ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 549/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3380 din 21 decembrie 2007, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului M.I., formulată în contradictoriu cu pârâții M.I.R.A. și D.G.P.M. București. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a solicitat anularea Ordinului M.I.R.A. emis la 1 octombrie 2005, prin care s-a dispus încetarea raporturilor sale de serviciu cu autoritatea M.A.I., în baza art. 69 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 360/2002, privind Statutul polițistului, anularea deciziei de impunere nr. 185153/19 ianuarie 2006, emisă în baza ordinului sus-arătat de pârâtul D.G.P.M.

București precum și obligarea pârâtului M.I.R.A. la emiterea unui ordin de încetare a raporturilor de serviciu, pe temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, fără obligativitatea restituirii cheltuielilor de școlarizare, cu precizarea că, în subsidiar, în cazul respingerii capătului 3 de cerere reclamantul a solicitat obligarea pârâtului MAI la 27.013,89 RON cu titlu de daune materiale și morale. La data de 23 martie 2006 reclamantul a formulat o cerere completatoare, prin care a solicitat anularea și a Hotărârii nr. 185459 din 2 martie 2006, emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadru D.G.P.M. București, ce a avut ca obiect soluționarea plângerii formulate la data de 8 februarie 2006 în care a invocat aspecte de nelegalitate și netemeinicie privind decizia de imputare.

Prin încheierea din data de 18 aprilie 2006, instanța de fond a admis cererea de suspendare formulată de reclamant și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 185153 din 19 ianuarie 2005, emisă de pârât până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, iar prin încheierea din data de 2 mai 2006, au fost respinse excepțiile neîndeplinirii procedurii administrative prealabile și a lipsei calității procesuale pasive a M.I.R.A., pentru considerentele expuse în respectiva încheierii de ședință. Excepția de nelegalitate a prevederilor pct. 11, pct. 152, pct. 209, pct. 219, pct. 232 din Instrucțiunile M.I. nr. 830/1999, a Ordinului M.I.

nr. 106/2001 și a Ordinului nr. 440 din 12 ianuarie 2005, al aceluiași emitent, invocată de reclamant la data de 24 aprilie 2007, a fost respinsă de instanța de fond prin Încheierea de ședință din 5 iunie 2007, ca neîntemeiată, soluție menținută și prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3519 din 25 septembrie 2007, prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant M.I. Examinând fondul cauzei, pentru a hotărî în modalitatea sus arătată, prima instanță a reținut, în esență, că prin Ordinul nr. S/II/5492 din 1 octombrie 2005 emis de M.I.R.A.

s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale sub-inspectorului de poliție M.I., în conformitate cu prevederile art. 63 alin. (1) lit. d), ale art. 70 și art. 73 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, la cerere, cu obligativitatea restituirii cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani potrivit angajamentului încheiat în acest sens, fiindu-i totodată echivalat gradul profesional de sublocotenent. Prin decizia de imputare nr. 185153 din 19 ianuarie 2006 s-a dispus imputarea pagubei în valoare de 27013,89 lei reclamantului, cu titlu de cheltuieli de școlarizare datorate, răspunderea materială fiind stabilită în conformitate cu art. 2 pct. 5 alin. (1), lit. j) alin. (2) lit. a) pct. 7, lit. b), art. 3 și art. 25 din Instrucțiunile M.I.

nr. 830 din 26 februarie 1999. Instanța de fond a apreciat că în mod corect a fost antamată răspunderea materială a reclamantului, urmare a nerespectării obligației de a lucra timp de 10 ani în Poliție, așa cum s-a obligat în contractul de școlarizare, asumat prin semnarea Angajamentului de plată, în condițiile în care acesta a urmat cursurile Academiei de Poliție „A.I.C.” promoția 2004, iar la data de 23 iulie 2004 a și semnat respectivul angajament. La data de 27 septembrie 2005 reclamantul a înaintat însă un raport prin care a solicitat să i se aprobe încetarea raporturilor de serviciu începând cu data de 1 octombrie 2005, întrucât urma să își desfășoare activitatea ca auditor de justiție în cadrul I.N.M., funcție incompatibilă cu cea de polițist.

Instanța de fond a apreciat că deși, în adevăr, reclamantul a solicitat încetarea raporturilor de serviciu pe temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) (la numirea într-o altă funcție publică) și nu pe lit. d) (la cerere) din Legea nr. 360/2002, cum s-a dispus, autoritatea pârâtă nu era ținută de încadrarea în drept pe care a dat-o reclamantul demersului său, fiind corectă și legală încetarea raporturilor sale de serviciu la cerere și nu ca urmare a numirii într-o altă funcție publică, întrucât nu există nici o dispoziție expresă prin care să se stipuleze că numirea în cadrul I.N.M. are ca efect încetarea de drept a raporturilor de serviciu ca polițist.

S-a apreciat că funcția de auditor de justiție este incompatibilă cu cea de polițist, incompatibilitate ce rezultă din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, întrucât auditorii de justiție sunt asimilați magistraților, funcția fiind incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, în afara celei de cadru didactic. În aceste condiții, reținând că reclamantul a încheiat un angajament prin care și-a asumat obligația de a lucra în Poliție timp de 10 ani, s-a apreciat că nu se poate susține încetarea raporturilor sale de serviciu urmare a numirii într-o altă funcție publică, care de fapt este incompatibilă cu cea de polițist, sensul obligației asumate fiind ca reclamantul să poată fi la dispoziția poliției pe o anumită perioadă de timp, beneficiind și de anumite condiții de școlarizare, acesta fiind și motivul pentru care la încetarea raportului de serviciu a primit un grad militar în rezervă în sistemul poliției.

Pe de altă parte, instanța de fond a mai arătat că nu a fost indicat și nu rezultă din nici un text de lege că funcția de asimilat magistraților sau chiar cea de magistrat, este o funcție publică, în sensul Legii nr. 360/2002, iar opțiunea reclamantului de a deveni auditor de justiție și de a participa la cursurile I.N.M. i-a aparținut exclusiv, ea nefiind urmare a exercitării raporturilor de serviciu. Totodată, în condițiile în care, urmare a dobândirii calității de auditor, reclamantul trebuia să opteze între a continua să ocupe funcția de polițist sau o altă poziție incompatibilă cu aceasta, a solicitat încetarea raporturilor de serviciu, aceasta reprezintă un motiv imputabil polițistului, din punct de vedere al angajamentului încheiat și al dispozițiilor legale ce reglementează Statutul polițistului, ceea ce și face ca cererea de anulare a Ordinului nr. S/II/5492 din 1 octombrie 2005 emis de M.I.

să fie neîntemeiată, necomunicarea acestuia fiind fără relevanță sub aspectul legalității și temeiniciei sale. Cu privire la contestația îndreptată împotriva deciziei de imputare, instanța de fond a reținut că la data emiterii acesteia, reclamantul avea calitatea de militar, astfel că în mod corect răspunderea sa materială a fost angajată în condițiile O.G. nr. 121 din 28 august 1998, privind răspunderea materială a militarilor, fiind întrunite toate condițiile pentru antrenarea răspunderii materiale a reclamantului, iar întinderea prejudiciului, potrivit și raportului de expertiză efectuat, a fost corect determinată. În fine, s-a mai arătat că eventuala nepublicare a Instrucțiunilor M.I. nr. 830 din 26 februarie 1999 nu reprezintă, în sine, un motiv de nelegalitate, excepția invocată în acest sens, fiind de altfel irevocabil respinsă de instanța de contencios administrativ.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamantul M.I., arătând că în cauză sunt incidente prevederile art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 precum și ale art. 304 1 C. proc. civ. în sensul că prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității ale art. 105 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, a fost interpretat greșit actul dedus judecății și este lipsită de temei legal ori dată cu greșita aplicare a legii. S-a apreciat de către recurent cu titlu prealabil că în măsura în care instanța de recurs va reține argumentele prezentate referitoare la legalitatea Ordinul ministrului, nu se mai impune analiza motivelor invocate în subsidiar.

Prin motivele de recurs dezvoltate, în esență, recurentul a formulat următoarele critici. (I) Hotărârea instanței de fond este lipsită de temei legal. S-a susținut în acest sens că actul administrativ atacat, contrar celor reținute de instanța de fond, încalcă principiul legalității, al disponibilității și al așteptării legitime, în condițiile în care a adresat o cerere de încetare a raporturilor de serviciu, explicită, în temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) și nu întemeiată pe lit. d) astfel că autoritatea trebuia, fie să emită ordinul în sensul solicitat, fie să îi comunice imposibilitatea încetării raporturilor în sensul solicitat. Apreciind că actul în discuție a fost emis cu încălcarea principiului legalității actului administrativ, că a produs evident o vătămare prin decizia de imputare emisă ulterior, s-a susținut de către recurent că se impune anularea acestuia, cu atât mai mult cu cât a fost emis cu exces de putere, în scop sancționator.

A arătat recurentul că în mod greșit instanța de fond, deși a reținut corect că auditorii de justiție sunt asimilați magistraților, a apreciat că magistrații nu exercită o funcție publică, fiind doar într-o funcție incompatibilă cu cea de ofițer de poliție. Reluând ampla argumentație prezentată și în fața instanței de fond, atât prin acțiunea introductivă cât și prin notele de concluzii, recurentul prezentând și extrase din tratate de drept administrativ ale unor reputații autori, a indicat că magistrații sunt funcționari publici „lato sensu” și îndeplinesc un serviciu public, potrivit Constituției României, în cadrul autorității judecătorești, excluderea expresă de la aplicarea Legii nr. 188/199 fiind datorată faptului că magistrații se supun unor legi speciale.

Referiri separate s-au făcut cu privire la auditorii de justiție, asimilați magistraților și care ocupă în opinia recurentului o funcție publică, cele mai multe aspecte fiind prezentate cu titlu de răspuns la susținerile intimaților-pârâți și nu în mod direct, cu titlu de critici la considerentele sentinței atacate, indicându-se ca argument faptul că potrivit art. 86 din Legea nr. 303/2004, perioada în care o persoană a îndeplinit funcția de auditor de justiție constituie vechime în magistratură. Tot cu referire la faptul că funcția de auditor de justiție este o funcție publică recurentul a mai susținut că Înalta Curte s-a pronunțat deja în acest sens, prin Decizia irevocabilă nr. 1745 din 23 martie 2007, (Dosar nr. 1570/2/2006 privitor la M.G.), situația sa fiind identică cu cea prezentată în respectiva cauză astfel că în sensul celor statuate în jurisprudența C.E.D.O.

(a se vedea cauza B.) se impune respectarea caracterului unitar al jurisprudenței. Recurentul a indicat, în sensul art. 14 din C.E.D.O., tratamentul diferențiat la care a fost supus în raport cu ofițerii de poliție admiși în magistratură, conform art. 33 din Legea nr. 303/2004, fără obligarea la plata cheltuielilor de școlarizare, fără a exista o justificare obiectivă a diferenței de tratament. Tot ca un aspect circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susținut de către recurent că, în mod greșit instanța de fond a considerat că este aplicabilă procedura prevăzută de O.G. nr. 121/1998 pentru recuperarea cheltuielilor de școlarizare, raportat la prevederile art. 2 și art. 4 din acest act normativ, nefiind vorba în cauză despre gestionarea vreunei resurse financiare sau materiale, în sensul textului citat.

În opinia recurentului - reclamant, răspunderea pentru neîndeplinirea obligației de a funcționa pe o perioadă de 10 ani în cadrul instanței care a suportat cheltuielile de școlarizare, este una legală, dar nu poate fi antrenată în baza unor texte de lege neaplicabile rațione materiae astfel că sancțiunea nu poate fi decât nulitatea absolută a deciziei de imputare. Cu privire la decizia de imputare, recurentul - reclamant reluând susținerile și argumentele prezentate și în fața instanței de fond, a arătat că actul atacat a fost refăcut cu încălcarea principiului legalității, iar procedura corectă presupunea încheierea unui angajament de plată (art. 26 din O.G. nr. 121/1998), aspecte ce rezultă din probele administrate.

Au fost evidențiate de către recurent și alte neregularități cum ar fi: nemotivarea deciziei de impunere, ce face doar trimitere la procesul verbal din data de 6 ianuarie 2006 și la Instrucțiunile M.I. nr. 830 din 26 februarie 1999, nepublicate în M. Of.; emiterea deciziei de o instituție necompetentă, respectiv de D.G.P.M. București, care nu a avut nici o contribuție financiară și nici nu a avut legitimare din partea M.I.R.A.

pentru emiterea actului atacat; emiterea deciziei după expirarea termenului de 60 de zile de la data constatării, care în cauză coincide cu data semnării ordinului, respectiv 01 octombrie 2005; precum și lipsa citării sale la cercetarea administrativă ca și la soluționarea contestației împotriva deciziei de impunere, sens în care se susține că sunt neverosimile și nereale consemnările din procesele verbale depuse de pârâți la dosar, cu referire la încheierea ulterioară a unor procese verbale false, ceea ce însă nu este de natură a acoperi viciul de procedură. (II) Printr-un motiv distinct de recurs s-a invocat de către recurent încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., rezultând din încălcarea de către instanța de fond a dreptului său la un proces echitabil prin neîncuviințarea, fără motivare, a tuturor probelor solicitate, cum ar fi proba cu martori și cu interogatoriul părților. În ceea ce privește proba cu expertiza contabilă recurentul a arătat că, deși încuviințată, instanța nu a admis pentru această probă obiectivele indicate în cererea depusă la data de 6 martie 2007 și nici nu a stăruit în citarea expertului în instanță pentru a da lămuriri și pentru a răspunde la obiecțiunile la care a refuzat efectiv să răspundă. În acest context a fost criticată și modalitatea de soluționare a cererii expertului de majorare onorariu, fiind astfel încălcat dreptul său la un proces echitabil.

Tot ca un aspect al încălcării formelor de procedură s-a susținut de către recurent nesoluționarea cererii de înscriere în fals a Ordinului M.I. nr. S/II/5492 din 1 octombrie 2005 și soluționarea greșită a cererii de înscriere în fals cu privire la procesele verbale din 6 ianuarie 2006, 10 ianuarie 2006 și 18 ianuarie 2006, după procedura de verificare de scripte, instanța de fond încălcând astfel prevederile art. 177 – 184 C. proc. civ. (III) Față de aspectele expuse, s-a indicat de către recurent că este incident și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8, întrucât a fost interpretat greșit actul dedus judecății, fiind schimbată natura acestuia.

(IV) Recurentul a susținut, în sensul art. 304 pct. 7 că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv de recurs atras de nemotivarea soluției de respingere a probei cu interogatoriul, și a celei de admitere a cererii de majorare a onorariului expertului, fiind susținută și nepronunțarea instanței asupra capătului de cerere privind acordarea de daune materiale și morale, capăt de cerere subsidiar în acțiunea sa. În fine, tot în legătură cu raportul de expertiză contabilă, recurentul, reluând parte din argumentele prezentate și în fața instanței de fond, a criticat hotărârea pronunțată pentru a nu fi înlăturat concluziile expertului, sens în care au fost prezentate ample referiri la cauzele C.E.D.O.

pronunțate conform art. 6 alin. (1) și argumente vizând cuantumul eronat stabilit cu privire la cheltuielile cu cazarea pe perioada vacanțelor, și la cele cu învățământul, acestea din urmă fiind apreciate ca ilegale. Pentru toate pretinsele neregularități ale raportului de expertiză, recurentul a solicitat anularea expertizei și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru refacerea raportului și înglobarea răspunsului la obiecțiunile formulate. Intimații - pârâți D.G.P.M. București și M.I.R.A. au formulat în cauză întâmpinări, solicitând respingerea recursului declarat de recurentul - reclamant și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de instanța de fond.

În esență, ambii intimați-pârâți au susținut că în mod corect a reținut instanța de fond legalitatea Ordinului nr. S/II/5494 din 1 octombrie 2005, emis în temeiul art. 69 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 360/2002 și nu lit. e), cum a solicitat recurentul, întrucât în cauză nu este vorba de o numire într-o altă funcție publică, calitatea de auditor de justiție nefiind o funcție publică, sens în care au fost evocate prevederile cuprinse în Legea nr. 303/2004, în Legea nr. 188/1999, ca și în Legea nr. 360/2002. S-a mai arătat că susținerile recurentului sub aspectul inaplicabilității procedurii prevăzute de O.G. nr. 121/1998 în cazul recuperării cheltuielilor de școlarizare sunt nefondate în raport de Instrucțiunile M.I.

nr. 830/1999, de Ordinul M.I. nr. 440/1995 și de prevederile O.G. nr. 121/1998, privind răspunderea materială a militarilor, amplu analizate, fiind formulate o serie de susțineri și în combaterea celorlalte motive de recurs. Recursul nu este fondat. Examinând sentința atacată în raport de prevederile legale incidente, de motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant, dar și față de apărările intimaților - pârâți și sub toate aspectele, potrivit art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu subzistă motive care să impună fie casarea fie modificarea hotărârii recurate în considerarea celor în continuare arătate. Raportat la modul de structurare a motivelor de recurs, Înalta Curte va răspunde acestora, după caz, prin argumente comune, sistematizate, raportat la legătura existentă între ele.

Analizând susținerile și criticile recurentului - reclamant subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acestea nu sunt întemeiate și nu pot fi reținute, întrucât, după cum corect a reținut și instanța de fond, Ordinul nr. S/II/5492 din 1 octombrie 2005, emis de M.I.R.A., prin care au încetat raporturile de serviciu ale reclamantului-recurent, a fost în mod legal întemeiat pe prevederile art. 63 lit. d) – la cerere, și nu pe prevederile art. 69 lit. e) – la numirea într-o altă funcție publică, din Legea nr. 360/2002, privind statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum s-a solicitat și după cum s-a susținut că se impunea.

Esențială în acest sens este determinarea conținutului noțiunii de „numire într-o altă funcție publică” precum și calificarea din punct de vedere juridic a calității de auditor de justiție pe care reclamantul o avea la data emiterii ordinului contestat. Recurentul-reclamant a solicitat încetarea raporturilor sale de serviciu, indicând ca temei legal prevederile art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, cu motivarea că în urma promovării concursului de admitere la I.N.M. și devenind auditor de justiție, a fost practic numit într-o altă funcție publică.

În completarea argumentelor prezentate de instanța de fond prin considerentele sentinței atacate, referitoare la incompatibilitatea dintre funcția de polițist și cea de auditor de justiție, necontestată de altfel nici de recurentul-reclamant, Înalta Curte apreciază că în sensul prevederilor legale în vigoare, incidente în cauză, dobândirea calității de auditor de justiție, nu reprezintă și nu echivalează cu numirea într-o funcție publică, după cum este prevăzut în art. 69 lit. e) din Legea nr. 360/2002, și pentru următoarele considerațiuni. Bazele constituționale ale funcției publice sunt stabilite de art. 16 alin. (3), din legea fundamentală potrivit cu care funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară.

Pornind de la prevederile constituționale, în literatura de specialitate au fost evidențiate două noțiuni diferite, raportat la cele două categorii enumerate, aflate în incontestabilă legătură, fără însă a se confunda, respectiv funcția publică și funcția de demnitate publică.

Funcția publică este definită în cuprinsul Legii nr. 188/1999, republicată, ca reprezentând ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome (art. 2), în cuprinsul aceluiași act normativ, fiind prevăzut că raporturile de serviciu se nasc și se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condițiile legii (art. 4). Raportat la prevederile legale arătate și față de caracteristicile evidente ale funcției publice ce se desprind din conținutul reglementării, rezultă, în opinia Înaltei Curți că auditorii de justiție nu sunt și nu pot fi asimilați categoriei funcționarilor publici.

După cum corect a reținut și instanța de fond, nici o dispoziție a Legii nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, ce reglementează admiterea în magistratură și formarea profesională inițială realizată prin I.N.M., și nici alte prevederi legale nu stabilesc că auditorul de justiție al cărui statut este asimilat magistraților, pe aspectele anume indicate în cuprinsul Legii nr. 303/2004 (art. 12 - 20) se află în exercitarea unei funcții publice.

De altfel, din conținutul prevederilor referitoare la cursanții I.N.M., cuprinse în Legea nr. 303/2004, republicată, care au statut de auditori de justiție (art. 16 alin. (1)) rezultă că aceștia beneficiază de o pregătire teoretică și practică pentru a deveni judecători sau procurori, primesc o bursă pe durata programului de formare profesională de 2 ani cu caracter de indemnizație lunară iar la încheierea cursurilor susțin un examen de absolvire, constând în probe teoretice și practice prin care se verifică însușirea cunoștințelor necesare exercitării ulterioare a funcției de judecător sau procuror.

Rezultă astfel, fără echivoc, că auditorii de justiție urmează un program de formare profesională cu durată determinată, fără a se putea reține, în raport de conținutul noțiunii de funcție publică, astfel cum este reglementată și totodată analizată și în doctrină, existența în ceea ce îi privește a atribuțiilor de serviciu, stabilite în scopul realizării prerogativelor de putere publică. În plus, în cazul auditorilor de justiție nu există un act administrativ de numire, validarea rezultatelor concursului de admitere la I.N.M. prin hotărâre a C.S.M. nefiind un act administrativ ce întrunește condițiile unui act de numire în funcție.

Din această perspectivă, susținerile referitoare la drepturile salariale, contribuțiile la fondul de asigurări de șomaj, analogiile și trimiterile făcute de recurent în motivele de recurs, prin care se acreditează ideea că auditorii de justiție sunt asimilați integral magistraților atât în privința drepturilor cât și a obligațiilor și atribuțiilor ce decurg dintr-un raport de serviciu, nu pot fi primite pentru că de lege lata, o astfel de reglementare nu există. Nici sintagma de funcție publică specifică nu poate fi primită în lipsa unui reper legal care să îndrituiască o astfel de calificare și ca atare nu se poate reține nici un astfel de statut pentru auditorii de justiție, cu atât mai mult cu cât funcțiile publice specifice sunt la rândul lor definite și reglementate în cuprinsul Legii nr. 188/1999, republicată și în mod evident nu îi vizează pe auditorii de justiție.

De altfel și extrasele anexate de recurent la dosar, reprezentând fragmente și abordări doctrinare în materie, ale unor reputați autori de drept administrativ atestă numai calitatea de auditor de justiție a cursanților I.N.M., fără a se indica sau interpreta anume că aceștia au statut de funcționari publici. În fine, concluzionând pe acest aspect, nu mai puțin relevantă în determinarea statutului auditorilor de justiție ca participanți la un program de formare profesională, cu durata determinată și nu ca funcționari publici este reglementarea cuprinsă în art. 20 din Legea nr. 303/2004, referitoare la obligația absolvenților I.N.M. de a restitui bursa de auditor de justiție, în anumite condiții, în situația în care, nu îndeplinesc timp de 6 ani funcția de judecător sau de procuror, precum și cheltuielile de școlarizare efectuate cu formarea profesională.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită nici critica recurentului-reclamant vizând, în sensul art. 14 din C.E.D.O., nesocotirea, prin menținerea soluției adoptate de instanța de fond, unei jurisprudențe deja cristalizată în această materie. În sensul jurisprudenței C.E.D.O., cu referire specială la divergențele de jurisprudență menționate în cauza B. contra României, Înalta Curte reține că, raportat la decizia anterioară a instanței supreme, menționată de recurent, respectiv Decizia nr. 1745 din 23 martie 2007, prezenta hotărâre nu reprezintă practică contradictorie, date fiind obiectul analizei în acea cauză precum și prevederile legale examinate în acel cadru procesual. În decizia anterioară, vizând, este adevărat, tot încetarea raporturilor de serviciu ale unei persoane ce a fost admisă la concursul organizat de I.N.M.

și care a dobândit calitatea de auditor de justiție, singurul argument, de ordin formal, avut în vedere de instanța de recurs, astfel cum rezultă din considerentele deciziei respective, atunci când a admis recursul și a modificat sentința în sensul obligării autorității pârâte la emiterea unui nou ordin de încetare a raporturilor de serviciu, în temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, a fost acela că, inițial, autoritatea pârâtă a fost de acord și a aprobat reclamantului cererea de încetare a raporturilor de serviciu în temeiul art. 69 lit. e), astfel că emiterea ulterioară a unui ordin de încetare a raporturilor de serviciu, în baza art. 69 alin. (1) lit. d), a fost apreciată ca fiind abuzivă, intempestivă și vătămătoare motiv pentru care respectivul ordin a și fost anulat.

Nu s-a stabilit în respectiva decizie, raportat la prevederile legale aplicabile, astfel cum eronat a susținut recurentul, că funcția de auditor de justiție este o funcție publică astfel că diferențele dintre situațiile expuse, în alte privințe similare, justifică diferența de tratament.

Nu mai puțin însă, Înalta Curte reține, în sensul aceleiași jurisprudențe C.E.D.O., la care s-a făcut deja referire, că prezenta decizie concordă cu o jurisprudență anterioară, respectiv cu Decizia nr. 4581/8 decembrie 2008 a Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care, fiind examinat temeiul legal al încetării raportului de serviciu a unei alte persoane, de asemenea declarată admisă ca auditor de justiție în cadrul I.N.M., provenind din M.I.R.A., ca și anularea deciziei de imputare privitoare la cheltuielile de școlarizare s-a pronunțat o soluție similară, instanța determinând statutul auditorului de justiție ca nefiind cel de funcționar public.

În cuprinsul acestei decizii, analizându-se printre altele, prevederile Legii nr. 360/2002 ca și ale Legii nr. 303/2004 și ale O.G. nr. 121/1998, instanța a reținut că auditorul de justiție nu este o funcție publică, validarea concursului de admitere în magistratură nu echivalează cu un act de numire în funcția publică astfel că și imputarea cheltuielilor de școlarizare urmare a temeiului reținut pentru încetarea raporturilor de serviciu (art. 69 lit. d) din Legea nr. 360/2002) este legală. Nici susținerea tratamentului diferențiat în raport cu ofițerii de poliție admiși în magistratură, conform art. 33 din Legea nr. 303/2004 nu poate fi primită, situațiile de fapt și de drept fiind total diferite, textul de lege invocat nefiind incident în cauză.

Înalta Curte reține că sunt neîntemeiate criticile recurentului vizând modalitatea emiterii ordinului la 1 octombrie 2005 ca și temeiul de drept reținut de autoritatea emitentă întrucât, după cum corect a reținut și instanța de fond, în virtutea principiului legalității și a prerogativelor conferite, autoritatea emitentă a fost îndreptățită a aprecia asupra temeiului legal aplicabil în cauză, nefiind ținută a urma și respecta temeiul indicat de reclamant, în măsura în care a apreciat că nu poate fi incident în cauză. Actul unilateral emis de autoritatea intimată a fost așadar eliberat în limitele dreptului de apreciere conferit autorităților publice, fără încălcarea limitelor competențelor și fără încălcarea drepturilor recurentului.

În fine, Înalta Curte apreciază că este nu mai puțin relevant în stabilirea temeiului legal reținut pentru încetarea raporturilor de serviciu ale recurentului-reclamant, argumentul prezentat de instanța de fond, în sensul că nu se putea reține „numirea într-o altă funcție publică” și pentru că decizia și opțiunea recurentului de a participa la concursul organizat de I.N.M. și de a deveni auditor de justiție i-a aparținut în totalitate și nu a fost în nici un fel determinată sau în legătură cu exercitarea funcției de polițist, deținută la acea dată, cu atât mai mult cu cât era în deplină cunoștință de cauză cu privire la conținutul angajamentului semnat. Nefondate sunt și criticile precum și toate argumentele prezentate de recurentul - reclamant în ceea ce privește inaplicabilitatea procedurii prevăzute de O.G.

nr. 121/1998 în cazul recuperării cheltuielilor de școlarizare. Astfel cum s-a reținut și de către instanța de fond, prin Ordinul nr. S/II/5492 din 01 octombrie 2005, emis de M.I.R.A., recurentului - reclamant i-au încetat raporturile de serviciu, la cererea sa, în temeiul art. 69 lit. d) din Legea nr. 360/2002, cu obligativitatea restituirii cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, date fiind, prevederile art. 70 din Legea nr. 360/2002 precum și Angajamentul semnat la momentul admiterii sale la Academia de Poliție. Prin acest angajament, recurentul - reclamant s-a obligat că restituie cheltuielile de întreținere efectuate pe perioada școlarizării în condițiile în care, printre altele, nu va îndeplini serviciu timp de 10 ani în unitățile și garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport cu nevoile poliției.

Corect a stabilit și instanța de fond că sunt aplicabile în cauză prevederile O.G. nr. 121/1998, privind răspunderea materială a militarilor, câtă vreme, potrivit art. 2, art. 3 și art. 9 din respectivul act normativ, citate incomplet în motivele de recurs, și în conformitate cu art. 63 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, polițistul răspunde pentru pagubele cauzate patrimoniului unității, potrivit legislației aplicabile personalului civil din M.I.R.A. Art. 9 din O.G. nr. 121/1998 stabilește că prevederile acestei ordonanțe se aplică și salariaților civili din structura instituțiilor publice prevăzute la art. 2 din același act normativ unde este menționat expres și M.I., în enumerarea autorităților față de al căror personal poate fi angajată răspunderea materială.

De asemenea, potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 121/1998, militarii răspund material indiferent dacă, după producerea pagubei mai au sau nu calitatea de militar. În plus, potrivit art. 7 din O.G. nr. 121/1998, prin termenul „militari”, în sensul aceleiași ordonanțe se înțeleg printre alte categorii de militari și elevii și studenții instituțiilor militare de învățământ, militarii angajați pe bază de contract și cadre militare, iar după cum corect a reținut și instanța de fond, recurentul-reclamant avea calitatea de militar, atât pe timpul școlarizării cât și la data trecerii în rezervă, iar cazul său răspunderea materială a fost angajată, nu în legătură cu formarea, administrarea și gestionarea resurselor financiare și materiale, cum a susținut recurentul, ci în temeiul celei de-a doua ipoteze vizate de art. 2 din O.G.

nr. 121/1998. Nu sunt întemeiate și nu pot fi primite nici criticile recurentului vizând nulitatea actelor administrative, pretins a fi fost refăcute, câtă vreme din cuprinsul încheierilor aflate la dosar, prin care a fost soluționată cererea de înscriere în fals cu privire la toate aceste documente, instanța de fond, făcând în aprecierea Înaltei Curți o corectă aplicare a prevederilor art. 177 și următoarele C. proc. civ., a stabilit, pe baza verificării originalelor că nu subzistă elemente care să conducă la concluzia că actele respective ar fi false. Nu sunt susținute de actele dosarului și nici de prevederile legale incidente afirmațiile recurentului vizând refacerea nelegală a procesului - verbal din data de 6 ianuarie 2006 în condițiile în care, orice modificare ce a fost adusă s-a realizat în temeiul pct. 97 din Instrucțiunile M.I.

nr. 830/1999 ce prevăd obligativitatea comisie de cercetare administrativă de-a prezenta celui în cauză procesul - verbal în concept pentru a-i da posibilitatea de-a exprima eventuale obiecții, același articol stipulând posibilitatea unor modificări în acest context, operațiunea desfășurată în aceste limite fiind așadar legală și nicidecum realizată cu încălcarea principiului legalității actului administrativ, cum eronat s-a susținut. În fine, în legătură cu toate celelalte argumente vizând pretinsa încălcare a condițiilor de formă și de procedură pe parcursul cercetării administrative Înalta Curte, examinând actele dosarului ca și apărările și argumentele prezentate de intimați reține că acestea nu sunt întemeiate.

Analizând conținutul deciziei de imputare Înalta Curte reține, în acord cu instanța de fond că nu rezultă nemotivarea acesteia, aspectul vizând nepublicarea Instrucțiunilor MI nr. 830/1999 fiind anterior rezolvat, în sensul respingerii excepției de nelegalitate prin hotărâre judecătorească irevocabilă (Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3519 din 25 septembrie 2007). Totodată se reține că decizia a fost legal emisă, în termen, raportat la prevederile art. 23 alin. (1) și 25 din O.G. nr. 121/1998, față de procesul verbal de cercetare administrativă nr. 185052 din 6 ianuarie 2006 încheiat de comisia de cercetare administrativă prin care s-a constatat producerea unei pagube de 27.013,89 lei și de instituția competentă.

Sub acest ultim aspect, contrar celor afirmate de recurent, este de reținut că intimații au respectat în procedura de emitere a deciziei de imputare, prevederile Ordinului M.I. nr. 440/1995 (pct. 8 alin. (2) din Anexă), ale Instrucțiunilor M.I. nr. 830/1999 coroborate și cu dispozițiile O.G. nr. 121/1998, în condițiile în care, potrivit Angajamentului nr. 7310 din 13 octombrie 2000 încheiat de recurentul – reclamant, rezultă obligația pe care acesta și-a asumat-o în sensul de-a îndeplini serviciul timp de minimum 10 ani în unitățile și garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport de nevoile ministerului, în cazul de față unitatea păgubită fiind chiar D.G.P.M. București unde reclamantul - recurent a fost repartizat după absolvire, această instituție preluând astfel din punct de vedere financiar toate drepturile și obligațiile rezultând din raportul de serviciu.

Competența organului financiar al unității în care polițistul și-a desfășurat activitatea, de-a stabili sumele ce urmează a fi recuperate este fără echivoc stabilită prin prevederile legale sus-arătate. Vor fi înlăturate ca neîntemeiate și susținerile referitoare la nulitatea actelor de impunere, derivând din pretinsa lipsă a citării recurentului atât în faza cercetării administrative cât și cu ocazia soluționării contestației, în temeiul art. 37 din O.G. nr. 121/1998, câtă vreme, după cum s-a reținut și cu ocazia soluționării cauzei în fond, a rezultat din actele depuse că recurentului i-au fost aduse la cunoștință atât debitul reținut cât și baza de calcul, nefiindu-i și nerezultând nici o îngrădire impusă de emitenți în sensul de a-și formula apărări sau de a propune probe, cum s-a susținut.

În fine, soluționarea contestației împotriva Deciziei nr. 185153/2006, prin Hotărârea nr. 185459 din 2 martie 2006 a fost de asemenea realizată în conformitate cu prevederile O.G. nr. 121/1998 (art. 37), norma legală stipulând numai posibilitatea și nu obligativitatea citării contestatorului astfel că și sub acest aspect criticile aduse sunt nefondate. Înalta Curte va respinge ca neîntemeiate și criticile recurentului vizând încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., împreună cu toate argumentele ce susțin acest motiv. Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ. actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

Raportat la argumentele invocate de recurent și față de conținutul actelor dosarului Înalta Curte reține că nu sunt îndeplinite condițiile textului invocat, actele de procedură menționate nefiind, în primul rând, întocmite cu încălcarea formelor legale. Contrar celor susținute de recurent, instanța de fond a motivat convingător, chiar dacă într-o formă succintă, încuviințarea și respectiv respingerea pentru parte dintre probele solicitate (e.g. proba cu martori), conform art. 167 C. proc. civ. (a se vedea încheierea din 5 decembrie 2006 filele nr. 146-147). De asemenea proba cu expertiza contabilă a fost încuviințată și administrată cu respectarea dispozițiilor art. 201 și următoarele C. proc.

civ., fiind respinse motivat parte din obiecțiunile formulate de recurent la raportul de expertiză (a se vedea încheierea de la 29 mai 2007, filele 1-2 vol. 2 dosar fond). În aprecierea Înaltei Curți toate referirile privitoare la pretinsele neregularități în legătură cu administrarea probei cu expertiza tehnică sunt nefondate și nesusținute de actele dosarului ce atestă că instanța de fond nu a încălcat cu nimic drepturile și garanțiile procesuale ale recurentului-reclamant, motivându-și toate măsurile dispuse, inclusiv majorarea onorariului, la cererea justificată a expertului. Nu a fost cu nimic încălcat dreptul recurentului la un proces echitabil prin această din urmă măsură, dispusă în camera de consiliu, câtă vreme punctul său de vedere față de cererea expertului era depus la dosar și instanța a decis față de pozițiile exprimate de părțile interesate.

În plus, față de complexitatea cauzei și volumul raportului, onorariul final încasat de expertul contabil nici nu apare ca fiind vădit disproporțional. În fine, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu pot fi reținute nici criticile vizând modalitatea de soluționare a cererii de înscriere în fals cu privire la documentele expres arătate, susținerile recurentului, fundamentate mai ales pe deducții și prezumții fiind contrazise de actele dosarului și de legalitatea măsurilor dispuse de instanță, consemnate în încheierile de ședință potrivit dispozițiilor art. 177 - 184 C. proc. civ. Pentru argumentele sus prezentate în sensul că nu sunt întemeiate criticile recurentului – reclamant vizând lipsa de temei legal a hotărârii atacate și nici pronunțarea acesteia cu greșita aplicare a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că nu subzistă în cauză nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8, ce a fost de asemenea indicat de recurent. Nu se poate susține că în cauză, prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a schimbat natura sau înțelesul actului juridic, cu atât mai mult cu cât, în sensul jurisprudenței pronunțate în această materie, simpla afirmație fără indicarea în concret a modalității ce atestă schimbarea naturii sau înțelesului actului juridic nu este suficientă pentru a atrage analizarea acestui motiv. De asemenea, interpretarea dată probelor, nu justifică și nu susține invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecății, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. În fine, Înalta Curte, raportat și la analiza deja prezentată reține că nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu subzistă în cauză. Înalta Curte, apreciind temeinicia hotărârii pronunțate de instanța de fond, a apreciat deja că soluția adoptată a fost corect și amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale incidente, iar în legătură cu măsurile procedurale dispuse au fost arătate și prin încheierile premergătoare motivele de fapt și de drept care au formulat convingerea instanței și pentru care au fost înlăturate și/ sau respinse anumite cereri ale recurentului-reclamant. Cât privește cererea subsidiară, față de modalitatea de soluționare a cauzei, prin respingerea integrală a acțiunii reclamantului și de argumentele hotărârii, nu se mai impuneau alte precizări sau argumente suplimentare, cum fără temei a susținut reclamantul-recurent.

Față de cele mai sus arătate, Înalta Curte apreciază așadar că nici una din criticile formulate de recurentul-reclamant împreună cu argumentele prezentate nu este întemeiată și nu poate fi primită, astfel că în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.I. împotriva sentinței civile nr. 3380 din 2 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 februarie 2009.