ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1800/2019

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 9 martie 2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, a solicitat: - anularea Deciziei de imputare nr. 339.733 din 25 august 2014, emisă de secretarul general al M.A.I.; - anularea Hotărârii Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul M.A.I. nr. 16286 din 29 octombrie 2014; - anularea Hotărârii Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul M.A.I. nr. 197 din 21 ianuarie 2015; - exonerarea reclamantului de plata sumei pentru care s-a stabilit răspunderea sa materială; - restituirea sumelor eventual achitate ca urmare a stabilirii răspunderii materiale; - suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă a cauzei. Prin cererea precizatoare înregistrată la data de 2 iunie 2015, reclamantul a arătat că solicită suspendarea executării Deciziei de imputare nr. 339.733 din 25 august 2014, emisă de Secretarul General al Ministerului Afacerilor Interne, până la soluționarea definitivă a cauzei.

Soluția instanței de fond 2.1. Prin încheierea de ședință din 3 septembrie 2015, prima instanță a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a executării Deciziei de imputare nr. 339.733 din 25 august 2014. 2.2. Prin Sentința civilă nr. 3452 din 21 decembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, a anulat Decizia de imputare nr. 339.733 din 25 august 2014, emisă de Secretarul General al Ministerului Administrației și Internelor, Hotărârea nr. 16286 din 29 octombrie 2014, emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor și Hotărârea nr. 197 din 21 ianuarie 2015, emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor și a exonerat reclamantul de plata sumei stabilite prin decizia de imputare nr. 339.733 din 25 august 2014. Totodată, prima instanță a respins cererea de restituire a sumelor eventual achitate ca urmare a stabilirii răspunderii materiale, ca lipsită de obiect.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 3452 din 21 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii. O primă critică formulată prin cererea de recurs privește greșita stabilire, de către instanța de fond, a datei la care pârâtul a luat cunoștință de producerea pagubei ca fiind data de 12 noiembrie 2012, la care s-a înregistrat cererea de punere în executare a Deciziei nr. 4652 din 8 noiembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2010. În raport de prevederile pct. 2, pct. 4, pct. 6, pct. 15, pct. 81 și pct. 87 alin. (2) din Instrucțiunile M.I. nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor, data producerii pagubei în patrimoniul instituției este 20 decembrie 2012, dată la care au fost achitate domnului B. sumele reprezentate de drepturi salariale și daune morale, conform hotărârilor judecătorești pronunțate de Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin urmare, termenul de 60 de zile pentru efectuarea cercetării administrative, stabilit potrivit art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, se împlinea la data de 20 februarie 2012. Termenul stabilit inițial pentru data de 15 februarie 2012 a fost prelungit prin dispoziția Secretarului General al Ministerului Afacerilor Interne nr. 665 din 15 februarie 2013 până la data de 15 aprilie 2013, iar ulterior a fost suspendat în perioada 9 aprilie 2012 - 8 iulie 2014, ca urmare a sesizării adresate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Cercetarea administrativă a fost reluată la data de 8 iulie 2014, iar procesul-verbal de cercetare administrativă a fost încheiat la data de 28 iulie 2014, fiind respectat termenul legal. Totodată, recurentul-pârât critică hotărârea instanței de fond pentru greșita apreciere asupra încălcării dispozițiilor art. 23 alin. (1) - (3) din O.G. nr. 121/1998, arătând că nesocotirea acestor prevederi se sancționează cu nulitatea relativă a actului administrativ și nu cu nulitatea absolută, iar reclamantul nu a indicat vătămarea care i-a fost produsă.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 25 iulie 2016, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Referitor la dispozițiile Instrucțiunilor M.I. nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor, pe care s-a întemeiat recursul declarat de pârât, în ceea ce privește data de început a curgerii termenului de 60 de zile pentru efectuarea cercetării administrative, intimatul-reclamant înțelege să formuleze următoarele apărări: - Instrucțiunile M.I. nr. 830/1999 prevăd că, prin paguba produsă autorității ministeriale se înțelege orice diminuare a elementelor patrimoniale de activ, precum și orice majorare a elementelor patrimoniale de natura datoriilor, intervenită ca urmare a nerespectării prevederilor legale, în această din urmă situație încadrându-se Decizia nr. 4652 din 8 noiembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2010; - încă de la data pronunțării de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a Deciziei nr. 4652 din 8 noiembrie 2012, erau îndeplinite condițiile prevăzute de pct. 6 din instrucțiuni, întrucât exista un prejudiciu material și cert; - recuperarea pagubelor de la persoanele vinovate, după plata despăgubirilor, conform pct. 15 din instrucțiuni, nu are relevanță în ceea ce privește desfășurarea cercetării administrative, al cărei termen începe să curgă de la data luării la cunoștință asupra producerii pagubei, iar nu de la data plății despăgubirilor; - actul de sesizare, în sensul pct. 81 din instrucțiuni, este reprezentat de adresa din 12 noiembrie 2012, prin care s-a adus la cunoștința conducerii ministerului obligația punerii în executare a hotărârii judecătorești prin care ministerul a fost obligat la plata creanței, act pe care a fost înscris și semnat ordinul în rezoluție al Secretarului General al ministerului. Totodată, la data de 5 decembrie 2012, pe acest act a fost din nou înscris și semnat ordinul în rezoluție al Secretarului General al ministerului, iar în raport de data oricăruia din cele două ordine, în cauză este depășit termenul de efectuare a cercetării administrative și de înregistrare a actului de cercetare; - în raport de dispozițiile pct. 87 alin. (2) din instrucțiuni, termenul de cercetare administrativă curge de la data luării la cunoștință de producerea pagubei, nu și a cuantumului exact ori a persoanelor vinovate. Totodată, intimatul-reclamant a susținut că data constatării existenței pagubei nu este definită nici în Instrucțiunile M.I. nr. 830/1999, nici în O.G. nr. 121/1998 și în niciun alt act normativ ca fiind data plății efective a sumelor de către autoritatea ministerială, astfel cum susține recurentul-pârât. În ceea ce privește motivul de recurs referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998, intimatul-reclamant solicită respingerea, ca nefondat, arătând că dreptul la apărare i-a fost nesocotit, fiind în imposibilitate de cunoaște faptele pentru care se desfășura cercetarea administrativă și de a formula apărări efective și eficiente. Arată că este nereală susținerea recurentului-pârât în sensul că nu ar fi prezentat comisiei de cercetare informațiile solicitate, întrucât aceste informații au fost prezentate, dar comisia nu a făcut demersurile necesare verificării lor. Referitor la jurisprudența invocată de recurentul-pârât cu privire la dreptul de a fi ascultat, intimatul-reclamant subliniază că decizia la care se face trimitere, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, privește o altă situație, în care comisia de cercetare administrativă avea ca obiectiv doar stabilirea prejudiciului, spre deosebire de situația din speță, în care comisia a urmărit să stabilească împrejurările în care s-a produs paguba, caz în care ascultarea persoanei cercetate era obligatorie. În situația în care instanța de control judiciar urmează a rejudeca litigiul în fond, intimatul-reclamant a solicitat a fi avute în vedere motivele de nelegalitate ale actelor administrative contestate, expuse prin cererea de chemare în judecată, pe care le-a reluat în cuprinsul întâmpinării.

Procedura de soluționare a recursului Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 23 mai 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. Prin Rezoluția din 22 octombrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne este fondat, pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat anularea Deciziei de imputare nr. 339.733 din 25 august 2014, emisă de Secretarul General al Ministerului Administrației și Internelor, a Hotărârii nr. 16286 din 29 octombrie 2014, emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor și a Hotărârii nr. 197 din 21 ianuarie 2015, emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, aceste acte administrative fiind emise ca urmare a desfășurării cercetării administrative cu privire la paguba materială produsă pârâtului Ministerul Afacerilor Interne ca urmare a achitării sumelor (reprezentând drepturi salariale și daune morale) stabilite prin Decizia nr. 4652 din 8 noiembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2010, în favoarea lui B. În susținerea cererii, reclamantul a invocat motive de nelegalitate a actelor administrative contestate sub două aspecte: (i) motive de ordin procedural, privitoare la nerespectarea termenului de executare a cercetării administrative și a dreptului la apărare al reclamantului; (ii) motive privitoare la fondul raporturilor juridice ce au făcu obiectul cercetării, referitoare la neîntrunirea condițiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii materiale a reclamantului. Soluționând cererea, instanța de fond s-a aplecat, cu precădere, asupra motivelor de nelegalitate ce țin de procedura cercetării administrative, pe care le-a apreciat a fi întemeiate, dispunând anularea actelor administrative contestate. Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, împrejurare de natură să atragă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. II.1. Prima critică de nelegalitate formulată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne privește modalitatea de interpretare a prevederilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, potrivit cărora: "Termenul pentru efectuarea cercetării administrative și înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau șeful unității a constatat sau a luat cunoștință de producerea pagubei." Aspectul litigios ce face obiectul prezentei analize se referă la data de la care se calculează termenul de 60 de zile, cu referire la momentul luării la cunoștință de producerea pagubei, pârâtul susținând că acest termen curge, în speță, de la data la care Ministerul Afacerilor Interne a achitat sumele la care a fost obligat prin hotărâre judecătorească, pe când instanța de fond a reținut, în acord cu opinia exprimată de reclamant, că termenul curge de la data la care s-a solicitat punerea în executare a hotărârii judecătorești. Înalta Curte reține că, prin cererea înregistrată la data de 12 noiembrie 2012, B. a solicitat pârâtului punerea în executare a Deciziei nr. 4652 din 8 noiembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2010, hotărâre prin care Ministerul Afacerilor Interne a fost obligat la plata drepturilor salariale, actualizate cu indicele de inflație, începând cu data încetării raporturilor de muncă, precum și la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale. La data de 20 decembrie 2012, pârâtul a achitat sumele la care a fost obligat prin hotărâre judecătorească, iar prin Dispoziția Secretarului General al Ministerului Afacerilor Interne nr. 653 din 8 ianuarie 2013 s-a dispus efectuarea cercetării administrative privind pagubele materiale reprezentând drepturi salariale și daune morale achitate domnului B. Față de acest context factual, Înalta Curte apreciază că, prin sintagma "producerea pagubei" din cuprinsul art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, precum și din cuprinsul prevederilor Instrucțiunilor M.I. nr. 830/1999, se înțelege existența unui prejudiciu cert, efectiv, iar caracterul cert al prejudiciului este generat de diminuarea patrimoniul recurentului-pârât cu sumele achitate conform hotărârii judecătorești. Simpla existență juridică a creanței, constatată pe cale judecătorească, nu capătă valențe prejudiciabile pentru recurentul-pârât decât în momentul în care suma de bani este achitată creditorului, întrucât, anterior acestui moment, pot interveni cauze de încetare a obligației de plată (renunțarea creditorului la creanță, prescripție, etc) de natură a împiedica ieșirea sumei de bani din patrimoniul pârâtului. De la momentul plății se naște dreptul și interesul autorității ministeriale de a demara procedurile de cercetare administrativă, în scopul stabilirii persoanelor vinovate de producerea prejudiciului și a recuperării sumelor achitate. Din această perspectivă, Înalta Curte va înlătura apărările intimatului-reclamant, prin care s-a susținut că paguba s-a produs prin depunerea, de către creditorul B., a cererii de punere în executare a hotărârii judecătorești, de la această dată calculându-se termenul de realizare a cercetării administrative și că recuperarea pagubelor urmează a se face ulterior plății despăgubirilor, neavând relevanță juridică cu privire la termenul cercetării administrative. Înalta Curte apreciază că aceste apărări sunt produsul unei interpretări eronate a prevederilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, precum și a pct. 15, pct. 81 și pct. 87 din Instrucțiunile M.I. nr. 830/1999, ipoteza susținută de intimatul-reclamant putând conduce la situația desfășurării unei cercetări administrative anterior achitării sumei de bani datorate creditorul obligației de plată, respectiv la imputarea, față de persoana cercetată, a unui debit pe care nici recurentul-pârât nu l-a achitat sau pe care este posibil să nu îl achite niciodată. Așadar, Înalta Curte consideră că prima instanță a făcut o greșită interpretare a noțiunii de "pagubă", ceea ce a determinat greșita calculare a termenului de 60 de zile înăuntrul căruia trebuia începută și finalizată cercetarea administrativă. În raport de data plății debitului (20 februarie 2012), termenul de 60 de zile se împlinea la data de 20 februarie 2012. Cercetarea administrativă a început la data de 08 ianuarie 2013, având ca termen de finalizare data de 15 februarie 2013, conform Dispoziției Secretarului General al Ministerului Afacerilor Interne nr. 653/08.01.2013. Acest termen a fost prelungit până la data de 15 aprilie 2013, conform Dispoziției Secretarului General al Ministerului Afacerilor Interne nr. 655 din 15 februarie 2013, cercetarea administrativă fiind, ulterior, suspendată, pe perioada 9 aprilie 2013 - 8 iulie 2014, ca urmare a trimiterii dosarului către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin Dispoziția Secretarului General al Ministerului Afacerilor Interne nr. 1150 din 18 iulie 2014, cercetarea administrativă a fost reluată, stabilindu-se drept nou termen de finalizare data de 6 august 2014. Procesul-verbal de cercetare administrativă a fost încheiat și înregistrat sub nr. x din 28 iulie 2014, fiind, așadar, respectat termenul de 60 de zile de efectuare a procedurii de cercetare administrativă. Pentru aceste considerente, instanța de control judiciar constată că hotărârea atacată a fost pronunțată cu greșita aplicare a prevederilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 și a dispozițiilor pct. 2, pct. 4, pct. 6, pct. 15, pct. 81 și pct. 87 alin. (2) din Instrucțiunile M.I. nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor, atrăgând incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. II.2. Cea de-a doua critică de nelegalitate formulată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne privește respectarea dreptului la apărare al reclamantului în procedura de cercetare administrativă, critică pe care Înalta Curte o apreciază a fi fondată. Chestiunea litigioasă în speță o reprezintă interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998, potrivit cărora: "În toate situațiile, cercetarea împrejurărilor în care s-a produs paguba se face cu chemarea și ascultarea celor în cauză, pentru explicații scrise și prezentarea de probe în apărare." Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că prima instanță a motiv extrem de succint soluția referitoare la nerespectarea dreptului la apărare al reclamantului, rezumându-se doar la prezentarea înscrisurilor probatorii a modalității în care reclamantul a fost înștiințat inițial, la data de 18 martie 2013, cu privire la existența și obiectul cercetării administrative (fără a prezenta și răspunsurile oferite de acesta și restul înscrisurilor întocmite cu ocazia cercetării administrative, ulterior datei de 18 martie 2013), concluzionând în sensul încălcării textului de lege anterior citat. Analizând dovezile atașate la dosarul cauzei, în raport de susținerile părților, Înalta Curte ajunge la o concluzie opusă celei exprimate de instanța de fond, apreciind că nu au fost relevate aspecte de neconformitate ale procedurii administrative, din punct de vedere al respectării dreptului la apărare. Recurentul-pârât a transmis structurii de resurse umane din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Ilfov, citația nr. 665/2 din 18 martie 2013, prin care a adus la cunoștința reclamantului faptul desfășurării cercetării administrative, având ca obiect stabilirea împrejurărilor în care a fost emis Ordinul nr. II/4115 din 8 noiembrie 2010, pe baza Notei-raport nr. x din 22 noiembrie 2010, precum și a întrebărilor formulate de comisie, în vederea clarificării tuturor aspectelor care fac obiectul cercetării administrative în discuție. Prin Adresa nr. x din 19 martie 2013, I.P.J. Ilfov a comunicat faptul că reclamantul se află în concediu medical și că reclamantul a refuzat primirea citației, solicitând în mod expres să-i fie comunicată prin poștă, la adresa de domiciliu. Urmare a acestei situații, comisia de cercetare administrativă a procedat la transmiterea prin poștă a corespondenței către reclamant și i-a solicitat să răspundă, în scris, la întrebările formulate de comisie. Reclamantul a răspuns întrebărilor comisiei prin adresa din 26 martie 2013 . La data de 1 aprilie 2013, reclamantul A., prezent personal în fața comisiei de cercetare administrativă, a luat cunoștință, prin semnătură, cu privire la conținutul procesului-verbal de cercetare administrativă, în faza de concept, urmând a prezenta eventualele obiecțiuni sau observații, în legătură cu modul de efectuare a cercetării administrative și de stabilire a răspunderii materiale până la data de 5 aprilie 2013 . Prin adresa din 5 aprilie 2013, reclamantul A. a formulat obiecțiuni cu privire la aspectele reținute în cadrul procesului-verbal de cercetare administrativă, în faza de concept, înregistrat cu nr. x din 1 aprilie 2013. Ulterior, reclamantul a fost citat și a fost prezent în data de 11 decembrie 2014, în fața Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor, la momentul soluționării plângerii formulate împotriva Hotărârii nr. 16286 din 29 octombrie 2014 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, ocazie cu care a oferit lămuriri și informații suplimentare, astfel cum învederează și intimatul-reclamant A., prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de recurs. În raport de aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că dreptul la apărare al reclamantului a fost respectat, acesta având posibilitatea reală, efectivă, de a prezenta, în scris, în termen util, apărările și probele de care înțelege să se folosească în procedura administrativă, drept de care reclamantul a uzat pe tot parcursul procedurii. În ceea ce privește dreptul de a fi ascultat, deși este reală susținerea intimatului-reclamant, în sensul că acesta nu a fost chemat în fața comisiei de cercetare administrativă, se constată că nici reclamantul nu a formulat o solicitare în sensul audierii sale de către comisie. Pe de altă parte, reclamantul a fost chemat și s-a prezentat personal în fața Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor, ocazie cu care a fost ascultat și a oferit (conform susținerilor proprii) informații lămuritoare cu privire la persoanele posibil vinovate de producerea prejudiciului. Faptul că această comisie nu a luat în seamă clarificările oferite de reclamant reprezintă un aspect ce ține de legalitatea actului administrativ, în măsura în care se va dovedi relevanța informațiilor prezentate, dar nu afectează dreptul la apărare. Întemeiat este și argumentul recurentului-pârât referitor la lipsa unei vătămări produse reclamantului prin neascultarea de către comisia de cercetare administrativă. Înalta Curte constată că obligația de chemare și ascultare ocrotește interesul privat al persoanelor cercetate, astfel încât încălcarea ei este sancționată cu nulitatea doar în cazul în care se dovedește producerea unei pagube ce nu poate fi înlăturată pe altă cale decât prin anularea actului administrativ emis cu nesocotirea dreptului la apărare. Or, în cazul de față, intimatul-reclamant a justificat vătămarea produsă prin aceea că a fost lipsit de posibilitatea de a cunoaște faptele pentru care este cercetat și de posibilitatea formulării unor apărări efective, împrejurări ce nu sunt probate de actele dosarului, din care rezultă că reclamantul a cunoscut obiectul cercetării administrative și a formulat în scris, dar și oral, apărări față de faptele imputate. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o greșită analiză a motivelor de nelegalitate a actelor administrative privitoare la termenul de realizare a cercetării administrative și la respectarea dreptului la apărare al persoanei cercetate, susținerile reclamantului fiind neîntemeiate. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a procedat la analiza tuturor motivelor de nelegalitate a actelor administrative atacate, expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată. În consecință, Înalta Curte va casa hotărârea de fond și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, urmând a fi reluate dezbaterile asupra motivelor de nelegalitate referitoare la neîntrunirea condițiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii materiale a reclamantului, reținând că aspectele privitoare la termenul de realizare a cercetării administrative și la respectarea dreptului la apărare al persoanei cercetate au fost dezlegate definitiv, prin prezenta hotărâre. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 și art. 498 alin. (2) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva Sentinței civile nr. 3452 din 21 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.