reluând susținerile și argumentele prezentate

și în fața instanței de fond, a arătat că actul atacat a fost refăcut cu

încălcarea principiului legalității, iar procedura corectă presupunea

încheierea unui angajament de plată (art. 26 din O.G. nr. 121/1998), aspecte ce

rezultă din probele administrate. Au fost evidențiate de către recurent și alte

neregularități cum ar fi: nemotivarea deciziei de impunere, ce face doar

trimitere la procesul verbal din data de 6 ianuarie 2006 și la Instrucțiunile M.I.

nr. 830 din 26 februarie 1999, nepublicate în M. Of.; emiterea deciziei de o

instituție necompetentă, respectiv de D.G.P.M. București, care nu a avut nici o

contribuție financiară și nici nu a avut legitimare din partea M.I.R.A. pentru

emiterea actului atacat; emiterea deciziei după expirarea termenului de 60 de

zile de la data constatării, care în cauză coincide cu data semnării ordinului,

respectiv 01 octombrie 2005; precum și lipsa citării sale la cercetarea

administrativă ca și la soluționarea contestației împotriva deciziei de

impunere, sens în care se susține că sunt neverosimile și nereale consemnările

din procesele verbale depuse de pârâți la dosar, cu referire la încheierea

ulterioară a unor procese verbale false, ceea ce însă nu este de natură a

acoperi viciul de procedură.

(II) Printr-un motiv

distinct de recurs s-a invocat de către recurent încălcarea formelor de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., rezultând din încălcarea de către instanța de fond a dreptului său la un

proces echitabil prin neîncuviințarea, fără motivare, a tuturor probelor

solicitate, cum ar fi proba cu martori și cu interogatoriul părților.

În ceea ce privește proba cu

expertiza contabilă recurentul a arătat că, deși încuviințată, instanța nu a admis

pentru această probă obiectivele indicate în cererea depusă la data de 6 martie

2007 și nici nu a stăruit în citarea expertului în instanță pentru a da lămuriri

și pentru a răspunde la obiecțiunile la care a refuzat efectiv să răspundă. În

acest context a fost criticată și modalitatea de soluționare a cererii

expertului de majorare onorariu, fiind astfel încălcat dreptul său la un proces

echitabil.

Tot ca un aspect al

încălcării formelor de procedură s-a susținut de către recurent nesoluționarea

cererii de înscriere în fals a Ordinului M.I. nr. S/II/5492 din 1 octombrie 2005

și soluționarea greșită a cererii de înscriere în fals cu privire la procesele

verbale din 6 ianuarie 2006, 10 ianuarie 2006 și 18 ianuarie 2006, după

procedura de verificare de scripte, instanța de fond încălcând astfel

prevederile art. 177 – 184 C. proc. civ.

(III) Față de aspectele expuse,

s-a indicat de către recurent că este incident și motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 8, întrucât a fost interpretat greșit actul dedus judecății,

fiind schimbată natura acestuia.

(IV) Recurentul a susținut,

în sensul art. 304 pct. 7 că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se

sprijină, motiv de recurs atras de nemotivarea soluției de respingere a probei

cu interogatoriul, și a celei de admitere a cererii de majorare a onorariului

expertului, fiind susținută și nepronunțarea instanței asupra capătului de

cerere privind acordarea de daune materiale și morale, capăt de cerere

subsidiar în acțiunea sa.

În fine, tot în legătură cu

raportul de expertiză contabilă, recurentul, reluând parte din argumentele

prezentate și în fața instanței de fond, a criticat hotărârea pronunțată pentru

a nu fi înlăturat concluziile expertului, sens în care au fost prezentate ample

referiri la cauzele C.E.D.O. pronunțate conform art. 6 alin. (1) și argumente

vizând cuantumul eronat stabilit cu privire la cheltuielile cu cazarea pe

perioada vacanțelor, și la cele cu învățământul, acestea  din urmă fiind

apreciate ca ilegale.

Pentru toate pretinsele neregularități

ale raportului de expertiză, recurentul a solicitat anularea expertizei și

trimiterea cauzei spre rejudecare pentru refacerea raportului și înglobarea

răspunsului la obiecțiunile formulate.

Intimații - pârâți D.G.P.M.

București și M.I.R.A. au formulat în cauză întâmpinări, solicitând respingerea

recursului declarat de recurentul - reclamant și menținerea ca legală și

temeinică a sentinței pronunțate de instanța de fond.

În esență, ambii

intimați-pârâți au susținut că în mod corect a reținut instanța de fond

legalitatea Ordinului nr. S/II/5494 din 1 octombrie 2005, emis în temeiul art. 69

alin. (1) lit. d) din Legea nr. 360/2002 și nu lit. e), cum a solicitat recurentul,

întrucât în cauză nu este vorba de o numire într-o altă funcție publică,

calitatea de auditor de justiție nefiind o funcție publică, sens în care au

fost evocate prevederile cuprinse în Legea nr. 303/2004, în Legea nr. 188/1999,

ca și în Legea nr. 360/2002.

S-a mai arătat că

susținerile recurentului sub aspectul inaplicabilității procedurii prevăzute de

O.G. nr. 121/1998 în cazul recuperării cheltuielilor de școlarizare sunt

nefondate în raport de Instrucțiunile M.I. nr. 830/1999, de Ordinul M.I. nr. 440/1995

și de prevederile O.G. nr. 121/1998, privind răspunderea materială a

militarilor, amplu analizate, fiind formulate o serie de susțineri și în

combaterea celorlalte motive de recurs.

Recursul nu este fondat.

Examinând sentința atacată

în raport de prevederile legale incidente, de motivele de recurs formulate de

recurentul-reclamant, dar și față de apărările intimaților - pârâți și sub

toate aspectele, potrivit art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

reține că nu subzistă motive care să impună fie casarea fie modificarea

hotărârii recurate în considerarea celor în continuare arătate.

Raportat la modul de

structurare a motivelor de recurs, Înalta Curte va răspunde acestora, după caz,

prin argumente comune, sistematizate, raportat la legătura existentă între ele.

Analizând susținerile și

criticile recurentului - reclamant subsumate motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acestea nu sunt întemeiate

și nu pot fi reținute, întrucât, după cum corect a reținut și instanța de fond,

Ordinul nr. S/II/5492 din 1 octombrie 2005, emis de M.I.R.A., prin care au

încetat raporturile de serviciu ale reclamantului-recurent, a fost în mod legal

întemeiat pe prevederile art. 63 lit. d) – la cerere, și nu pe prevederile art.

69 lit. e) – la numirea într-o altă funcție publică, din Legea nr. 360/2002, privind

statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum

s-a solicitat și după cum s-a susținut că se impunea.

Esențială în acest sens este

determinarea conținutului noțiunii de „numire într-o altă funcție publică”

precum și calificarea din punct de vedere juridic a calității de auditor de

justiție pe care reclamantul o avea la data emiterii ordinului contestat.

Recurentul-reclamant a

solicitat încetarea raporturilor sale de serviciu, indicând ca temei legal prevederile

art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, cu motivarea că în urma

promovării concursului de admitere la I.N.M. și devenind auditor de justiție, a

fost practic numit într-o altă funcție publică.

În completarea argumentelor

prezentate de instanța de fond prin considerentele sentinței atacate,

referitoare la incompatibilitatea dintre funcția de polițist și cea de auditor

de justiție, necontestată de altfel nici de recurentul-reclamant, Înalta Curte

apreciază că în sensul prevederilor legale în vigoare, incidente în cauză,

dobândirea calității de auditor de justiție, nu reprezintă și nu echivalează cu

numirea  într-o funcție publică, după cum este prevăzut în art. 69 lit. e) din Legea

nr. 360/2002, și pentru următoarele considerațiuni.

Bazele constituționale ale

funcției publice sunt stabilite de art. 16 alin. (3), din legea fundamentală potrivit

cu care funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate,

în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în

țară.

Pornind de la prevederile

constituționale, în literatura de specialitate au fost evidențiate două noțiuni

diferite, raportat la cele două categorii enumerate, aflate în incontestabilă

legătură, fără însă a se confunda, respectiv funcția publică și funcția de

demnitate publică.

Funcția publică este

definită în cuprinsul Legii nr. 188/1999, republicată, ca reprezentând

ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în

scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația

publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative

autonome (art. 2), în cuprinsul aceluiași act normativ, fiind prevăzut că

raporturile de serviciu se nasc și se exercită pe baza actului administrativ de

numire, emis în condițiile legii (art. 4).

Raportat la prevederile

legale arătate și față de caracteristicile evidente ale funcției publice ce se

desprind din conținutul reglementării, rezultă, în opinia Înaltei Curți că

auditorii de justiție nu sunt și nu pot fi asimilați categoriei funcționarilor

publici.

După cum corect a reținut și

instanța de fond, nici o dispoziție a Legii nr. 303/2004, privind statutul

judecătorilor și procurorilor, republicată, ce reglementează admiterea în

magistratură și formarea profesională inițială realizată prin I.N.M., și nici

alte prevederi legale nu stabilesc că auditorul de justiție al cărui statut

este asimilat magistraților, pe aspectele anume indicate în cuprinsul Legii nr.

303/2004 (art. 12 - 20) se află în exercitarea unei funcții publice.

De altfel, din conținutul

prevederilor referitoare la cursanții I.N.M., cuprinse în Legea nr. 303/2004,

republicată, care au statut de auditori de justiție (art. 16 alin. (1)) rezultă

că aceștia beneficiază de o pregătire teoretică și practică pentru a deveni

judecători sau procurori, primesc o bursă pe durata programului de formare

profesională de 2 ani cu caracter de indemnizație lunară iar la încheierea

cursurilor susțin un examen de absolvire, constând în probe teoretice și

practice prin care se verifică însușirea cunoștințelor necesare exercitării

ulterioare a funcției de judecător sau procuror.

Rezultă astfel, fără echivoc,

că auditorii de justiție urmează un program de formare profesională cu durată

determinată, fără a se putea reține, în raport de conținutul noțiunii de

funcție publică, astfel cum este reglementată și totodată analizată și în

doctrină, existența în ceea ce îi privește a atribuțiilor de serviciu,

stabilite în scopul realizării prerogativelor de putere publică.

În plus, în cazul

auditorilor de justiție nu există un act administrativ de numire, validarea

rezultatelor concursului de admitere la I.N.M. prin hotărâre a C.S.M. nefiind

un act administrativ ce întrunește condițiile unui act de numire în funcție.

Din această perspectivă,

susținerile referitoare la drepturile salariale, contribuțiile la fondul de

asigurări de șomaj, analogiile și trimiterile făcute de recurent în motivele de

recurs, prin care se acreditează ideea că auditorii de justiție sunt asimilați

integral magistraților atât în privința drepturilor cât și a obligațiilor și

atribuțiilor ce decurg dintr-un raport de serviciu, nu pot fi primite pentru că

de lege lata, o astfel de reglementare nu există.

Nici sintagma de funcție

publică specifică nu poate fi primită în lipsa unui reper legal care să

îndrituiască o astfel de calificare și ca atare nu se poate reține nici un

astfel de statut pentru auditorii de justiție, cu atât mai mult cu cât

funcțiile publice specifice sunt la rândul lor definite și reglementate în

cuprinsul Legii nr. 188/1999, republicată și în mod evident nu îi vizează pe

auditorii de justiție.

De altfel și extrasele

anexate de recurent la dosar, reprezentând fragmente și abordări doctrinare în

materie, ale unor reputați autori de drept administrativ atestă numai calitatea

de auditor de justiție a cursanților I.N.M., fără a se indica sau interpreta anume

că aceștia au statut de funcționari publici.

În fine, concluzionând pe

acest aspect, nu mai puțin relevantă în determinarea statutului auditorilor de

justiție ca participanți la un program de formare profesională, cu durata

determinată și nu ca funcționari publici este reglementarea cuprinsă în art. 20

din Legea nr. 303/2004, referitoare la obligația absolvenților I.N.M. de a

restitui bursa de auditor de justiție, în anumite condiții, în situația în

care, nu îndeplinesc timp de 6 ani funcția de judecător sau de procuror, precum

și cheltuielile de școlarizare efectuate cu formarea profesională.

Înalta Curte apreciază că nu

poate fi primită nici critica recurentului-reclamant vizând, în sensul art. 14

din C.E.D.O., nesocotirea, prin menținerea soluției adoptate de instanța de

fond, unei jurisprudențe deja cristalizată în această materie.

În sensul jurisprudenței C.E.D.O.,

cu referire specială la divergențele de jurisprudență menționate în cauza B. contra

României, Înalta Curte reține că, raportat la decizia anterioară a instanței

supreme, menționată de recurent, respectiv Decizia nr. 1745 din 23 martie 2007,

prezenta hotărâre nu reprezintă practică contradictorie, date fiind obiectul

analizei în acea cauză precum și prevederile legale examinate în acel cadru

procesual.

În decizia anterioară, vizând,

este adevărat, tot încetarea raporturilor de serviciu ale unei persoane ce a

fost admisă la concursul organizat de I.N.M. și care a dobândit calitatea de

auditor de justiție, singurul argument, de ordin formal, avut în vedere de

instanța de recurs, astfel cum rezultă din considerentele deciziei respective,

atunci când a admis recursul și a modificat sentința în sensul obligării

autorității pârâte la emiterea unui nou ordin de încetare a raporturilor  de

serviciu, în temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, a fost

acela că, inițial, autoritatea pârâtă a fost de acord și a aprobat

reclamantului cererea de încetare a raporturilor de serviciu în temeiul art. 69

lit. e), astfel că emiterea ulterioară a unui ordin de încetare a raporturilor

de serviciu, în baza art. 69 alin. (1) lit. d), a fost apreciată ca fiind

abuzivă, intempestivă și vătămătoare motiv pentru care respectivul ordin a și

fost anulat.

Nu s-a stabilit în

respectiva decizie, raportat la prevederile legale aplicabile, astfel cum eronat

a susținut recurentul, că funcția de auditor de justiție este o funcție publică

astfel că diferențele dintre situațiile expuse, în alte privințe similare,

justifică diferența de tratament.

Nu mai puțin însă, Înalta

Curte reține, în sensul aceleiași jurisprudențe C.E.D.O., la care s-a făcut

deja referire, că prezenta decizie concordă cu o jurisprudență anterioară,

respectiv cu Decizia nr. 4581/8 decembrie 2008 a Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin care, fiind examinat temeiul

legal al încetării raportului de serviciu a unei alte persoane, de asemenea

declarată admisă ca auditor de justiție în cadrul I.N.M., provenind din M.I.R.A.,

ca și anularea deciziei de imputare privitoare la cheltuielile de școlarizare

s-a pronunțat o soluție similară, instanța determinând statutul auditorului de

justiție ca nefiind cel de funcționar public. În cuprinsul acestei decizii,

analizându-se printre altele, prevederile Legii nr. 360/2002 ca și ale Legii nr.

303/2004 și ale O.G. nr. 121/1998, instanța a reținut că auditorul de justiție

nu este o funcție publică, validarea concursului de admitere în magistratură nu

echivalează cu un act de numire în funcția publică astfel că și imputarea

cheltuielilor de școlarizare urmare a temeiului reținut pentru încetarea

raporturilor de serviciu (art. 69 lit. d) din Legea nr. 360/2002) este legală.

Nici susținerea

tratamentului diferențiat în raport cu ofițerii de poliție admiși în

magistratură, conform art. 33 din Legea nr. 303/2004 nu poate fi primită,

situațiile de fapt și de drept fiind total diferite, textul de lege invocat nefiind

incident în cauză.

Înalta Curte reține că sunt

neîntemeiate criticile recurentului vizând modalitatea emiterii ordinului la 1

octombrie 2005 ca și temeiul de drept reținut de autoritatea emitentă întrucât,

după cum corect a reținut și instanța de fond, în virtutea principiului

legalității și a prerogativelor conferite, autoritatea emitentă a fost

îndreptățită a aprecia asupra temeiului legal aplicabil în cauză, nefiind ținută

a urma și respecta temeiul indicat de reclamant, în măsura în care a apreciat

că nu poate fi incident în cauză.

Actul unilateral emis de

autoritatea intimată a fost așadar eliberat în limitele dreptului de apreciere

conferit autorităților publice, fără încălcarea limitelor competențelor și fără

încălcarea drepturilor recurentului.

În fine, Înalta Curte

apreciază că este nu mai puțin relevant în stabilirea temeiului legal reținut

pentru încetarea raporturilor de serviciu ale recurentului-reclamant,

argumentul prezentat de instanța de fond, în sensul că nu se putea reține

„numirea într-o altă funcție publică” și pentru că decizia și opțiunea recurentului

de a participa la concursul organizat de I.N.M. și de a deveni auditor de

justiție i-a aparținut în totalitate și nu a fost în nici un fel determinată

sau în legătură cu exercitarea funcției de polițist, deținută la acea dată, cu

atât mai mult cu cât era în deplină cunoștință de cauză cu privire la

conținutul angajamentului semnat.

Nefondate sunt și criticile

precum și toate argumentele prezentate de recurentul - reclamant în ceea ce

privește inaplicabilitatea procedurii prevăzute de O.G. nr. 121/1998 în cazul

recuperării cheltuielilor de școlarizare.

Astfel cum s-a reținut și de

către instanța de fond, prin Ordinul nr. S/II/5492 din 01 octombrie 2005, emis

de M.I.R.A., recurentului - reclamant i-au încetat raporturile de serviciu, la

cererea sa, în temeiul art. 69 lit. d) din Legea nr. 360/2002, cu

obligativitatea restituirii cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa,

proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, date fiind, prevederile art. 70

din Legea nr. 360/2002 precum și Angajamentul semnat la momentul admiterii sale

la Academia de Poliție. Prin acest angajament, recurentul - reclamant s-a

obligat că restituie cheltuielile de întreținere efectuate pe perioada

școlarizării în condițiile în care, printre altele, nu va îndeplini serviciu

timp de 10 ani în unitățile și garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat

ulterior, în raport cu nevoile poliției.

Corect a stabilit și

instanța de fond că sunt aplicabile în cauză prevederile O.G. nr. 121/1998,

privind răspunderea materială a militarilor, câtă vreme, potrivit art. 2, art. 3

și art. 9 din respectivul act normativ, citate incomplet în motivele de recurs,

și în conformitate cu art. 63 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, polițistul

răspunde pentru pagubele cauzate patrimoniului unității, potrivit legislației aplicabile

personalului civil din M.I.R.A.

Art. 9 din O.G. nr. 121/1998

stabilește că prevederile acestei ordonanțe se aplică și salariaților civili

din structura instituțiilor publice prevăzute la art. 2 din același act

normativ unde este menționat expres și M.I., în enumerarea autorităților față

de al căror personal poate fi angajată răspunderea materială.

De asemenea, potrivit art. 3

din O.U.G. nr. 121/1998, militarii răspund material indiferent dacă, după

producerea pagubei mai au sau nu calitatea de militar.

În plus, potrivit art. 7 din

O.G. nr. 121/1998, prin termenul „militari”, în sensul aceleiași ordonanțe se

înțeleg printre alte categorii de militari și elevii și studenții instituțiilor

militare de învățământ, militarii angajați pe bază de contract și cadre

militare, iar după cum corect a reținut și instanța de fond, recurentul-reclamant

avea calitatea de militar, atât pe timpul școlarizării cât și la data trecerii

în rezervă, iar cazul său răspunderea materială a fost angajată, nu în legătură

cu formarea, administrarea și gestionarea resurselor financiare și materiale,

cum a susținut recurentul, ci în temeiul celei de-a doua ipoteze vizate de art.

2 din O.G. nr. 121/1998.

Nu sunt întemeiate și nu pot

fi primite nici criticile recurentului vizând nulitatea actelor administrative,

pretins a fi fost refăcute, câtă vreme din cuprinsul încheierilor aflate la

dosar, prin care a fost soluționată cererea de înscriere în fals cu privire la

toate aceste documente, instanța de fond, făcând în aprecierea Înaltei Curți o

corectă aplicare a prevederilor art. 177 și următoarele C. proc. civ., a stabilit,

pe baza verificării originalelor că nu subzistă elemente care să conducă la

concluzia că actele respective ar fi false.

Nu sunt susținute de actele

dosarului și nici de prevederile legale incidente afirmațiile recurentului

vizând refacerea nelegală a procesului - verbal din data de 6 ianuarie 2006 în

condițiile în care, orice modificare ce a fost adusă s-a realizat în temeiul pct.

97 din Instrucțiunile M.I. nr. 830/1999 ce prevăd obligativitatea comisie de

cercetare administrativă de-a prezenta celui în cauză procesul - verbal în

concept pentru a-i da posibilitatea de-a exprima eventuale obiecții, același

articol stipulând posibilitatea unor modificări în acest context, operațiunea

desfășurată în aceste limite fiind așadar legală și nicidecum realizată cu

încălcarea principiului legalității actului administrativ, cum eronat s-a

susținut.

În fine, în legătură cu

toate celelalte argumente vizând pretinsa încălcare a condițiilor de formă și

de procedură pe parcursul cercetării administrative Înalta Curte, examinând

actele dosarului ca și apărările și argumentele prezentate de intimați reține

că acestea nu sunt întemeiate.

Analizând conținutul

deciziei de imputare Înalta Curte reține, în acord cu instanța de fond că nu

rezultă nemotivarea acesteia, aspectul vizând nepublicarea Instrucțiunilor MI nr.

830/1999 fiind anterior rezolvat, în sensul respingerii excepției de

nelegalitate prin hotărâre judecătorească irevocabilă (Decizia Înaltei Curți de

Casație și Justiție nr. 3519 din 25 septembrie 2007).

Totodată se reține că

decizia a fost legal emisă, în termen, raportat la prevederile art. 23 alin.

(1) și 25 din O.G. nr. 121/1998, față de procesul verbal de cercetare

administrativă nr. 185052 din 6 ianuarie 2006 încheiat de comisia de cercetare

administrativă prin care s-a constatat producerea unei pagube de 27.013,89 lei

și de instituția competentă. Sub acest ultim aspect, contrar celor afirmate de

recurent, este de reținut că intimații au respectat în procedura de emitere a

deciziei de imputare, prevederile Ordinului M.I. nr. 440/1995 (pct. 8 alin. (2)

din Anexă), ale Instrucțiunilor M.I. nr. 830/1999 coroborate și cu dispozițiile

O.G. nr. 121/1998, în condițiile în care, potrivit Angajamentului nr. 7310 din 13

octombrie 2000 încheiat de recurentul – reclamant, rezultă obligația pe care

acesta și-a asumat-o în sensul de-a îndeplini serviciul timp de minimum 10 ani

în unitățile și garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în

raport de nevoile ministerului, în cazul de față unitatea păgubită fiind chiar D.G.P.M.

București unde reclamantul - recurent a fost repartizat după absolvire, această

instituție preluând astfel din punct de vedere financiar toate drepturile și

obligațiile rezultând din raportul de serviciu. Competența organului financiar

al unității în care polițistul și-a desfășurat activitatea, de-a stabili sumele

ce urmează a fi recuperate este fără echivoc stabilită prin prevederile legale

sus-arătate.

Vor fi înlăturate ca

neîntemeiate și susținerile referitoare la nulitatea actelor de impunere, derivând

din pretinsa lipsă a citării recurentului atât în faza cercetării

administrative cât și cu ocazia soluționării contestației, în temeiul art. 37

din O.G. nr. 121/1998, câtă vreme, după cum s-a reținut și cu ocazia

soluționării cauzei în fond, a rezultat din actele depuse că recurentului i-au

fost aduse la cunoștință atât debitul reținut cât și baza de calcul, nefiindu-i

și nerezultând nici o îngrădire impusă de emitenți în sensul de a-și formula

apărări sau de a propune probe, cum s-a susținut.

În fine, soluționarea

contestației împotriva Deciziei nr. 185153/2006, prin Hotărârea nr. 185459 din 2

martie 2006 a fost de asemenea realizată în conformitate cu prevederile O.G. nr.

121/1998 (art. 37), norma legală stipulând numai posibilitatea și nu obligativitatea

citării contestatorului astfel că și sub acest aspect criticile aduse sunt

nefondate.

Înalta Curte va respinge ca

neîntemeiate și criticile recurentului vizând încălcarea formelor de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,

împreună cu toate argumentele ce susțin acest motiv.

Potrivit art. 105 alin. (2) C.

proc. civ. actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara

nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate

înlătura decât prin anularea lor.

Raportat la argumentele

invocate de recurent și față de conținutul actelor dosarului Înalta Curte

reține că nu sunt îndeplinite condițiile textului invocat, actele de procedură

menționate nefiind, în primul rând, întocmite cu încălcarea formelor legale.

Contrar celor susținute de

recurent, instanța de fond a motivat convingător, chiar dacă într-o formă

succintă, încuviințarea și respectiv respingerea pentru parte dintre probele

solicitate (e.g. proba cu martori), conform art. 167 C. proc. civ. (a se vedea încheierea

din 5 decembrie 2006 filele nr. 146-147).

De asemenea proba cu

expertiza contabilă a fost încuviințată și administrată cu respectarea

dispozițiilor art. 201 și următoarele C. proc. civ., fiind respinse motivat

parte din obiecțiunile formulate de recurent la raportul de expertiză (a se

vedea încheierea de la 29 mai 2007, filele 1-2 vol. 2 dosar fond).

În aprecierea Înaltei Curți

toate referirile privitoare la pretinsele neregularități în legătură cu

administrarea probei cu expertiza tehnică sunt nefondate și nesusținute de

actele dosarului ce atestă că instanța de fond nu a încălcat cu nimic

drepturile și garanțiile procesuale ale recurentului-reclamant, motivându-și

toate măsurile dispuse, inclusiv majorarea onorariului, la cererea justificată

a expertului.

Nu a fost cu nimic încălcat

dreptul recurentului la un proces echitabil prin această din urmă măsură, dispusă

în camera de consiliu, câtă vreme punctul său de vedere față de cererea expertului

era depus la dosar și instanța a decis față de pozițiile exprimate de părțile

interesate. În plus, față de complexitatea cauzei și volumul raportului,

onorariul final încasat de expertul contabil nici nu apare ca fiind vădit

disproporțional.

În fine, în sensul art. 105 alin.

(2) C. proc. civ. nu pot fi reținute nici criticile vizând modalitatea de

soluționare a cererii de înscriere în fals cu privire la documentele expres

arătate, susținerile recurentului, fundamentate mai ales pe deducții și

prezumții fiind contrazise de actele dosarului și de legalitatea măsurilor

dispuse de instanță, consemnate în încheierile de ședință potrivit

dispozițiilor art. 177 - 184 C. proc. civ.

Pentru argumentele sus

prezentate în sensul că nu sunt întemeiate criticile recurentului – reclamant

vizând lipsa de temei legal a hotărârii atacate și nici pronunțarea acesteia cu

greșita aplicare a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

reține că nu subzistă în cauză nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

8, ce a fost de asemenea indicat de recurent. Nu se poate susține că în cauză,

prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a schimbat natura sau înțelesul

actului juridic, cu atât mai mult cu cât, în sensul jurisprudenței pronunțate

în această materie, simpla afirmație fără indicarea în concret a modalității ce

atestă schimbarea naturii sau înțelesului actului juridic nu este suficientă

pentru a atrage analizarea acestui motiv.

De asemenea, interpretarea

dată probelor, nu justifică și nu susține invocarea motivului de recurs bazat

pe denaturarea actului juridic dedus judecății, respectiv a cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În fine, Înalta Curte,

raportat și la analiza deja prezentată reține că nici motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu subzistă în cauză.

Înalta Curte, apreciind

temeinicia hotărârii pronunțate de instanța de fond, a apreciat deja că soluția

adoptată a fost corect și amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea

probelor administrate raportat la prevederile legale incidente, iar în legătură

cu măsurile procedurale dispuse au fost arătate și prin încheierile

premergătoare motivele de fapt și de drept care au formulat convingerea

instanței și pentru care au fost înlăturate și/ sau respinse anumite cereri ale

recurentului-reclamant. Cât privește cererea subsidiară, față de modalitatea de

soluționare a cauzei, prin respingerea integrală a acțiunii reclamantului și de

argumentele hotărârii, nu se mai impuneau alte precizări sau argumente

suplimentare, cum fără temei a susținut reclamantul-recurent.

Față de cele mai sus

arătate, Înalta Curte apreciază așadar că nici una din criticile formulate de

recurentul-reclamant împreună cu argumentele prezentate nu este întemeiată și

nu poate fi primită, astfel că în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge

ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.I. împotriva sentinței

civile nr. 3380 din 2 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 3 februarie 2009.