ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5281/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL AFACERILOR INTERNE, a solicitat anularea Deciziei de imputare nr. 339.734 din 25 august 2014, emisă de secretarul general al M.A.I., anularea Hotărârii Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din M.A.I. nr. 16287 din 29 octombrie 2014, anularea Hotărârii Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din M.A.I. nr. 198 din 21 ianuarie 2015, exonerarea sa de obligația de plată a sumei pentru care i s-a stabilit răspunderea materială, precum și restituirea sumelor eventual achitate ca urmare a stabilirii răspunderii materiale.

Totodată, în temeiul prevederilor art. 15 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a solicitat suspendarea executării actului administrativ atacat, pană la soluționarea definitivă a cererii de anulare.

Având în vedere declinările reciproce de competență dispuse de Curtea de Apel București și de Tribunalul București (unde cauza a fost înregistrată sub nr. x/2015), prin Decizia nr. 176 din 29 ianuarie 2016, pronunțată în soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, cauza fiind reînregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 5 aprilie 2016 (sub nr. x/2015).

Prin Sentința civilă nr. 2284 din data de 29 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea promovată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

Împotriva Sentinței nr. 2284 din data de 29 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs recurentul-reclamant A., solicitând casarea hotărârii și, în rejudecare, admiterea cererii, respectiv anularea deciziei de imputare nr. 339.734/2014, a hotărârii Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din MAI nr. 16287/2014 și a hotărârii Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor nr. 198/2015, exonerarea sa de obligația de plată a sumei imputate pe temeiul răspunderii materiale, restituirea sumelor eventual achitate, precum și suspendarea executării deciziei de imputare până la soluționarea definitivă a cauzei. Recursul a fost înregistrat pe rolul ÎCCJ - SCAF sub nr. x/2015*.

În susținerea recursului, recurentul-reclamant arată următoarele:

Instanța de fond a tranșat, cu aplicarea greșită a normelor de drept substanțial, respectiv a dispozițiilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 și a Instrucțiunilor nr. 830/1999 (pct. 87 alin. (2), chestiunea litigioasă referitoare la respectarea termenului de efectuare a cercetării administrative.

Din conținutul normelor citate rezultă că termenul de efectuare a cercetării de calculează de la data când s-a luat cunoștință despre producerea pagubei. În speță, această dată este reprezentată de pronunțarea Deciziei civile nr. 4652/2012 a ÎCCJ. Interpretarea asumată de instanța de fond lipsește de efecte textele normative anterior invocate. Momentul cunoașterii cuantumului pagubei ori cel al achitării efective a despăgubirilor către terț nu trebuie confundat cu momentul cunoașterii producerii pagubei. Or, potrivit art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, efectuarea cercetării administrative se dispune de îndată ce s-a luat cunoștință de producerea pagubei, urmând ca recuperarea efectivă a pagubei de la persoanele vinovate să aibă loc după plata despăgubirilor. Aceasta nu înseamnă că paguba în patrimoniul instituției se produce abia la momentul achitării despăgubirilor și nici că efectuarea cercetării administrative s-ar dispune numai după plata respectivelor despăgubiri.

În considerarea prevederilor pct. 81 din Instrucțiunile MI nr. 830/1999, potrivit cărora prin data constatării existenței pagubei se înțelege data ordinului în rezoluție de pe actele prin care se sesizează existența pagubei, rezultă că data constatării pagubei a fost 12 noiembrie 2012.

În raport de această dată, s-a depășit termenul maxim de 120 zile prevăzut de art. 23 din O.G. nr. 121/1998, pentru efectuarea cercetării administrative și înregistrarea actului de cercetare.

Referitor la prelungirea termenului pentru efectuarea cercetării administrative, instanța de fond în mod greșit a constatat caracterul temeinic justificat al motivelor care au fundamentat prelungirea. A reținut că verificările au presupus o muncă laborioasă pentru stabilirea situației de fapt și a persoanelor vinovate când, în realitate, din conținutul procesului-verbal de cercetare administrativă și din întreaga documentație administrativă rezultă că au fost analizate de comisia de cercetare doar trei documente. Drept urmare, nu au fost respectate prevederile art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, prelungirea termenului de cercetare fiind dispusă în mod nelegal, abuziv.

Cât privește vătămarea produsă de prelungirea nelegală, instanța de fond a reținut greșit că aceasta nu ar fi fost demonstrată întrucât, potrivit pct. 175 din Instrucțiunile MI nr. 830/1999, termenele prevăzute la art. 23 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 121/1998 sunt termene de prescripție, iar nerespectarea lor duce la pierderea dreptului de stabilire a răspunderii materiale în sarcina persoanelor vinovate de producerea pagubei.

O altă critică a recurentului se referă la argumentele primei instanțe potrivit cărora citația nr. 665/1 emisă în procedura administrativă ar respecta exigențele pct. 92 alin. (1) din Instrucțiunile nr. 830/1999.

Recurentul contrazice această constatare, arătând că art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998 se referă la chemarea și ascultarea celor în cauză pentru explicații scrise și prezentarea de probe în apărare și că prin numita citație nu a fost chemat pentru a fi ascultat și pentru a-și exercita dreptul la apărare, ci i-au fost comunicate trei întrebări formulate de Comisia de cercetare administrativă.

A admite raționamentul instanței de fond presupune a admite că normele legale care impun citarea părților în vederea exercitării dreptului lor la apărare pot fi încălcate fără nicio consecință, întrucât s-ar aprecia că părțile care nu au fost legal citate "nu au înțeles să se prezinte" în fața Comisiei și "nici nu au făcut dovada că ar fi fost împiedicate" să se prezinte.

Citația nu indică o dată și un loc în care persoana citată este chemată, iar recurentul-reclamant nu ar fi avut posibilitatea să cunoască unde se desfășoară activitatea comisiei, spre a se putea prezenta.

A mai reținut instanța de fond că dreptul la apărare al reclamantului a fost respectat prin luarea la cunoștință asupra conținutului procesului-verbal de cercetare administrativă nr. x din 1 aprilie 2013, în faza de concept, față de care a putut formula obiecțiuni.

Recurentul-reclamant combate aceste afirmații, arătând că obligația chemării și a ascultării persoanei vizate de cercetarea administrativă este instituită în mod explicit pentru faza cercetării împrejurărilor în care s-a produs paguba, așa cum prevăd dispozițiile art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998 și ale pct. 92 alin. (1) din Instrucțiunile MI nr. 830/1999. Obligația de prezentare a procesului-verbal cu rezultatele cercetării nu poate fi confundată cu obligația anterioară a Comisiei, de chemare și ascultare a persoanei cercetate.

O altă critică se referă la reținerea de către instanța de fond a îndeplinirii cerinței de motivare a deciziei de imputare, cerute de prevederile art. 25 alin. (5) din O.G. nr. 121/1998 și de pct. 113 din Instrucțiuni.

Decizia de imputare a cărei anulare a solicitat-o reclamantul nu conține nicio referire la vreun temei de fapt și de drept. Împrejurarea că decizia are la bază o documentație prealabilă nu suplinește nemotivarea actului.

În fine, instanța de fond a apreciat greșit că sunt îndeplinite cumulativ condițiile legale pentru angajarea răspunderii materiale a reclamantului. Atât cât privește faptele, cât și în ceea ce privește vinovăția sa, recurentul-reclamant arată că instanța de fond a ajuns la concluzii greșite întrucât semnarea celor două ordine a fost determinată de modul de interpretare a unor prevederi normative. Însăși Curtea de Apel București a constatat legalitatea celor două acte, interpretând legea în același mod. Împrejurarea că Înalta Curte a interpretat altfel prevederile legale de referință nu poate fi imputată reclamantului, în persoana căruia nu se poate reține săvârșirea vreunei fapte cu vinovăție, rea credință sau neglijență ori că și-ar fi executat în mod necorespunzător obligațiile de serviciu.

Relativitatea interpretării unor prevederi legale (dovedită inclusiv de soluțiile diferite pronunțate de două instanțe de judecată specializate) conduce la concluzia că fapta nu a fost săvârșită cu vinovăție, iar paguba a fost generată de riscul normal al serviciului, în sensul prevederilor art. 6 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 121/1998.

Pe de altă parte, instanța de fond nu face nicio referire la criticile reclamantului, exprimate în cuprinsul cererii introductive, prin care a arătat că în cauză nu au fost identificate persoanele vinovate de producerea pagubei, deși exista obligația și posibilitatea efectivă a identificării acestora. Prin nerespectarea acestei obligații, s-a stabilit răspunderea administrativă în mod arbitrar, cu nerespectarea prevederilor normative incidente.

Ultima critică a recurentului-reclamant se referă la respingerea cererii de suspendare a executării deciziei de imputare. Recurentul arată că, în cadrul cererii de suspendare act administrativ, instanța trebuie să-și limiteze verificările la împrejurările vădite de fapt sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură actul. În speță, instanța ar fi trebuit să se raporteze la nemotivarea deciziei de imputare, cu încălcarea prevederilor art. 25 alin. (5) din O.G. nr. 121/1998.

Criticile anterior enunțate nu sunt încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimatul pârât Ministerul Afacerilor Interne solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Cât privește data luării la cunoștință despre producerea pagubei, raportându-se la pct. 2, 4, 6 și 81 din Instrucțiunile MI nr. 830/1999, arată că instanța de fond a stabilit corect această dată ca fiind data de 20 decembrie 2012, când s-a pus în executare efectivă Decizia civilă nr. 4652/2012 a ÎCCJ. Data luării la cunoștință despre producerea unei pagube, în mod de netăgăduit, nu poate fi anterioară datei producerii pagubei.

Cu privire la termenul de efectuare a cercetării administrative, arată că instanța de fond a reținut corect succesiunea evenimentelor relevante pentru aplicarea prevederilor art. 23 din O.G. nr. 121/1998 și a dispozițiilor corelative din Instrucțiunile nr. 830/1999, concluzionând, cu aplicarea corectă a legii, că cercetarea administrativă a fost efectuată în termenul legal.

În mod special, cât privește prelungirea termenului pentru efectuarea cercetării, apreciază corecte argumentele instanței de fond, potrivit cărora motivele care au fundamentat prelungirea se încadrează în categoria celor temeinic justificate (caracterul complex al verificărilor și analizarea documentelor întocmite de reprezentanții unităților MAI).

Cât privește îndeplinirea procedurii de citare, în mod corect s-a remarcat că reclamantul nu a indicat sau dovedit vreo vătămare atât de evidentă încât să determine nelegalitatea cercetării administrative.

Și critica referitoare la nemotivarea deciziei de imputare a fost în mod corect înlăturată, decizia cuprinzând elementele indicate în anexa nr. 2 la Instrucțiuni și întemeindu-se pe procesul-verbal de cercetare administrativă.

Cât privește pretinsa lipsă de vinovăție a recurentului-reclamant și contribuția acestuia la producerea prejudiciului, arată că Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, fără putință de tăgadă, nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual semnat de recurentul-reclamant, dispunând nu numai plata drepturilor salariale în favoarea celui eliberat pe nedrept din funcție, ci și a unor daune morale. Astfel, în mod evident, în speță se impune existența cel puțin a neglijenței recurentului-reclamant, fără a mai fi nevoie de probe și dovezi accesorii.

Cât privește afirmațiile recurentului-reclamant referitoare la posibilitatea și obligația identificării altor persoane vinovate de producerea prejudiciului, acestea sunt simple speculații câtă vreme nu a indicat niciodată un alt prezumtiv "autor, instigator sau complice" la producerea prejudiciului în patrimoniul Ministerului.

În ceea ce privește cererea de suspendare a executării deciziei de imputare, urmează să se analizeze lipsa de interes în recurarea soluției de respingere a cererii de suspendare, în condițiile în care instanța de recurs se va pronunța și asupra fondului.

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față la data de 26 martie 2019 și apoi la data de 22 octombrie 2019.

II. Considerentele instanței de recurs

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte îl constată fondat, în limitele care vor fi arătate în continuare.

Se impune, în prealabil, constatarea că motivele de recurs invocate de recurentul-reclamant A. sunt încadrabile în cazul de nelegalitate a hotărârii prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Trecând la analiza punctuală a criticilor recurentului, Înalta Curte constată următoarele:

Înalta Curte constată că instanța de fond a stabilit, cu aplicarea corectă a normelor de drept substanțial, că data la care s-a constatat sau s-a luat cunoștință de producerea pagubei, în sensul art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, este data punerii în executare a deciziei civile nr. 4652/2012 a ÎCCJ - SCAF, respectiv data la care au fost achitate drepturile salariale și daunele morale cuvenite comisarului B., în baza titlului executoriu anterior menționat.

Prin sintagma "producerea pagubei" din cuprinsul art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, precum și din cuprinsul prevederilor Instrucțiunilor M.I. nr. 830/1999, se înțelege existența unui prejudiciu cert, efectiv, iar caracterul cert al prejudiciului este generat de diminuarea patrimoniului Ministerului, cu sumele achitate conform hotărârii judecătorești.

Data constituirii creanței terțului, pe cale judecătorească, nu poate fi considerată dată la care Ministerul a constatat sau a luat cunoștință de producerea pagubei. Abia odată cu plata creanței s-a produs efectiv prejudiciul și s-a născut dreptul și interesul autorității ministeriale de a demara procedurile de cercetare administrativă, în scopul stabilirii persoanelor vinovate de producerea prejudiciului și a recuperării sumelor achitate.

Din această perspectivă, Înalta Curte va înlătura criticile recurentului-reclamant, prin care acesta susține că Ministerul a luat cunoștință de producerea pagubei la data pronunțării Deciziei civile nr. 4652/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție sau, cel mai târziu, la data aprobării plății către creditorul menționat în titlul executoriu, și anume, 18 decembrie 2012. Aceste apărări sunt produsul unei interpretări eronate a prevederilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 și a Instrucțiunilor M.I. nr. 830/1999, susținerile intimatului-reclamant putând conduce la ipoteza inadmisibilă în care o cercetare administrativă ar trebui condusă anterior însăși producerii prejudiciului.

Așadar, Înalta Curte consideră că prima instanță a interpretat corect prevederile legale, cu ocazia stabilirii datei de la care a curs termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, cu consecința constatării nedepășirii termenului legal maxim de 120 de zile în care putea avea loc cercetarea administrativă și înregistrarea actului de cercetare.

În această privință, Înalta Curte constată că instanța de fond a avut o seamă de argumente pentru care a apreciat asupra complexității verificărilor implicate de stabilirea situației de fapt și a persoanelor vinovate de producerea prejudiciului. Prelungirea termenului de efectuare a cercetării administrative a fost dispusă cu respectarea prevederilor art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, în sensul emiterii notei-raport nr. 6.197 din 12 februarie 2013 care a fost aprobată înaintea expirării termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1). De asemenea, pentru motive care vor fi expuse detaliat în cadrul analizei referitoare la îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii materiale, Înalta Curte apreciază,la rândul său, că stabilirea faptelor, a vinovăției și a legături de cauzalitate între fapte și prejudiciul produs, în cazul de față, au fost de natură a justifica prelungirea termenului cercetării administrative.

Înalta Curte, constatând legalitatea măsurii prelungirii termenului cercetării administrative și desfășurarea acestei cercetării în termenul cerut de lege, reține că nu mai este cazul să analizeze caracterul termenelor prevăzute de art. 23 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 121/1998, respectiv dacă acestea sunt termene de prescripție, cum susține recurentul.

Cu toate acestea, Înalta Curte socotește că instanța de fond a concluzionat corect asupra neîncălcării dreptului la apărare al reclamantului având în vedere că: acesta a cunoscut existența cercetării administrative; avea posibilitatea să ceară să fie ascultat de comisia de cercetare, dacă aprecia că un răspuns la întrebările formulate de comisie nu este suficient pentru exercitarea deplină a dreptului său la apărare și, de asemenea, i-a fost prezentat procesul-verbal de cercetare administrativă, în concept, putând formula obiecțiuni față de acesta.

Echitatea procedurii administrative, din perspectiva respectării dreptului la apărare, trebuie analizată în ansamblu. Recurentul-reclamant nu a arătat, în concret, aspecte pe care ar fi vrut să le prezinte comisiei de cercetare. Pe cale de consecință, nu se poate reține că nechemarea sa a condus la o încălcare a dreptului la apărare.

Cerința motivării actului administrativ este menită să răspundă imperativului cunoașterii, în cazul de față, de către destinatarul acestuia, a argumentelor de fapt și de drept pe care se bazează decizia autorității administrative. Or, recurentul -reclamant a cunoscut argumentele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat decizia de imputare și le-a putut combate în cadrul celor două căi de atac administrative succesive, pe care le-a urmat.

Aceasta pentru că analiza în fond a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile materiale realizată de instanța de fond nu are acuratețea și profunzimea pe care le-ar fi impus circumstanțele cauzei.

Atragerea oricărei forme de răspundere civilă presupune: stabilirea faptei/faptelor (ilicite), a vinovăției și a legăturii de cauzalitate între fapte și prejudiciul produs. Nu poate exista răspundere fără stabilirea raportului de cauzalitate între fapta (ilicită) și prejudiciu și, de asemenea, în situația în care mai multe fapte au concurat la producerea prejudiciului, relația cauzală complexă trebuie tratată în întregul ei.

Cu alte cuvinte, raportul de cauzalitate este nu numai o condiție a răspunderii, ci este, în același timp, și criteriul sau elementul în funcție de care se determină întinderea reparației.

În speță, sarcina lămuririi îndeplinirii condițiilor răspunderii a revenit Comisiei de cercetare, iar instanța de fond era datoare să verifice legalitatea și temeinicia analizei întreprinse de Comisie.

S-a reținut că fapta ilicită săvârșită de recurentul-reclamant constă în semnarea de către acesta, în calitate de secretar general al MAI, în exercițiul unor puteri delegate de ministrul Administrației și Internelor, a ordinelor nelegale, ce au fost anulate prin Decizia civilă nr. 4652 din 8 noiembrie 2012 a ÎCCJ - SCAF. Instanța s-a referit și la puterea de lucru judecat a deciziei menționate, care a stabilit nelegalitatea ordinelor anulate.

În considerentele Deciziei nr. 4652/2012 a Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal s-au reținut drept motive de anulare a celor două ordine (nr. II/3970 din 11 octombrie 2010 și nr. II/4115 din 8 noiembrie 2010), semnate de recurentul-reclamant, următoarele: a) lipsa temeiului de drept pentru eliberarea din funcție a comisarului B., raportat la prevederile art. 69 alin. (1) lit. a) - m) din Legea nr. 360/2002; b) indicarea greșită a cazului de încetare a raportului de serviciu prevăzut de art. 99 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/1999; c) împrejurarea că fișa postului lui B. nu cerea autorizație de acces la informații clasificate; d) nesocotirea art. 46 din Legea nr. 360/2002 întrucât s-a reținut că B. nu a optat pentru ocuparea altei funcții, ceea ce nu a corespuns situației reale; e) neacordarea termenului de preaviz.

Raportat la precedentele considerații de ordin general și particular, Înalta Curte constată că instanța de fond a lăsat netratate o seamă de aspecte importante ale cauzei, ceea ce echivalează cu o omisiune de analiză necesară. Nu s-a urmărit dacă motivele de nelegalitate reținute prin Decizia nr. 4652/2012 și care, în esență, surprind, faptele ilicite care au condus la crearea prejudiciului, sunt sau nu toate și, respectiv, în ce măsură sunt rezultatul unei exercitări defectuoase de către recurentul-reclamant a atribuțiilor sale.

Instanța de fond: nu a stabilit care au fost atribuțiile recurentului-reclamant, raportat la fișa postului și la delegarea de competență în temeiul căreia a semnat ordinele anulate; nu a lămurit dacă a existat sau nu o documentație prealabilă emiterii Ordinului nr. II/3970/11 octombrie 2010, întocmită de direcția de specialitate a Ministerului și care a fost rolul acestei documentații în producerea prejudiciului (adică, dacă au existat și fapte ale unor terțe persoane care au condus la crearea prejudiciului); nu a stabilit circumstanțele care au condus la menționarea în ordin a situației nereale la care s-a referit Decizia nr. 4652/2012 (și anume, opțiunea lui B. de a nu ocupa o altă funcție); nu a remarcat neprezentarea de către intimatul-pârât (în cadrul documentației administrative) a unor probe relevante pentru dezlegarea cauzei, respectiv răspunsurile recurentului-reclamant la întrebările Comisiei adresate prin citația din procedura administrativă, precum și dovezile referitoare la demersurile Comisiei la Direcția de Resurse Umane a Ministerului pentru lămurirea existenței sau nu a documentației prealabile emiterii ordinului anterior menționat. În egală măsură, se impunea o analiză a răspunsului primit de Comisie de la direcția de specialitate, respectiv să se stabilească dacă demersurile au fost suficiente din perspectiva atribuțiilor Comisiei de cercetare administrativă, datoare să stabilească persoanele vinovate de producerea prejudiciului.

Un alt aspect relevant în analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii este să se lămurească dacă motivul de nelegalitate reținut prin Decizia nr. 4652/2015 referitor la împrejurarea că fișa postului lui B. nu cerea autorizație de acces la informații clasificate se referă la conținutul intrinsec al Ordinului II/3970/2010, semnat de recurentul-reclamant sau privește Ordinul anterior cu nr. II/2466 din 26 martie 2010, cine a fost emitentul acestui din urmă ordin și care ar fi consecințele eventualei identificări a unei contribuții a acestui act la producerea prejudiciului/înlesnirea nașterii procesului cauzal.

Pentru aceste considerente, instanța de control judiciar constată că hotărârea atacată a fost pronunțată în baza unei cercetări insuficiente asupra îndeplinirii condițiilor răspunderii civile materiale a recurentului-reclamant, din perspectiva prevederilor art. 22 și următoarele din O.G. nr. 121/1998 și a dispozițiilor corelative din Instrucțiunile M.I. nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor, motiv pentru care nu este posibilă o analiză pe fond a criticilor corespunzătoare întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, se impune casarea în parte a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, în ceea ce privește acțiunea în anulare, sub aspectul îndeplinirii condițiilor răspunderii civile materiale a reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 2284 din 29 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința civilă recurată.

Trimite spre rejudecare aceleiași instanțe cererea de anulare a actelor administrative contestate.

Menține soluția de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de suspendare a acelorași acte administrative.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 noiembrie 2019.

GGC - LM