ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 826/2013

Asupra contestației în anulare de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 22 iunie 2012, C.S.M. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 2863 din 08 iunie 2012, pronunțată de Înalta Curte în Dosarul nr. 6386/2/2009 invocând ca temei al cererii formulate dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. 2. Hotărârea instanței de recurs Prin Decizia nr. 2863 din 8 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins recursul declarat de C.S.M. împotriva sentinței nr. 479 din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv în ceea ce privește excepția de nelegalitate a art. 5-7, art. 9 din Anexa la Ordinul M.A.I.

nr. 1122 din 5 ianuarie 2006 și ca nefondat în ceea ce privește cererea de anulare a deciziei de imputare. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 09 iulie 2009, reclamanta C.S.M. a chemat în judecată pe pârâții Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, Ministerul Administrației și Internelor și Guvernul României solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea Hotărârii nr. 50 din 11 iunie 2009 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor de pe lângă Ministerul Administrației si Internelor, a Hotărârii nr. 171137 din 26 martie 2009 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul D.G.P.M.B.

- M.A.I. și a Deciziei de imputare nr. 115245 din 16 ianuarie 2009 emisă de D.G.P.M.B. - M.A.I. Totodată, reclamanta a solicitat și suspendarea executării deciziei de imputare contestată în cauză. La termenul de judecată din data de 15 iunie 2010, Curtea de apel a respins cererea de suspendare a efectelor deciziei de imputare pentru considerentele prezentate în încheierea de ședință de la acea dată, iar la termenul de judecată din data de 28 septembrie 2010, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a art. 5, art. 6, art. 7 coroborate cu art. 9 – Capitolul 1 din Anexa la Ordinul M.A.I. nr. 1122 din 05 ianuarie 2006 cu Normele metodologice privind stabilirea cheltuielilor de întreținere efectuate pe perioada cursurilor sau programelor de specializare, perfecționare, stagii de practică, în țară și străinătate și modul de recuperare al acestora de la persoanele care nu-și respect angajamentele încheiate.

Totodată, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a art. 8 coroborat cu art. 9 – Capitolul 1 din Anexa la Ordinul M.A.I. nr. 1122 din 05 ianuarie 2006. La același termen de judecată, reclamanta a mai invocat și excepția de nelegalitate a art. 21 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, Anexa la H.G. nr. 400/2000, a art. 27 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, Anexa la H.G. nr. 555/2001, a art. 28 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile la nivelul Guvernului pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, Anexa la H.G.

nr. 50/2005. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 479 din 25 ianuarie 2011 a respins ca neîntemeiate excepția de inadmisibilitate, excepția de nelegalitate, precum și acțiunea formulată de reclamanta C.S.M. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: Excepția de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate este neîntemeiată, întrucât art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată, nu face o distincție între actele administrative unilaterale cu caracter individual și actele administrative unilaterale cu caracter normativ. Excepția de nelegalitate a Anexelor la H.G. nr. 400/2000, H.G. nr. 555/2001 și H.G. nr. 50/2005 prin raportare la Legea nr. 24/2000 (în varianta în vigoare la momentul emiterii acestor hotărâri) este neîntemeiată, întrucât la adoptarea acestora au fost respectate prevederile art. 82 din Legea nr. 24/2000.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut faptul că raporturile de serviciu ale reclamantei cu pârâta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București au încetat prin emiterea Ordinului M.I.R.A. S/II/4749 din 18 noiembrie 2008, începând cu data de 01 decembrie 2008, în temeiul art. 69 lit. d) din Legea nr. 360/2002. La data de 21 septembrie 1998, reclamanta a semnat un angajament cu autoritatea pârâtă, în temeiul art. 70 din Legea nr. 360/2002, iar eliberarea sa din cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București s-a realizat la cererea acesteia, astfel încât susținerea sa potrivit căreia nu datorează cheltuieli de școlarizare este neîntemeiată. În plus, curtea de apel a arătat faptul că reclamanta nu a administrat nicio probă din care să rezulte că modalitatea de calcul a cheltuielilor de școlarizare ale reclamantei a fost eronată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta C.S.M., care a solicitat modificarea sa, în sensul admiterii acțiunii și a excepției de nelegalitate. În motivarea căii de atac, care nu a fost structurată pe motive de recurs, după cum impun dispozițiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., au fost formulate de către recurentă critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată, care pot fi subsumate motivelor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. A reținut instanța de control judiciar faptul că în ceea ce privește motivul reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat faptul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepției de nelegalitate a Ordinul M.A.I.

nr. 1122 din 05 ianuarie 2006, sub aspectul lipsei publicării sale în M. Of. al României, precum și asupra conținutului art. 5, art. 6, art. 7 coroborate cu art. 9 – Capitolul 1 din Anexa la acest ordin, iar în ceea ce privește motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că admiterea excepției de nelegalitate a Ordinului M.A.I. nr. 1122 din 05 ianuarie 2006 atrage în mod automat nelegalitatea Deciziei de imputare nr. 115245 din 16 ianuarie 2009 emisă de D.G.P.M.B. - M.A.I., întrucât un element esențial al validității sale, respectiv cuantumul despăgubirilor, a fost stabilit în baza dispozițiilor acestui ordin. La termenul de judecată din data de 08 iunie 2012, instanța de control judiciar a pus în discuția părților excepția tardivității recursului în ceea ce privește excepția de nelegalitate invocată în cauză de către recurenta-reclamantă.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte a admis excepția invocată și a constatat tardivitatea recursului având ca obiect excepția de nelegalitate, reținând că hotărârea dată de prima instanță pe excepția de nelegalitate a fost comunicată părții reclamante la data de 02 septembrie 2011, iar aceasta a declarat recurs la data de 16 septembrie 2011, peste termenul legal de 5 zile. Pe fondul cauzei, instanța de recurs a reținut că prin ordinul M.I.R.A. nr. S/II/4749 din 18 noiembrie 2008, s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale recurentei cu intimata Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, în temeiul art. 69 lit. d) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului. În urma adoptării acestei măsuri, a fost emisă Decizia de imputare nr. 115245 din 16 ianuarie 2009 prin care recurentei i-a fost reținută suma de 9785,90 lei, reprezentând cheltuieli de școlarizare pentru perioada neservită în M.A.I.

de 43 luni și 25 de zile din totalul de 10 ani. Emiterea actului administrativ unilateral cu caracter individual anterior arătat a fost determinată de nerespectarea de către recurentă a angajamentului nr. 4393 din 21 septembrie 1998, prin care aceasta s-a obligat ca, în cazul în care nu își va îndeplini serviciul timp de minimum 10 ani în unitățile și garnizoanele Ministerului Administrației și Internelor în care va fi încadrată sau mutată ulterior în raport cu nevoile instituției, să restituie cheltuielile de întreținere efectuate cu aceasta pe timpul cât a fost școlarizată. Ca atare, temeiul angajării răspunderii materiale a recurentei l-a constituit nerespectarea obligației impuse de prevederile art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 9 din H.G.

nr. 137/1991 privind înființarea Academiei de Poliție a Ministerului Administrației și Internelor, act normativ în vigoare la data semnării angajamentului de plată mai sus indicat. Nerespectarea acestui angajament atrage obligația de restituire a cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, în cazul în care încetarea raporturilor de serviciu s-a făcut din motive imputabile polițistului. A reținut instanța de control judiciar că un astfel de motiv imputabil se regăsește și în speța de față, în condițiile în care încetarea raportului de serviciu al recurentei a avut loc la cererea sa. Înalta Curte a apreciat că este corectă concluzia primei instanțe în sensul că recurenta nu a administrat nicio probă prin care să dovedească netemeinicia pretențiilor intimaților.

În situația în care recurenta ar fi avut îndoieli cu privire la corectitudinea calculelor efectuate de autoritatea care a emis decizia de imputare contestată în cauză ar fi avut posibilitatea să solicite instanței de contencios administrativ încuviințarea efectuării unei expertize contabile care să verifice cuantumul sumei imputate acesteia. Or, recurenta nu a cerut administrarea unei astfel de probe și nici nu a prezentat înscrisuri din care să rezulte o altă situație de fapt decât cea reținută de autoritățile intimate. Prin încheierea de ședință de la data de 11 septembrie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a îndreptat din oficiu eroarea materială strecurată în dispozitivul Deciziei nr. 2863 din 8 iunie 2012 a I.C.C.J., cu privire la faptul că s-a omis a se menționa soluția de respingere a recursului declarat de C.S.M.

împotriva sentinței nr. 479 din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel București și în ceea ce privește „excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, Anexa la H.G. nr. 400/2000, a art. 27 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, anexa la H.G. nr. 555/2001, a art. 28 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile la nivelul Guvernului pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, Anexa la H.G. nr. 50/2005”. 3. Contestația în anulare formulată de C.S.M. Prin contestația formulată, C.S.M.

a solicitat anularea Deciziei nr. 2863 din 8 iunie 2012 și rejudecarea parțială a recursului în limita motivului omis, respectiv pronunțarea asupra excepției de nelegalitate invocată în cauză. A prezentat istoricul cauzei și a arătat că instanța de fond nu a dat o soluție cu privire la a doua excepție de nelegalitate, iar instanța de recurs nu s-a pronunțat, de asemenea, asupra excepției de nelegalitate privind art. 5, 6, 7 coroborate cu art. 9 capitolul 1 din Anexa la O.M.A.I. nr. 1122 din 5 ianuarie 2006, respectiv nelegalitatea art. 8 coroborat cu art. 9 - Capitolul 1 din Anexa la O.M.A.I. nr. 1122/2006. Contestatoarea a susținut că întreaga apărare a reclamantei a avut la bază cele două excepții de nelegalitate invocate, iar instanța de fond nesoluționând una dintre aceste excepții a creat un motiv temeinic de modificare a sentinței.

A precizat că, la rândul ei, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra acestui motiv de recurs, mai mult a creat o gravă confuzie asupra identității celor două excepții distincte invocate. S-a precizat faptul că grava eroare a instanței de recurs constă în faptul că în dispozitivul deciziei a respins recursul ca tardiv, în ceea ce privește excepția de nelegalitate, asupra căreia instanța de fond nu s-a pronunțat, lăsând practic nesoluționat un mijloc de apărare, hotărâtor pentru rezolvarea pricinii. Contestatoarea a invocat, ca temei juridic al cererii formulate, dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., arătând că din eroare instanța de recurs a omis să cerceteze și nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, adică asupra unui motiv de recurs formulat.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea contestației de față, analizând motivele formulate în raport cu decizia atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge contestația în anulare, pentru considerentele ce urmează. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar motivele pentru care poate fi exercitată sunt expres și limitativ prevăzute de art. 317 - 318 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 318 teza I din acest cod, invocate de contestatoare în motivarea contestației, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare.

Înalta Curte reține că prin calea de atac a contestației în anulare se tinde la desființarea unei hotărâri, nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, întrucât prin aceste dispoziții legale nu s-a urmărit să se pună la dispoziția părților calea recursului la recurs. Or, în cauza dedusă judecății, instanța de recurs a respins ca tardiv recursul formulat împotriva excepției de nelegalitate invocate de contestatoare, situație în care motivul de recurs cu privire la această excepție nu a putut fi analizat pe fond, având în vedere incidența în cauză a unei excepții care a făcut imposibilă această cercetare. Astfel, dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc.

civ. stabilesc faptul că părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform art. 723 alin. (1), precum și să-și probeze pretențiile și apărările. Contestatoarea a invocat aspecte care țin de modul în care instanța de recurs, prin aprecierea înscrisurilor dosarului, în raport cu interpretarea dată dispozițiilor legale aplicabile, a înțeles să exercite controlul hotărârii recurate prin aplicarea dispozițiilor art. 101-102 C. proc. civ., coroborate cu art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 pentru motivul de recurs ce a vizat excepția de nelegalitate invocată.

În această cauză, instanța de retractare a constatat că instanța de recurs nu a putut trece la analiza pe fond a motivului de recurs privind excepția de nelegalitate invocată, întrucât nu a fost respectat termenul expres prevăzut de dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 de declarare a recursului. Or, acest fapt al declarării recursului cu depășirea termenului prevăzut de lege pentru formularea acestei căi de atac, nu poate fi imputat instanței de recurs, ci reprezintă o neglijență a părții în exercitarea căii de atac. Mai mult, instanța de retractare a constatat că în cauză nu au fost invocate motive privind greșeala materială, în sensul că în mod greșit s-a reținut ca fiind tardiv recursul declarat împotriva acestei hotărâri, dimpotrivă, nu se contestă faptul că recursul este tardiv, ci se susține că nu a fost cercetat un motiv de casare invocat.

Înalta Curte reține că instanța de recurs nu a omis să se pronunțe cu privire la toate excepțiile de nelegalitate invocate în cauză, întrucât în cauză a fost pronunțată o încheiere de îndreptare materială, în condițiile art. 281 C. proc. civ., cu privire la respingerea ca tardivă și a excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, Anexa la H.G. nr. 400/2000, a art. 27 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, anexa la H.G. nr. 555/2001, a art. 28 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile la nivelul Guvernului pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, Anexa la H.G.

nr. 50/2005. Prin urmare, criticile formulate de contestatoare nu pot fi primite de instanța de retractare și pentru considerentele arătate, contestația în anulare va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de C.S.M. împotriva Deciziei nr. 2863 din 8 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2013.