ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4533/2012

Instanța de fond nu a analizat motivul de nelegalitate invocat la punctul A din cuprinsul cererii de chemare în judecată și anume faptul că decizia de imputare a fost emisă de un organ necompetent, cu încălcarea normelor imperative stabilite de O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor. Recurentul-reclamant susține că cercetarea administrativă s-a efectuat de către un organ necompetent, cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, în sensul că, în speță nu D.G.P.M.B. are calitatea de unitate păgubită, ci unitatea care efectuat cheltuielile de școlarizare imputate și al cărei patrimoniu a fost diminuat de fapta reclamantului. Arată că numai prin efectuarea cercetării administrative în unitatea în care s-a produs paguba se pot stabili cu exactitate împrejurările producerii pagubei și întinderea acesteia, iar cheltuielile de școlarizare nu pot fi echivalente cu eventuala lipsire a D.G.P.M.B. de serviciul public pe care reclamantul ar fi trebuit să îl presteze.

Instanța de fond nu a analizat decât în aparență motivul invocat de reclamant la punctul B din cererea de chemare în judecată, privitor la faptul că decizia de imputare nu este suficient motivată în fapt și în drept, în sensul că din conținutul acesteia nu rezultă legalitatea și temeinicia imputării sumelor menționate. Susține recurentul că, dispozițiile art. 25 alin. (5)-(6) din O.G. nr. 121/1998 prevăd că decizia de imputare va fi temeinic motivată, iar proba trebuie efectuată de unitate al cărei comandant sau șef a emis-o. Afirmă recurentul că din cauza lipsei motivării s-a văzut pus în situația de a-i fi imputate anumite sume a căror realitate nu poate să o combată, având în vedere că nu i s-a prezentat modul în care s-a ajuns la stabilirea acestora. În acest context, afirmă recurentul că nu i-a fost respectat dreptul la apărare și, deși nu contestă existența unor obligații generate de cheltuielile avansate pentru școlarizarea sa, rezultate din dispozițiile H.G. nr. 137/1991, precum și din angajamentul pe care l-a semnat, totuși nu poate fi de acord cu stabilirea acestor cheltuieli în mod artificial (chiar arbitrar).

Instanța de fond nu a analizat motivul invocat de reclamant la punctul C din cererea de chemare în judecată, potrivit căruia suma stabilită prin decizia de imputare nu este menționată, distinct, pe categorii de sume imputate. Susține că nedefalcarea sumei imputate pe categorii constituie o gravă neregularitate a deciziei de imputare, cu atât mai mult cu cât, respectivele sume imputate au „origini diferite” - cheltuieli de școlarizare, norma de hrană încasată în plus, prima de concediu și au fost produse în patrimonii diferite.

Instanța de fond nu a analizat motivul invocat de reclamant la punctul D din cererea de chemare în judecată potrivit căruia stabilirea cheltuielilor de școlarizare a fost făcută cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998. Astfel, norma legală prevede faptul că, în stabilirea răspunderii materiale a militarilor, prejudiciul ce trebuie recuperat nu cuprinde foloasele nerealizate de instituția publică păgubită. Or, din actele dosarului, rezultă că indicele prețurilor de consum și rata inflației pentru perioada 2000-2008 este exagerat de mare, suma cheltuită efectiv cu școlarizarea reclamantului fiind mai mult decât dublă în urma actualizării acesteia de către autoritatea pârâtă, ceea ce echivalează cu o îmbogățire fără justă cauză.

Instanța de fond a interpretat eronat elementele deduse judecății în ceea ce privește susținerea reclamantului că decizia de imputare a fost emisă în temeiul unei cercetări administrative efectuate cu depășirea termenului legal. Susține recurentul că termenul de 60 de zile începe să curgă, cel mai târziu, la data încetării efective a raporturilor de serviciu, moment la care comandantul unității a luat cunoștință de producerea pagubei. Recurentul afirmă că interpretarea instanței de fond este eronată, deoarece, art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 nu folosește sintagma „data la care s-a cunoscut cuantumul pagubei”, ci „data luării la cunoștință de producerea pagubei”. În concluzie, recurentul afirmă că, cel mai târziu la data de încetării efective a raporturilor de serviciu, D.G.P.M.B. avea toate elementele necesare pentru a cunoaște producerea unei pagube. Analizând recursul formulat, prin raportare la criticile dezvoltate, la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în cele ce urmează. 1. În ceea ce privește prima critică formulată de recurentul-reclamant referitoare la neanalizarea de către instanța de fond a aspectului necompetenței instituției pârâte în emiterea deciziei de imputare, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente: Art. 9 din H.G. nr. 137/1991 privind înființarea Academiei de Poliție a Ministerului de Interne, în vigoare la data semnării angajamentului de către reclamant, prevedea următoarele: „Candidații admiși în Academia de Poliție sunt considerați încorporați. Studenții vor încheia angajamente scrise prin care se obligă ca, după terminarea cursurilor, să îndeplinească serviciul militar activ pe o durată de minimum 10 ani. În cazul nerespectării angajamentului, precum și în cazul în care este îndepărtat din școală ori trecut în rezervă pentru comiterea unor infracțiuni ori săvârșirea unor abateri disciplinare grave, care îl fac incompatibil cu calitatea de militar, studentul sau absolventul este obligat să restituie cheltuielile de școlarizare și întreținere, ținându-se seama de timpul servit.” Potrivit art. 2 din actul normativ sus-menționat, Academia de Poliție este subordonată ministrului de interne și în cadrul academiei se pregătesc ofițeri activi necesari Ministerului de Interne și altor structuri din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională. În prezent, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 294/2007, Academia de Poliție este subordonată M.A.I. În contextul acestei reglementări, Înalta Curte constată că Angajamentul nr. 4393 din 21 septembrie 1998 (fila 65 dosar fond Tribunalul București) nu presupune un raport obligațional direct cu Academia de Poliție. În cuprinsul angajamentului sus-menționat este relevată obligația recurentului de a-și îndeplini serviciul timp de minimum 10 ani în unitățile și garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior în raport cu nevoile Ministerului de Interne în caz contrar, obligându-se să restituie cheltuielile de întreținere efectuate cu recurentul pe timpul școlarizării. Așa cum rezultă din cuprinsul angajamentului, obligația de restituire a cheltuielilor de întreținere nu trebuie îndeplinită de recurent față de Academia de Poliție (nu se menționează acest lucru în angajament) ci față de Ministerul de Interne, această autoritate fiind singura trecută în antetul Angajamentului. M.A.I. este ordonator principal de credite, în timp ce Academia de Poliție este ordonator secundar de credite. Astfel, sumele necesare întreținerii studenților pe timpul școlarizării sunt virate în bugetul Academiei de Poliție de către Ministerul de Interne. Având în vedere aspectele sus-menționate, este firesc ca Ministerul de Interne să stabilească unitatea la nivelul căreia să se constituie comisia de cercetare administrativă. În acest sens, sunt și dispozițiile art. 28 din Normele Metodologice privind stabilirea cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării, a cheltuielilor efectuate pe perioada cursurilor/ programelor de specializare, perfecționare, stagii de practică, în țară și străinătate, și modul de recuperare al acestora de la persoanele care nu-și respectă angajamentele încheiate - Anexă la Ordinul M.A.I. nr. 1122 din 05 ianuarie 2006 potrivit cărora: „cheltuielile ce urmează a fi recuperate potrivit prezentelor norme metodologice se stabilesc de către comisia de cercetare administrativă constituită la nivelul unității din care au făcut parte persoanele care nu și-au respectat angajamentul semnat”, în prezenta cauză fiind vorba de Direcția Generală de Poliție a Municipiului București. Totodată, potrivit art. 11 din Normele metodologice sus¬menționate „pentru cadrele militare trecute în rezervă, polițiștii și funcționarii publici care au încetat raporturile de serviciu înainte de împlinirea termenului prevăzut de angajament, cheltuielile de întreținere pe timpul școlarizării determinate în condițiile art. 9 se comunică de către unitățile de învățământ, la cererea unității de la care aceștia au fost trecuți în rezervă, respectiv au încetat raporturile de serviciu”. În concluzie, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a apreciat că, din perspectiva competenței organului emitent al deciziei de imputare, actele administrative contestate sunt legale. 2. În ceea ce privește a doua critică formulată de recurentul-reclamant referitoare la faptul că decizia de imputare nu este suficient motivată în fapt și în drept, Înalta Curte constată că nu este susținută de înscrisurile depuse la dosarul cauzei. În conformitate cu dispozițiile art. 25 alin. (5) din O.G. nr. 121/1998 „decizia de imputare va fi temeinic motivată și va cuprinde obligatoriu termenul în care poate fi contestată și organul competent în soluționarea contestației” iar potrivit prevederilor art. 25 alin. (6) din același act normativ „proba temeiniciei și legalității deciziei de imputare trebuie efectuată de unitatea al cărei comandant sau șef a emis-o”. Înalta Curte constată că aceste cerințe legale au fost respectate de către autoritatea pârâtă, în preambulul Deciziei de Imputare din 10 octombrie 2008 menționându-se ca bază a emiterii acestei decizii, procesul-verbal de cercetare administrativă din 09 octombrie 2008. Referitor la cheltuielile de școlarizare în cuantum de 11.097,26 lei, instanța constată că în cuprinsul procesului-verbal de cercetare administrativă se consemnează situația, potrivit căreia „suma menționată a rezultat din baza de calcul anexată la prezentul proces-verbal, pe baza cheltuielilor transmise de Academia de Poliție „A.I.C.” prin adresa nr. 164251 din 30 septembrie 2008”. Acest proces-verbal a fost prezentat recurentului, în fază de concept, în conformitate cu dispozițiile pct. 97 din Instrucțiunile M.I. nr. 830/1999 potrivit cărora „organele de cercetare administrativă sunt obligate să prezinte celor în cauză procesul-verbal în faza de concept și să le ceară să-și exprime eventualele observații sau obiecții”. Cu această ocazie recurentul a precizat, în scris, faptul că nu are de făcut obiecțiuni la acel moment, rezervându-și dreptul de a formula eventuale obiecțiuni ulterior comunicării hotărârii comisiei de cercetare administrativă întrucât considera că este necesar să studieze actele normative interne care constituie baza legală a imputării sumelor (fila 57 dosar fond - Tribunalul București) . De asemenea, procesului-verbal de cercetare administrativă i-au fost anexate acte cuprinzând baza de calcul pentru fiecare tip de cheltuială, care i-a fost imputată reclamantului (filele 58 - 69 dosar fond - Tribunalul București). Se constată, de asemenea, faptul că Decizia de Imputare din 10 octombrie 2008 cuprinde elementele obligatorii prevăzute de art. 25 alin. (5) din O.G. nr. 121/1998, respectiv termenul în care poate fi contestată și organul competent în soluționarea contestației. Prin urmare, autoritatea pârâtă a făcut în fața instanței de fond proba temeiniciei și legalității deciziei de imputare dis perspectiva respectării dispozițiilor art. 25 alin. (5) și (6) din O.G. nr. 121/1998. 3. Referitor la critica nr. 3 din cererea de recurs, constând în faptul că suma stabilită prin decizia de imputare nu este menționată, distinct, pe categorii de sume imputate, Înalta Curte reține că nu poate fi primită, pentru argumentele prezentate în analiza celei de-a doua critici. Așa cum și instanța de fond a constatat, la baza Deciziei de imputare nr. 164915 din 10 octombrie 2008 a stat Procesul-verbal de cercetare administrativă din 09 octombrie 2008. În cuprinsul acestui proces-verbal sunt consemnate detaliat sumele care alcătuiesc prejudiciul total în cuantum de 12.155,26 lei precum și actele care au stat la baza calculării acestor sume. Contrar celor menționate de recurent, instanța de fond a avut posibilitatea de a exercita controlul de legalitate asupra cuantumului sumelor ce alcătuiesc prejudiciul total, având în vedere că instituția pârâtă a depus întreaga documentație ce a stat la baza emiterii deciziei de imputare atacate, din care rezultă baza de calcul, dar și formula de calcul stabilită prin art. 9 din Ordinul nr. 1122/2006 al Ministrului Administrației și Internelor (fila 76 dosar fond - Tribunalul București). 4. A patra critică dezvoltată de recurentul-reclamant constă în greșita interpretare a instanței de fond dată dispozițiilor art. 11 din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 121/1998, potrivit cărora „pentru cadrele militare trecute în rezervă, polițiștii și funcționarii publici care au încetat raporturile de serviciu înainte de împlinirea termenului prevăzut de angajament, cheltuielile de întreținere pe timpul școlarizării determinate în condițiile art. 9 se comunică de către unitățile de învățământ, la cererea unității de la care aceștia au fost trecuți în rezervă, respectiv au încetat raporturile de serviciu”. În situația în care ar fi fost nemulțumit de modul în care au fost stabilite sumele în cauză, sau mai exact de modul în care au fost actualizate, recurentul avea posibilitatea să solicite instanței de fond administrarea probei cu expertiza de specialitate. Or, recurentul nu a înțeles să procedeze în acest mod. 5. Prin ultima critică adusă sentinței recurate, recurentul-reclamant invocă greșita interpretare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998. Art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 stabilește termenul de efectuare a cercetării administrative și înregistrare a actului de cercetare, respectiv 60 de zile de la data când comandantul sau șeful unității a luat cunoștință de producerea pagubei. În prezenta cauză, acest termen a început să curgă de la data la care Directorului General al D.G.P.M.B. i s-a adus la cunoștință Ordinul M.A.I. nr. S/II/3414 din 08 august 2008 prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului cu unitatea, prin demisie și echivalarea gradului profesional de inspector de poliție cu gradul militar de locotenent în rezervă. Din actele dosarului rezultă că termenul de 60 de zile a fost respectat, având în vedere faptul că unitatea pârâtă a primit copia Ordinului Ministrului nr. S/II/3414 din 08 august 2008, la data de 12 august 2008 fiind înregistrat la Serviciul Resurse Umane sub nr. S/178042 din 12 august 2008, iar procesul-verbal de cercetare administrativă a fost înregistrat la data de 09 octombrie 2008, deci în termen. Aprecierea recurentului, potrivit căreia termenul de 60 de zile începe să curgă de la data încetării raporturilor de serviciu ale acestuia nu este corectă, întrucât Directorul General al D.G.P.M.B. nu are posibilitatea de a stabili dacă au încetat raporturile de serviciu ale unui ofițer de poliție din cadrul unității, decât în momentul în care i se comunică ordinul individual emis de Ministrul Administrației și Internelor de încetare a raporturilor de serviciu, ministrul fiind singurul organ competent să emită ordine privind încetarea raporturilor de serviciu ale ofițerilor de poliție. În cazul de față, Ordinul M.A.I. nr. S/II/3414 a fost emis în data de 08 august 2008 și transmis unității pârâte prin poștă, fiind înregistrat la Serviciul Resurse Umane sub nr. S/178042 din 12 august 2008. Prin urmare, și critica referitoare la nerespectarea termenului legal de încheiere a cercetării administrative este nefondată. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.