ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4533/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4533/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la

data de 17 martie 2009, reclamantul S.C. a chemat în judecată pe pârâta

Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, solicitând instanței

suspendarea deciziei de imputare nr. 164915 din 10 octombrie 2008 și anularea

deciziei de imputare nr. 164915 din 10 octombrie 2008.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că în anul 1998 a susținut examenul de admitere

în cadrul Academiei de Poliție A.I. Cuza și în temeiul H.G. nr. 137/1991 a

semnat un angajament prin care s-a obligat să desfășoare serviciul, timp de 10

ani de la absolvire, în unitățile sau garnizoanele în care va fi încadrat sau

mutat ulterior.

Reclamantul a mai arătat

că în anul 2002 a absolvit, ulterior fiind angajat până la data de 5 august

2008 în cadrul D.G.P.M.B. când și-a dat demisia.

În opinia

reclamantului decizia de imputare este nelegală întrucât a fost emisă de un

organ necompetent și cu depășirea termenului legal, nu este suficient motivată,

suma stabilită prin decizie nu este menționată distinct pe categorii de sume

imputate, stabilirea cheltuielilor de școlarizare a fost făcută cu încălcarea

dispozițiilor imperative ale art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998

Întrucât s-a inițiat

procedura administrativă, ulterior raportului de cercetare s-a emis decizia

contestată, contestația fiind soluționată prin Hotărârea nr. 21 a Comisiei de

soluționare a Contestațiilor.

Reclamantul și-a

precizat acțiunea în sensul că a înțeles să conteste și hotărârea prin care a

fost soluționată contestația, respectiv Hotărârea nr. 21 emisă de Comisia de

Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul M.I.R.A.

Prin sentința civilă nr.

1883 din 19 mai 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IX-a

contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a

instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții

de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această

sentință, tribunalul a constatat că reclamantul contestă acte administrative în

înțelesul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. c) din legea 554/2004 iar potrivit art.

10 alin. (1) din aceeași lege coroborat cu prevederile art. 3 alin. (1) C.

proc. civ., competența de soluționare revine curții de apel, secția de

contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, la data de 17 iunie 2009.

În ședința publică de

la data de 6 octombrie 2009, Curtea a respins cererea de suspendare a Deciziei

de impunere nr. 164915 din 10 octombrie 2008 ca neîntemeiată și a fost introdus

în cauză M.A.I. în calitate de pârât.

Prin încheierea

pronunțată în ședința publică de la data de 2 martie 2010, Curtea a suspendat

judecata în temeiul art. 244 pct. 2 C. proc. civ. până la soluționarea

irevocabilă a Dosarului nr. 1919/2/2010.

După repunerea pe rol

a cauzei, în ședința publică de la data de 13 septembrie 2011, pârâtul Direcția

Generală de Poliție a Municipiului București a solicitat respingerea acțiunii

ca neîntemeiată iar pârâtul M.A.I. a solicitat respingerea acțiunii ca

inadmisibilă, în principal și ca nefondată, în subsidiar.

Prin Sentința civilă nr.

5210 din 20 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul

S.C., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală de Poliție a Municipiului

București și M.A.I., ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că răspunderea materială a reclamantului a fost

stabilită prin decizia atacată în considerarea faptului că acesta nu a rămas în

funcție întreaga perioadă pentru care s-a angajat prin semnare de contract.

A mai reținut prima

instanță că, în mod corect, actul a fost întocmit de unitatea la care a fost

încadrat reclamantul, nu de unitatea de învățământ, în condițiile în care

persoana prejudiciată este unitatea la care reclamantul avea obligația să își

continue desfășurarea activității.

Cât privește termenul

de constatare, instanța de fond a reținut faptul că la data la care a încetat

activitatea reclamatului comandantul unității nu avea cunoștință decât,

eventual, de faptul că s-a produs un prejudiciu nu și care este cuantumul concret

al acestuia. În aceste condiții, doar de la data la care a fost comunicată suma

reprezentând cheltuielile de școlarizare, comandantul unității avea

posibilitatea să emită actul atacat, cunoscând atât existența prejudiciului cât

și întinderea lui.

În ceea ce privește

celelalte motive de nelegalitate, prima instanță a constatat că acestea sunt

legate de cuantumul sumelor imputate. Or, cu privire la aceste sume intimata a

depus acte suficiente pentru a demonstra faptul că sumele au fost calculate în conformitate

cu dispozițiile legale. Actele depuse la dosar precizează sumele imputate pe

categorii de cheltuieli calculul făcându-se, pentru fiecare categorie, în

raport de actele normative care reglementează materia, respectiv Ordinul M.A.I.

nr. 1122 din 05 ianuarie 2006.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamantul S.C., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

precum și dispozițiile art. 3041 din același cod.

Recurentul-reclamant

formulează următoarele critici asupra hotărârii recurate:

nu a analizat motivul de nelegalitate invocat la punctul A din cuprinsul

cererii de chemare în judecată și anume faptul că decizia de imputare a fost

emisă de un organ necompetent, cu încălcarea normelor imperative stabilite de

O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.

Recurentul-reclamant

susține că cercetarea administrativă s-a efectuat de către un organ

necompetent, cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998,

în sensul că, în speță nu D.G.P.M.B. are calitatea de unitate păgubită, ci

unitatea care efectuat cheltuielile de școlarizare imputate și al cărei

patrimoniu a fost diminuat de fapta reclamantului.

Arată că numai prin

efectuarea cercetării administrative în unitatea în care s-a produs paguba se

pot stabili cu exactitate împrejurările producerii pagubei și întinderea

acesteia, iar cheltuielile de școlarizare nu pot fi echivalente cu eventuala

lipsire a D.G.P.M.B. de serviciul public pe care reclamantul ar fi trebuit să

îl presteze.

nu a analizat decât în aparență motivul invocat de reclamant la punctul B din

cererea de chemare în judecată, privitor la faptul că decizia de imputare nu

este suficient motivată în fapt și în drept, în sensul că din conținutul

acesteia nu rezultă legalitatea și temeinicia imputării sumelor menționate.

Susține recurentul

că, dispozițiile art. 25 alin. (5)-(6) din O.G. nr. 121/1998 prevăd că decizia

de imputare va fi temeinic motivată, iar proba trebuie efectuată de unitate al

cărei comandant sau șef a emis-o. Afirmă recurentul că din cauza lipsei

motivării s-a văzut pus în situația de a-i fi imputate anumite sume a căror

realitate nu poate să o combată, având în vedere că nu i s-a prezentat modul în

care s-a ajuns la stabilirea acestora. În acest context, afirmă recurentul că

nu i-a fost respectat dreptul la apărare și, deși nu contestă existența unor

obligații generate de cheltuielile avansate pentru școlarizarea sa, rezultate

din dispozițiile H.G. nr. 137/1991, precum și din angajamentul pe care l-a

semnat, totuși nu poate fi de acord cu stabilirea acestor cheltuieli în mod

artificial (chiar arbitrar).

nu a analizat motivul invocat de reclamant la punctul C din cererea de chemare

în judecată, potrivit căruia suma stabilită prin decizia de imputare nu este

menționată, distinct, pe categorii de sume imputate.

Susține că

nedefalcarea sumei imputate pe categorii constituie o gravă neregularitate a

deciziei de imputare, cu atât mai mult cu cât, respectivele sume imputate au

„origini diferite” - cheltuieli de școlarizare, norma de hrană încasată în

plus, prima de concediu și au fost produse în patrimonii diferite.

nu a analizat motivul invocat de reclamant la punctul D din cererea de chemare

în judecată potrivit căruia stabilirea cheltuielilor de școlarizare a fost

făcută cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 11 alin. (1) din O.G. nr.

121/1998.

Astfel, norma legală

prevede faptul că, în stabilirea răspunderii materiale a militarilor,

prejudiciul ce trebuie recuperat nu cuprinde foloasele nerealizate de

instituția publică păgubită. Or, din actele dosarului, rezultă că indicele

prețurilor de consum și rata inflației pentru perioada 2000-2008 este exagerat

de mare, suma cheltuită efectiv cu școlarizarea reclamantului fiind mai mult

decât dublă în urma actualizării acesteia de către autoritatea pârâtă, ceea ce

echivalează cu o îmbogățire fără justă cauză.

interpretat eronat elementele deduse judecății în ceea ce privește susținerea

reclamantului că decizia de imputare a fost emisă în temeiul unei cercetări

administrative efectuate cu depășirea termenului legal.

Susține recurentul că

termenul de 60 de zile începe să curgă, cel mai târziu, la data încetării

efective a raporturilor de serviciu, moment la care comandantul unității a luat

cunoștință de producerea pagubei.

Recurentul afirmă că

interpretarea instanței de fond este eronată, deoarece, art. 23 alin. (1) din

O.G. nr. 121/1998 nu folosește sintagma „data la care s-a cunoscut cuantumul

pagubei”, ci „data luării la cunoștință de producerea pagubei”.

În concluzie,

recurentul afirmă că, cel mai târziu la data de încetării efective a

raporturilor de serviciu, D.G.P.M.B. avea toate elementele necesare pentru a

cunoaște producerea unei pagube.

Analizând recursul

formulat, prin raportare la criticile dezvoltate, la actele și lucrările

dosarului, precum și la dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în cele ce

urmează.

privește prima critică formulată de recurentul-reclamant referitoare la

neanalizarea de către instanța de fond a aspectului necompetenței instituției

pârâte în emiterea deciziei de imputare, Înalta Curte constată că aceasta este

nefondată, pentru următoarele considerente:

Art. 9 din H.G. nr. 137/1991

privind înființarea Academiei de Poliție a Ministerului de Interne, în vigoare

la data semnării angajamentului de către reclamant, prevedea următoarele:

„Candidații admiși în

Academia de Poliție sunt considerați încorporați. Studenții vor încheia

angajamente scrise prin care se obligă ca, după terminarea cursurilor, să

îndeplinească serviciul militar activ pe o durată de minimum 10 ani.

În cazul nerespectării

angajamentului, precum și în cazul în care este îndepărtat din școală ori

trecut în rezervă pentru comiterea unor infracțiuni ori săvârșirea unor abateri

disciplinare grave, care îl fac incompatibil cu calitatea de militar, studentul

sau absolventul este obligat să restituie cheltuielile de școlarizare și

întreținere, ținându-se seama de timpul servit.”

Potrivit art. 2 din

actul normativ sus-menționat, Academia de Poliție este subordonată ministrului

de interne și în cadrul academiei se pregătesc ofițeri activi necesari

Ministerului de Interne și altor structuri din sistemul de apărare, ordine

publică și siguranță națională.

În prezent, în

conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 294/2007, Academia de

Poliție este subordonată M.A.I.

În contextul acestei

reglementări, Înalta Curte constată că Angajamentul nr. 4393 din 21 septembrie

1998 (fila 65 dosar fond Tribunalul București) nu presupune un raport

obligațional direct cu Academia de Poliție. În cuprinsul angajamentului

sus-menționat este relevată obligația recurentului de a-și îndeplini serviciul

timp de minimum 10 ani în unitățile și garnizoanele în care va fi încadrat sau

mutat ulterior în raport cu nevoile Ministerului de Interne în caz contrar,

obligându-se să restituie cheltuielile de întreținere efectuate cu recurentul

pe timpul școlarizării.

Așa cum rezultă din

cuprinsul angajamentului, obligația de restituire a cheltuielilor de

întreținere nu trebuie îndeplinită de recurent față de Academia de Poliție (nu

se menționează acest lucru în angajament) ci față de Ministerul de Interne,

această autoritate fiind singura trecută în antetul Angajamentului.

M.A.I. este ordonator

principal de credite, în timp ce Academia de Poliție este ordonator secundar de

credite. Astfel, sumele necesare întreținerii studenților pe timpul

școlarizării sunt virate în bugetul Academiei de Poliție de către Ministerul de

Interne.

Având în vedere

aspectele sus-menționate, este firesc ca Ministerul de Interne să stabilească

unitatea la nivelul căreia să se constituie comisia de cercetare

administrativă.

În acest sens, sunt

și dispozițiile art. 28 din Normele Metodologice privind stabilirea

cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării, a cheltuielilor efectuate

pe perioada cursurilor/ programelor de specializare, perfecționare, stagii de

practică, în țară și străinătate, și modul de recuperare al acestora de la

persoanele care nu-și respectă angajamentele încheiate - Anexă la Ordinul

M.A.I. nr. 1122 din 05 ianuarie 2006 potrivit cărora: „cheltuielile ce urmează

a fi recuperate potrivit prezentelor norme metodologice se stabilesc de către

comisia de cercetare administrativă constituită la nivelul unității din care au

făcut parte persoanele care nu și-au respectat angajamentul semnat”, în

prezenta cauză fiind vorba de Direcția Generală de Poliție a Municipiului

București.

Totodată, potrivit art.

11 din Normele metodologice sus¬menționate „pentru cadrele militare trecute în

rezervă, polițiștii și funcționarii publici care au încetat raporturile de

serviciu înainte de împlinirea termenului prevăzut de angajament, cheltuielile

de întreținere pe timpul școlarizării determinate în condițiile art. 9 se

comunică de către unitățile de învățământ, la cererea unității de la care

aceștia au fost trecuți în rezervă, respectiv au încetat raporturile de

serviciu”.

În concluzie, Înalta

Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a apreciat că, din

perspectiva competenței organului emitent al deciziei de imputare, actele

administrative contestate sunt legale.

a doua critică formulată de recurentul-reclamant referitoare la faptul că

decizia de imputare nu este suficient motivată în fapt și în drept, Înalta

Curte constată că nu este susținută de înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

În conformitate cu dispozițiile

art. 25 alin. (5) din O.G. nr. 121/1998 „decizia de imputare va fi temeinic

motivată și va cuprinde obligatoriu termenul în care poate fi contestată și

organul competent în soluționarea contestației” iar potrivit prevederilor art. 25

alin. (6) din același act normativ „proba temeiniciei și legalității deciziei

de imputare trebuie efectuată de unitatea al cărei comandant sau șef a emis-o”.

Înalta Curte constată

că aceste cerințe legale au fost respectate de către autoritatea pârâtă, în

preambulul Deciziei de Imputare din 10 octombrie 2008 menționându-se ca bază a

emiterii acestei decizii, procesul-verbal de cercetare administrativă din 09

octombrie 2008.

Referitor la

cheltuielile de școlarizare în cuantum de 11.097,26 lei, instanța constată că

în cuprinsul procesului-verbal de cercetare administrativă se consemnează

situația, potrivit căreia „suma menționată a rezultat din baza de calcul

anexată la prezentul proces-verbal, pe baza cheltuielilor transmise de Academia

de Poliție „A.I.C.” prin adresa nr. 164251 din 30 septembrie 2008”.

Acest proces-verbal a

fost prezentat recurentului, în fază de concept, în conformitate cu

dispozițiile pct. 97 din Instrucțiunile M.I. nr. 830/1999 potrivit cărora

„organele de cercetare administrativă sunt obligate să prezinte celor în cauză

procesul-verbal în faza de concept și să le ceară să-și exprime eventualele

observații sau obiecții”.

Cu această ocazie

recurentul a precizat, în scris, faptul că nu are de făcut obiecțiuni la acel

moment, rezervându-și dreptul de a formula eventuale obiecțiuni ulterior

comunicării hotărârii comisiei de cercetare administrativă întrucât considera

că este necesar să studieze actele normative interne care constituie baza

legală a imputării sumelor (fila 57 dosar fond - Tribunalul București) .

De asemenea,

procesului-verbal de cercetare administrativă i-au fost anexate acte cuprinzând

baza de calcul pentru fiecare tip de cheltuială, care i-a fost imputată

reclamantului (filele 58 - 69 dosar fond - Tribunalul București).

Se constată, de asemenea,

faptul că Decizia de Imputare din 10 octombrie 2008 cuprinde elementele

obligatorii prevăzute de art. 25 alin. (5) din O.G. nr. 121/1998, respectiv

termenul în care poate fi contestată și organul competent în soluționarea

contestației.

Prin urmare,

autoritatea pârâtă a făcut în fața instanței de fond proba temeiniciei și

legalității deciziei de imputare dis perspectiva respectării dispozițiilor art.

25 alin. (5) și (6) din O.G. nr. 121/1998.

critica nr. 3 din cererea de recurs, constând în faptul că suma stabilită prin

decizia de imputare nu este menționată, distinct, pe categorii de sume

imputate, Înalta Curte reține că nu poate fi primită, pentru argumentele

prezentate în analiza celei de-a doua critici.

Așa cum și instanța

de fond a constatat, la baza Deciziei de imputare nr. 164915 din 10 octombrie

2008 a stat Procesul-verbal de cercetare administrativă din 09 octombrie 2008.

În cuprinsul acestui

proces-verbal sunt consemnate detaliat sumele care alcătuiesc prejudiciul total

în cuantum de 12.155,26 lei precum și actele care au stat la baza calculării

acestor sume.

Contrar celor

menționate de recurent, instanța de fond a avut posibilitatea de a exercita

controlul de legalitate asupra cuantumului sumelor ce alcătuiesc prejudiciul

total, având în vedere că instituția pârâtă a depus întreaga documentație ce a

stat la baza emiterii deciziei de imputare atacate, din care rezultă baza de

calcul, dar și formula de calcul stabilită prin art. 9 din Ordinul nr. 1122/2006

al Ministrului Administrației și Internelor (fila 76 dosar fond - Tribunalul

București).

dezvoltată de recurentul-reclamant constă în greșita interpretare a instanței

de fond dată dispozițiilor art. 11 din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr.

121/1998, potrivit cărora „pentru cadrele militare trecute în rezervă,

polițiștii și funcționarii publici care au încetat raporturile de serviciu

înainte de împlinirea termenului prevăzut de angajament, cheltuielile de

întreținere pe timpul școlarizării determinate în condițiile art. 9 se comunică

de către unitățile de învățământ, la cererea unității de la care aceștia au

fost trecuți în rezervă, respectiv au încetat raporturile de serviciu”.

În situația în care

ar fi fost nemulțumit de modul în care au fost stabilite sumele în cauză, sau

mai exact de modul în care au fost actualizate, recurentul avea posibilitatea

să solicite instanței de fond administrarea probei cu expertiza de

specialitate.

Or, recurentul nu a

înțeles să procedeze în acest mod.

adusă sentinței recurate, recurentul-reclamant invocă greșita interpretare de

către instanța de fond a dispozițiilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998.

Art. 23 alin. (1) din

O.G. nr. 121/1998 stabilește termenul de efectuare a cercetării administrative

și înregistrare a actului de cercetare, respectiv 60 de zile de la data când

comandantul sau șeful unității a luat cunoștință de producerea pagubei.

În prezenta cauză,

acest termen a început să curgă de la data la care Directorului General al

D.G.P.M.B. i s-a adus la cunoștință Ordinul M.A.I. nr. S/II/3414 din 08 august

2008 prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului

cu unitatea, prin demisie și echivalarea gradului profesional de inspector de

poliție cu gradul militar de locotenent în rezervă.

Din actele dosarului

rezultă că termenul de 60 de zile a fost respectat, având în vedere faptul că

unitatea pârâtă a primit copia Ordinului Ministrului nr. S/II/3414 din 08

august 2008, la data de 12 august 2008 fiind înregistrat la Serviciul Resurse

Umane sub nr. S/178042 din 12 august 2008, iar procesul-verbal de cercetare

administrativă a fost înregistrat la data de 09 octombrie 2008, deci în termen.

Aprecierea

recurentului, potrivit căreia termenul de 60 de zile începe să curgă de la data

încetării raporturilor de serviciu ale acestuia nu este corectă, întrucât

Directorul General al D.G.P.M.B. nu are posibilitatea de a stabili dacă au

încetat raporturile de serviciu ale unui ofițer de poliție din cadrul unității,

decât în momentul în care i se comunică ordinul individual emis de Ministrul

Administrației și Internelor de încetare a raporturilor de serviciu, ministrul

fiind singurul organ competent să emită ordine privind încetarea raporturilor

de serviciu ale ofițerilor de poliție. În cazul de față, Ordinul M.A.I. nr. S/II/3414

a fost emis în data de 08 august 2008 și transmis unității pârâte prin poștă,

fiind înregistrat la Serviciul Resurse Umane sub nr. S/178042 din 12 august

2008.

Prin urmare, și

critica referitoare la nerespectarea termenului legal de încheiere a cercetării

administrative este nefondată.

Pentru considerentele

arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de S.C., împotriva Sentinței civile nr. 5210 din 20 septembrie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2012.