ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 826/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 826/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra contestației

în anulare de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin cererea adresată Înaltei Curți de

Casație și Justiție la data de 22 iunie 2012, C.S.M. a formulat contestație în

anulare împotriva Deciziei nr. 2863 din 08 iunie 2012, pronunțată de Înalta

Curte în Dosarul nr. 6386/2/2009 invocând ca temei al cererii formulate

dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

instanței de recurs

Prin Decizia nr. 2863

din 8 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins recursul

declarat de C.S.M. împotriva sentinței nr. 479 din 25 ianuarie 2011 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv

în ceea ce privește excepția de nelegalitate a art. 5-7, art. 9 din Anexa la

Ordinul M.A.I. nr. 1122 din 5 ianuarie 2006 și ca nefondat în ceea ce privește

cererea de anulare a deciziei de imputare.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, la data de 09 iulie 2009, reclamanta C.S.M. a chemat

în judecată pe pârâții Direcția Generală de Poliție a Municipiului București,

Ministerul Administrației și Internelor și Guvernul României solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea

Hotărârii nr. 50 din 11 iunie 2009 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor de

pe lângă Ministerul Administrației si Internelor, a Hotărârii nr. 171137 din 26

martie 2009 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul D.G.P.M.B. -

M.A.I. și a Deciziei de imputare nr. 115245 din 16 ianuarie 2009 emisă de

D.G.P.M.B. - M.A.I. Totodată, reclamanta a solicitat și suspendarea executării

deciziei de imputare contestată în cauză.

La termenul de

judecată din data de 15 iunie 2010, Curtea de apel a respins cererea de

suspendare a efectelor deciziei de imputare pentru considerentele prezentate în

încheierea de ședință de la acea dată, iar la termenul de judecată din data de

28 septembrie 2010, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a art. 5, art.

6, art. 7 coroborate cu art. 9 – Capitolul 1 din Anexa la Ordinul M.A.I. nr. 1122

din 05 ianuarie 2006 cu Normele metodologice privind stabilirea cheltuielilor

de întreținere efectuate pe perioada cursurilor sau programelor de

specializare, perfecționare, stagii de practică, în țară și străinătate și

modul de recuperare al acestora de la persoanele care nu-și respect

angajamentele încheiate. Totodată, reclamanta a invocat excepția de

nelegalitate a art. 8 coroborat cu art. 9 – Capitolul 1 din Anexa la Ordinul M.A.I.

nr. 1122 din 05 ianuarie 2006.

La același termen de

judecată, reclamanta a mai invocat și excepția de nelegalitate a art. 21 alin. (3)

din Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte

normative spre adoptare Guvernului, Anexa la H.G. nr. 400/2000, a art. 27 alin.

(3) din Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte

normative spre adoptare Guvernului, Anexa la H.G. nr. 555/2001, a art. 28 alin.

(3) din Regulamentul privind procedurile la nivelul Guvernului pentru elaborarea,

avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, Anexa la

H.G. nr. 50/2005.

Curtea de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 479

din 25 ianuarie 2011 a respins ca neîntemeiate excepția de inadmisibilitate,

excepția de nelegalitate, precum și acțiunea formulată de reclamanta C.S.M.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Excepția de

inadmisibilitate a excepției de nelegalitate este neîntemeiată, întrucât art. 4

din Legea nr. 554/2004, modificată, nu face o distincție între actele

administrative unilaterale cu caracter individual și actele administrative

unilaterale cu caracter normativ.

Excepția de

nelegalitate a Anexelor la H.G. nr. 400/2000, H.G. nr. 555/2001 și H.G. nr. 50/2005

prin raportare la Legea nr. 24/2000 (în varianta în vigoare la momentul

emiterii acestor hotărâri) este neîntemeiată, întrucât la adoptarea acestora au

fost respectate prevederile art. 82 din Legea nr. 24/2000.

Pe fondul cauzei,

instanța a reținut faptul că raporturile de serviciu ale reclamantei cu pârâta

Direcția Generală de Poliție a Municipiului București au încetat prin emiterea

Ordinului M.I.R.A. S/II/4749 din 18 noiembrie 2008, începând cu data de 01

decembrie 2008, în temeiul art. 69 lit. d) din Legea nr. 360/2002.

La data de 21

septembrie 1998, reclamanta a semnat un angajament cu autoritatea pârâtă, în

temeiul art. 70 din Legea nr. 360/2002, iar eliberarea sa din cadrul Direcției

Generale de Poliție a Municipiului București s-a realizat la cererea acesteia,

astfel încât susținerea sa potrivit căreia nu datorează cheltuieli de

școlarizare este neîntemeiată.

În plus, curtea de

apel a arătat faptul că reclamanta nu a administrat nicio probă din care să

rezulte că modalitatea de calcul a cheltuielilor de școlarizare ale reclamantei

a fost eronată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta C.S.M., care a solicitat modificarea sa,

în sensul admiterii acțiunii și a excepției de nelegalitate.

În motivarea căii de

atac, care nu a fost structurată pe motive de recurs, după cum impun

dispozițiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., au fost formulate de

către recurentă critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească

atacată, care pot fi subsumate motivelor de modificare prevăzute de art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ. A reținut instanța de control judiciar faptul că în ceea

ce privește motivul reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a

arătat faptul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepției de

nelegalitate a Ordinul M.A.I. nr. 1122 din 05 ianuarie 2006, sub aspectul

lipsei publicării sale în M. Of. al României, precum și asupra conținutului art.

5, art. 6, art. 7 coroborate cu art. 9 – Capitolul 1 din Anexa la acest ordin,

iar în ceea ce privește motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta a susținut faptul că admiterea excepției de nelegalitate a Ordinului

M.A.I. nr. 1122 din 05 ianuarie 2006 atrage în mod automat nelegalitatea Deciziei

de imputare nr. 115245 din 16 ianuarie 2009 emisă de D.G.P.M.B. - M.A.I.,

întrucât un element esențial al validității sale, respectiv cuantumul

despăgubirilor, a fost stabilit în baza dispozițiilor acestui ordin.

La termenul de

judecată din data de 08 iunie 2012, instanța de control judiciar a pus în

discuția părților excepția tardivității recursului în ceea ce privește excepția

de nelegalitate invocată în cauză de către recurenta-reclamantă.

Analizând actele

dosarului, Înalta Curte a admis excepția invocată și a constatat tardivitatea

recursului având ca obiect excepția de nelegalitate, reținând că hotărârea dată

de prima instanță pe excepția de nelegalitate a fost comunicată părții

reclamante la data de 02 septembrie 2011, iar aceasta a declarat recurs la data

de 16 septembrie 2011, peste termenul legal de 5 zile.

Pe fondul cauzei,

instanța de recurs a reținut că prin ordinul M.I.R.A. nr. S/II/4749 din 18

noiembrie 2008, s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale recurentei cu

intimata Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, în temeiul art.

69 lit. d) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului.

În urma adoptării

acestei măsuri, a fost emisă Decizia de imputare nr. 115245 din 16 ianuarie 2009

prin care recurentei i-a fost reținută suma de 9785,90 lei, reprezentând

cheltuieli de școlarizare pentru perioada neservită în M.A.I. de 43 luni și 25

de zile din totalul de 10 ani.

Emiterea actului

administrativ unilateral cu caracter individual anterior arătat a fost

determinată de nerespectarea de către recurentă a angajamentului nr. 4393 din

21 septembrie 1998, prin care aceasta s-a obligat ca, în cazul în care nu își

va îndeplini serviciul timp de minimum 10 ani în unitățile și garnizoanele

Ministerului Administrației și Internelor în care va fi încadrată sau mutată

ulterior în raport cu nevoile instituției, să restituie cheltuielile de

întreținere efectuate cu aceasta pe timpul cât a fost școlarizată.

Ca atare, temeiul

angajării răspunderii materiale a recurentei l-a constituit nerespectarea

obligației impuse de prevederile art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind

Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 9

din H.G. nr. 137/1991 privind înființarea Academiei de Poliție a Ministerului

Administrației și Internelor, act normativ în vigoare la data semnării

angajamentului de plată mai sus indicat.

Nerespectarea acestui

angajament atrage obligația de restituire a cheltuielilor efectuate cu

pregătirea sa, proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, în cazul în care

încetarea raporturilor de serviciu s-a făcut din motive imputabile

polițistului.

A reținut instanța de

control judiciar că un astfel de motiv imputabil se regăsește și în speța de

față, în condițiile în care încetarea raportului de serviciu al recurentei a

avut loc la cererea sa.

Înalta Curte a

apreciat că este corectă concluzia primei instanțe în sensul că recurenta nu a

administrat nicio probă prin care să dovedească netemeinicia pretențiilor

intimaților.

În situația în care

recurenta ar fi avut îndoieli cu privire la corectitudinea calculelor efectuate

de autoritatea care a emis decizia de imputare contestată în cauză ar fi avut

posibilitatea să solicite instanței de contencios administrativ încuviințarea

efectuării unei expertize contabile care să verifice cuantumul sumei imputate

acesteia.

Or, recurenta nu a

cerut administrarea unei astfel de probe și nici nu a prezentat înscrisuri din

care să rezulte o altă situație de fapt decât cea reținută de autoritățile

intimate.

Prin încheierea de

ședință de la data de 11 septembrie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a

îndreptat din oficiu eroarea materială strecurată în dispozitivul Deciziei nr. 2863

din 8 iunie 2012 a I.C.C.J., cu privire la faptul că s-a omis a se menționa

soluția de respingere a recursului declarat de C.S.M. împotriva sentinței nr. 479

din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel București și în ceea ce privește

„excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Regulamentul

privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre

adoptare Guvernului, Anexa la H.G. nr. 400/2000, a art. 27 alin. (3) din

Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative

spre adoptare Guvernului, anexa la H.G. nr. 555/2001, a art. 28 alin. (3) din

Regulamentul privind procedurile la nivelul Guvernului pentru elaborarea,

avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, Anexa la H.G.

nr. 50/2005”.

anulare formulată de C.S.M.

Prin contestația

formulată, C.S.M. a solicitat anularea Deciziei nr. 2863 din 8 iunie 2012 și

rejudecarea parțială a recursului în limita motivului omis, respectiv

pronunțarea asupra excepției de nelegalitate invocată în cauză.

A prezentat istoricul

cauzei și a arătat că instanța de fond nu a dat o soluție cu privire la a doua

excepție de nelegalitate, iar instanța de recurs nu s-a pronunțat, de asemenea,

asupra excepției de nelegalitate privind art. 5, 6, 7 coroborate cu art. 9

capitolul 1 din Anexa la O.M.A.I. nr. 1122 din 5 ianuarie 2006, respectiv

nelegalitatea art. 8 coroborat cu art. 9 - Capitolul 1 din Anexa la O.M.A.I. nr.

1122/2006.

Contestatoarea a

susținut că întreaga apărare a reclamantei a avut la bază cele două excepții de

nelegalitate invocate, iar instanța de fond nesoluționând una dintre aceste

excepții a creat un motiv temeinic de modificare a sentinței. A precizat că, la

rândul ei, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra acestui motiv de recurs,

mai mult a creat o gravă confuzie asupra identității celor două excepții

distincte invocate.

S-a precizat faptul

că grava eroare a instanței de recurs constă în faptul că în dispozitivul

deciziei a respins recursul ca tardiv, în ceea ce privește excepția de

nelegalitate, asupra căreia instanța de fond nu s-a pronunțat, lăsând practic

nesoluționat un mijloc de apărare, hotărâtor pentru rezolvarea pricinii.

Contestatoarea a

invocat, ca temei juridic al cererii formulate, dispozițiile art. 318 alin. (1)

C. proc. civ., arătând că din eroare instanța de recurs a omis să cerceteze și

nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, adică asupra unui motiv de recurs

formulat.

II. Decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție,

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea contestației de față, analizând

motivele formulate în raport cu decizia atacată, materialul probator și

dispozițiile legale incidente în cauză va respinge contestația în anulare,

pentru considerentele ce urmează.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar motivele pentru

care poate fi exercitată sunt expres și limitativ prevăzute de art. 317 - 318 C.

proc. civ.

Potrivit

dispozițiilor art. 318 teza I din acest cod, invocate de contestatoare în

motivarea contestației, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau

când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din

greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare.

Înalta Curte reține

că prin calea de atac a contestației în anulare se tinde la desființarea unei

hotărâri, nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele

expres și limitativ prevăzute de lege, întrucât prin aceste dispoziții legale

nu s-a urmărit să se pună la dispoziția părților calea recursului la recurs.

Or, în cauza dedusă

judecății, instanța de recurs a respins ca tardiv recursul formulat împotriva

excepției de nelegalitate invocate de contestatoare, situație în care motivul

de recurs cu privire la această excepție nu a putut fi analizat pe fond, având

în vedere incidența în cauză a unei excepții care a făcut imposibilă această

cercetare.

Astfel, dispozițiile art.

129 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc faptul că părțile au îndatorirea ca, în

condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De

asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile,

ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite

drepturile procedurale conform art. 723 alin. (1), precum și să-și probeze

pretențiile și apărările.

Contestatoarea a

invocat aspecte care țin de modul în care instanța de recurs, prin aprecierea

înscrisurilor dosarului, în raport cu interpretarea dată dispozițiilor legale

aplicabile, a înțeles să exercite controlul hotărârii recurate prin aplicarea

dispozițiilor art. 101-102 C. proc. civ., coroborate cu art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004 pentru motivul de recurs ce a vizat excepția de nelegalitate

invocată.

În această cauză,

instanța de retractare a constatat că instanța de recurs nu a putut trece la

analiza pe fond a motivului de recurs privind excepția de nelegalitate

invocată, întrucât nu a fost respectat termenul expres prevăzut de dispozițiile

art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 de declarare a recursului. Or, acest

fapt al declarării recursului cu depășirea termenului prevăzut de lege pentru

formularea acestei căi de atac, nu poate fi imputat instanței de recurs, ci

reprezintă o neglijență a părții în exercitarea căii de atac. Mai mult,

instanța de retractare a constatat că în cauză nu au fost invocate motive

privind greșeala materială, în sensul că în mod greșit s-a reținut ca fiind

tardiv recursul declarat împotriva acestei hotărâri, dimpotrivă, nu se contestă

faptul că recursul este tardiv, ci se susține că nu a fost cercetat un motiv de

casare invocat.

Înalta Curte reține

că instanța de recurs nu a omis să se pronunțe cu privire la toate excepțiile

de nelegalitate invocate în cauză, întrucât în cauză a fost pronunțată o

încheiere de îndreptare materială, în condițiile art. 281 C. proc. civ., cu

privire la respingerea ca tardivă și a excepției de nelegalitate a

dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile pentru

supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, Anexa la H.G.

nr. 400/2000, a art. 27 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile pentru

supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, anexa la H.G.

nr. 555/2001, a art. 28 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile la

nivelul Guvernului pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de

acte normative spre adoptare, Anexa la H.G. nr. 50/2005.

Prin urmare,

criticile formulate de contestatoare nu pot fi primite de instanța de

retractare și pentru considerentele arătate, contestația în anulare va fi

respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de C.S.M. împotriva Deciziei nr. 2863 din 8 iunie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal

ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 februarie 2013.