ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2638/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 4396 din 22 iunie 2011, Curtea de Apel București - secția a VlII-a de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată și precizată de reclamantul C.C., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul de Poliție al Județului Prahova, prin care solicita, în principal, anularea Deciziei de imputare nr. 660282 din 20 ianuarie 2010 emisă de Inspectoratul de Poliție al Județului Prahova și a Hotărârilor nr. 661092 din 19 martie 2010 emisă de aceeași instituție și nr. 38 din 11 iunie 2009 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul M.A.I.

și, în subsidiar, anularea actelor contestate și obligarea Inspectoratului de Poliție al Județului Prahova să emită o nouă decizie de imputare cu scăderea din cuantumul sumei imputate a cheltuielilor reprezentând contravaloarea hranei, a echipamentului, a soldei lunare și a cazării pentru perioadele de vacanță. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: În anul 2004 reclamantul a promovat examenul de admitere la Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Poliție „A.l.C." București, iar la data de 01 septembrie 2004, în temeiul art. 9 din H.G. nr. 137/1991 privind înființarea Academiei de Poliție a M.A.I., act normativ în vigoare la data menționată, a semnat angajamentul, potrivit căruia urma să îndeplinească serviciul timp de minimum 10 ani în structurile M.A.I., în raport cu nevoile acestei instituții.

Reclamantul a absolvit cursurile Facultății de Drept în anul 2008 și a fost repartizat să-și desfășoare activitatea la I.PJ. Prahova, unde a activat în perioada 15 iulie 2008-30 octombrie 2009. În urma concursului organizat de Institutul Național al Magistraturii în perioada 27 august - 25 septembrie 2009, reclamantul a fost declarat admis, dobândind calitatea de auditor de justiție în cadrul acestei instituții. Prin Ordinul nr. S/II/5519 din 30 noiembrie 2009 emis de Ministrul Administrației și Internelor, s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului cu M.A.I, în conformitate cu prevederile art. 69 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 360/2002, la cerere, cu obligativitatea restituirii cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului încheiat în acest sens.

În temeiul dispozițiilor O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, prin Decizia de imputare din 20 ianuarie 2010 emisă de I.P.J. Prahova, s-a dispus imputarea sumei de 31832.61 lei în sarcina reclamantului, reprezentând cota parte din cheltuielile de școlarizare ce au fost suportate de către M.A.I. pe durata în care acesta a urmat cursurile Facultății de Drept din cadrul Academiei de Politie „A.I.C.". Împotriva Deciziei de imputare nr. 660282 din 20 ianuarie 2010, reclamantul a formulat contestație, respinsă ca nefondată de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul I.P.J. Prahova, prin Hotărârea nr. 661092 din 19 martie 2010. Reclamantul a formulat plângere împotriva hotărârii menționate, iar prin Hotărârea nr. 38 din 11 iunie 2010 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul M.A.I, a fost respinsă plângerea, fiind menținute dispozițiile Hotărârii nr. 661092 din 19 martie 2010 a C.S.C.

din cadrul I.P.J. Prahova și ale Deciziei de imputare nr. 660282 din 20 ianuarie 2010. Se constată că la emiterea actelor administrative contestate de reclamant au fost respectate dispozițiile legale în materie, în cauză fiind aplicabile prevederile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor. Astfel, potrivit art. 63 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, „polițistul răspunde pentru pagubele cauzate patrimoniului unității, potrivit legislației aplicabile personalului civil din Ministerul Administrației și Internelor." Conform art. 9 din O.G.

nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, „prevederile prezentei ordonanțe se aplică și militarilor aflați în misiune în afara granițelor țării, precum și salariaților civili din structura instituțiilor publice prevăzute Ia art. 2", iar în conținutul art. 2 este menționat expres și Ministerul Administrației și Internelor în enumerarea autorităților față de al căror personal poate fi angajată răspunderea materială. De asemenea, art. 3 din același act normativ prevede că „militarii răspund material indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar." În plus, potrivit art. 7 din O.G. nr. 121/1998, prin termenul „militari", în sensul aceleiași ordonanțe, se înțeleg, printre alte categorii de militari și elevii și studenții instituțiilor militare de învățământ, militarii angajați pe bază de contract și cadre militare.

În temeiul dispozițiilor legale menționate, instanța apreciază că în mod corect a fost stabilită răspunderea materială a reclamantului, ca urmare a nerespectării obligației de a lucra timp de 10 ani în poliție, așa cum s-a obligat în contractul de școlarizare asumat prin semnarea angajamentului de plată, în condițiile în care acesta a urmat cursurile Academiei de Poliție „A.I. C.", promoția 2004, iar la data de 01 septembrie 2004 a semnat respectivul angajament. Prin Ordinul nr. S/II/5519 din 30 noiembrie 2009, emis de Ministrul Administrației și Internelor, reclamantului i-au încetat raporturile de serviciu, la cerere, în temeiul art. 69 lit. d) din Legea nr. 360/2002, cu obligativitatea restituirii cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, date fiind prevederile art. 70 din Legea nr. 360/2002, precum și angajamentul semnat la momentul admiterii sale la Academia de Poliție.

Reclamantul avea calitatea de militar, atât pe timpul școlarizării, cât și la data trecerii în rezervă, iar în cazul său, răspunderea materială a fost angajată în temeiul celei de-a doua ipoteze vizate de art. 2 din O.G. nr. 121/1998. Susținerile reclamantului în sensul că în cazul său nu există „motive imputabile", nu pot constitui motive de nelegalitate ale actelor administrative atacate, ci eventual ale ordinului de încetare a raporturilor de serviciu care însă nu face obiectul controlului de legalitate al instanței în prezenta cauză.

Curtea reține că deși reclamantul a solicitat încetarea raporturilor de serviciu în temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002 (la numirea într-o altă funcție publică) și nu în temeiul lit. d) (la cerere) din actul normativ menționat, așa cum s-a dispus, autoritatea pârâtă nu era ținută de încadrarea în drept pe care a dat-o reclamantul demersului său, fiind corectă și legală încetarea raporturilor sale de serviciu la cerere, și nu ca urmare a numirii într-o altă funcție publică, întrucât nu există nicio dispoziție expresă prin care să se stipuleze că numirea în cadrul Institutului Național al Magistraturii are ca efect încetarea de drept a raporturilor de serviciu ca polițist.

Astfel, în virtutea principiului legalității și a prerogativelor conferite, autoritatea emitentă a fost îndreptățită a aprecia asupra temeiului legal aplicabil în cauză, nefiind ținută a urma și respecta temeiul indicat de reclamant, în măsura în care a apreciat că nu poate fi incident în cauză. Actul unilateral emis de autoritatea pârâtă a fost, prin urmare, eliberat în limitele dreptului de apreciere conferit autorităților publice, fără încălcarea limitelor competențelor și fără încălcarea drepturilor recurentului. Totodată, se apreciază că funcția de auditor de justiție este incompatibilă cu cea de polițist, incompatibilitate ce rezultă din prevederile Legii nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, republicată și modificată, întrucât auditorii de justiție sunt asimilați magistraților, funcția de magistrat fiind incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, în afara celei de cadru didactic.

Esențială în acest sens este determinarea conținutului noțiunii de „numire într-o altă funcție publică", precum și calificarea din punct de vedere juridic a calității de auditor de justiție pe care reclamantul o avea la data emiterii ordinului de încetare a raporturilor de serviciu cu M.A.I. În sensul prevederilor legale în vigoare incidente în cauză, instanța consideră că dobândirea calității de auditor de justiție nu reprezintă și nu echivalează cu numirea într-o funcție publică, după cum este prevăzut în art. 69 lit. e) din Legea nr. 360/2002 și pentru următoarele considerațiuni: bazele constituționale ale funcției publice sunt stabilite de art. 16 alin. (3) din legea fundamentală, potrivit căruia funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară.

Susținerile reclamantului, prin care se acreditează ideea că auditorii de justiție sunt asimilați integral magistraților atât în privința drepturilor, cât și a obligațiilor și atribuțiilor ce decurg dintr-un raport de serviciu, nu pot fi primite, pentru că nu există o astfel de reglementare. În condițiile arătate, reținând că reclamantul a încheiat un angajament prin care și-a asumat obligația de a lucra în poliție timp de 10 ani, se apreciază că nu se poate susține încetarea raporturilor sale de serviciu ca urmare a numirii într-o altă funcție publică, ce în fapt este incompatibilă cu cea de polițist, sensul obligației asumate fiind ca reclamantul să poată fi la dispoziția poliției pe o anumită perioadă de timp, beneficiind de anumite condiții de școlarizare, acesta fiind și motivul pentru care la încetarea raportului de serviciu a primit un grad militar în rezervă în sistemul poliției.

Pe de altă parte, din nici un text de lege nu rezultă că funcția de asimilat magistraților este o funcție publică în sensul Legii nr. 360/2002, iar opțiunea reclamantului de a deveni auditor de justiție și de a participa la cursurile I.N.M. i-a aparținut exclusiv, ea nefiind urmare a exercitării raporturilor de serviciu. Totodată, în condițiile în care, urmare a dobândirii calității de auditor de justiție, reclamantul trebuia să opteze între a continua să ocupe funcția de polițist sau o altă poziție incompatibilă cu aceasta, a solicitat încetarea raporturilor de serviciu, acesta reprezintă un motiv imputabil polițistului din punct de vedere al angajamentului încheiat și al dispozițiilor legale ce reglementează Statutul polițistului.

Nu se poate reține nici susținerea tratamentului diferențiat în raport cu ofițerii de poliție admiși în magistratură, conform art. 33 din Legea nr. 303/2004, întrucât situațiile de fapt și de drept sunt total diferite, textul de lege invocat de reclamant nefiind incident în cauză. Referitor la afirmațiile reclamantului, potrivit cărora avea dreptul la hrană, echipament și soldă întrucât avea calitatea de student al unei instituții militare de învățământ, instanța apreciază că acestuia nu îi erau aplicabile prevederile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 46/1996 (act normativ în vigoare până Ia data de 01 ianuarie 2007) și art. 70 alin. (1) din Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populației pentru apărare, având în vedere că reclamantul nu a fost chemat să îndeplinească serviciul militar, ci doar a urmat cursurile Facultății de Drept din cadrul Academiei de Poliție „A.I.C.". Totodată, se reține că dispozițiile art. 9 din H.G.

nr. 137/1991 privind înființarea Academiei de Poliție a Ministerului de Interne, act normativ în prezent abrogat, cât și art. 17 alin. (3) din H.G. nr. 294/2007 privind organizarea și funcționarea Academiei de Poliție „A.I.C." din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, nu contravin prevederilor art. 70 din Legea nr. 360/2002. Astfel, potrivit art. 9 alin. (4) din H.G. nr. 137/1991, „Prin cheltuieli de școlarizare și întreținere se înțeleg cheltuielile efectuate cu hrănirea, echiparea, cazarea și alte drepturi primite de studenți." Conform art. 17 alin. (3) din H.G.

nr. 294/2007, „Prin cheltuieli de întreținere efectuate pe timpul școlarizării se înțelege cheltuielile efectuate cu hrănirea, echiparea, cazarea pe timpul studiilor, transportul dus și întors pe timpul vacanțelor, precum și drepturile salariale, după caz". Art. 70 din Legea nr. 360/2002 prevede că „Polițistul care a absolvit o instituție de învățământ a Ministerului Administrației și Internelor și căruia i-au încetat raporturile de serviciu în primii 10 ani de activitate din motive imputabile lui este obligat să restituie cheltuielile efectuate cu pregătirea sa, proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului încheiat în acest sens." Având în vedere textele de lege enunțate și ținând cont de faptul că dispozițiile legale menționate prevăd că prin cheltuieli de școlarizare și întreținere se înțeleg, printre altele, și cheltuielile efectuate cu echiparea, hrana și cazarea, rezultă că includerea acestor cheltuieli în categoria cheltuielilor de școlarizare ce urmează a fi recuperate de la foștii studenți nu este nelegală, întrucât textele menționate se referă la cheltuielile cu pregătirea polițistului.

Prin urmare, punerea la dispoziția reclamantului a echipamentului, suportarea cheltuielilor de hrană și cazare de către instituția de învățământ este afectată scopului, or nerealizarea scopului din vina acestuia, care a declanșat antrenarea răspunderii materiale, duce la obligația de a restitui toate cheltuielile, inclusiv pe cele reprezentând contravaloarea echipamentului primit și a cheltuielilor de hrănire, cazare și alte drepturi primite. În ceea ce privește susținerea că dispozițiile H.G.

nr. 294/2007 sunt nelegale, în condițiile în care, pe perioada de vacanță, permisii și învoiri stabilește obligația studenților de a achita cheltuielile de cazare, aceasta nu poate fi reținută, întrucât, pe de o parte, textul menționat stabilește o formulă de calcul pentru determinarea cheltuielilor de cazare și nu contravine dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 360/2002, iar pe de altă parte, el vizează evaluarea pagubei produse și nu exclude calculul cheltuielilor efectiv făcute. În legătură cu afirmațiile reclamantului vizând pretinsa încălcare a condițiilor de formă și de procedură pe parcursul cercetării administrative, se reține că acestea sunt neîntemeiate. Astfel, analizându-se conținutul deciziei de imputare, se constată că nu rezultă nemotivarea acesteia.

Totodată, se reține că decizia de imputare a fost legal emisă, raportat la prevederile art. 23 alin. (1) și art. 25 din O.G. nr. 121/1998, față de procesul-verbal de cercetare administrativă din 19 ianuarie 2010 încheiat de comisia de cercetare administrativă, prin care s-a constatat producerea unei pagube de 31832.61 lei. Pârâții au respectat, în procedura de emitere a deciziei de imputare, prevederile Ordinului M.A.I. nr. 1122 din 05 ianuarie 2006 și ale Instrucțiunilor M.I. nr. 830 din 20 ianuarie 1999 coroborate cu dispozițiile O.G. nr. 121/1998, în condițiile în care, potrivit angajamentului încheiat de reclamant, rezultă obligația pe care acesta și-a asumat-o, în sensul de a îndeplini serviciul timp de minimum 10 ani în unitățile și garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport de nevoile ministerului, în cazul de față unitatea păgubită fiind I.P.J.

Prahova, unde reclamantul a fost repartizat după absolvire, această instituție preluând astfel din punct de vedere financiar toate drepturile și obligațiile rezultând din raportul de serviciu. Competența organului financiar al unității în care polițistul și-a desfășurat activitatea, de a stabili sumele ce urmează a fi recuperate, este fără echivoc stabilită prin prevederile legale sus-arătate. De asemenea, valoarea pagubei reținute în sarcina reclamantului a fost stabilită conform bazelor de calcul transmise de Academia de Poliție „A.l.C.", cu documente justificative ale cuantumului cheltuielilor efectuate cu reclamantul pe perioada școlarizării, defalcate pe categorii de cheltuieli. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamantul, invocând dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ. și reiterând motivele și argumentele prezentate în fața primei instanțe; în acest sens, recurentul arată, în esență, că în mod greșit s-a reținut ca temei al încetării raporturilor de serviciu cazul prevăzut de art. 69 alin. (1) lit. d) - „la cerere" în loc de cel prevăzut de art. 69 alin. (1) lit. e) - „numirea într-o altă funcție publica", că în mod greșit a reținut instanța de fond că auditorul de justiție nu reprezintă o funcție publică și că prima instanță nu a analizat condițiile discriminării deduse din prevederile Protocolului 12 adițional la C.E.D.O., în raport cu ofițerii de poliție admiși în magistratură conform art. 33 din Legea nr. 303/2004. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele și argumentele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Curtea constată că nu subzistă motive care să impună casarea sau modificarea hotărârii atacate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. După cum corect a reținut și instanța de fond, Ordinul nr. S/II/5519 din 30 noiembrie 2009, emis de Ministrul Administrației și Internelor, prin care au încetat raporturile de serviciu ale recurentului, a fost în mod legal întemeiat pe prevederile art. 63 lit. d) - la cerere, și nu pe prevederile art. 69 lit. e) - la numirea într-o altă funcție publică, din Legea nr. 360/2002, privind statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum s-a solicitat și după cum s-a susținut că se impunea. Esențială în acest sens este determinarea conținutului noțiunii de „numire într-o altă funcție publică" precum și calificarea din punct de vedere juridic a calității de auditor de justiție pe care reclamantul o avea la data emiterii ordinului contestat.

Recurentul-reclamant a solicitat încetarea raporturilor sale de serviciu, indicând ca temei legal prevederile art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, cu motivarea că în urma promovării concursului de admitere la Institutul Național al Magistraturii și devenind auditor de justiție, a fost practic numit într-o altă funcție publică. Înalta Curte apreciază că în sensul prevederilor legale în vigoare, incidente în cauză, dobândirea calității de auditor de justiție nu reprezintă și nu echivalează cu numirea într-o funcție publică, după cum este prevăzut în art. 69 lit. e) din Legea nr. 360/2002. Bazele constituționale ale funcției publice sunt stabilite de art. 16 alin. (3), din legea fundamentală, potrivit căruia funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară.

Pornind de la prevederile constituționale, în literatura de specialitate au fost evidențiate două noțiuni diferite, raportat la cele două categorii enumerate, aflate în incontestabilă legătură, fără însă a se confunda, respectiv „funcția publică" și „funcția de demnitate publică". „Funcția publică" este definită în cuprinsul Legii nr. 188/1999, republicată, ca reprezentând ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome.

(art. 2), în cuprinsul aceluiași act normativ, fiind prevăzut că raporturile de serviciu se nasc și se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condițiile legii (art. 4). Raportat la prevederile legale arătate și față de caracteristicile evidente ale funcției publice ce se desprind din conținutul reglementării, rezultă că auditorii de justiție nu sunt și nu pot fi asimilați categoriei funcționarilor publici. După cum corect a reținut și instanța de fond, nici o dispoziție a Legii nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, ce reglementează admiterea în magistratură și formarea profesională inițială realizată prin I.N.M., și nici alte prevederi legale nu stabilesc că auditorul de justiție al cărui statut este asimilat magistraților, pe aspectele anume indicate în cuprinsul Legii nr. 303/2004 (art. 12-20) se află în exercitarea unei funcții publice.

De altfel, din conținutul prevederilor referitoare la cursanții I.N.M., cuprinse în Legea nr. 303/2004, republicată, care au statut de auditori de justiție (art. 16 alin. (1)), rezultă că aceștia beneficiază de o pregătire teoretică și practică pentru a deveni judecători sau procurori, primesc o bursă pe durata programului de formare profesională de 2 ani cu caracter de indemnizație lunară iar la încheierea cursurilor susțin un examen de absolvire, constând în probe teoretice și practice prin care se verifică însușirea cunoștințelor necesare exercitării ulterioare a funcției de judecător sau procuror.

Rezultă, astfel, fără echivoc, că auditorii de justiție urmează un program de formare profesională cu durată determinată, fără a se putea reține, în raport de conținutul noțiunii de funcție publică, astfel cum este reglementată și totodată analizată și în doctrină, existența în ceea ce îi privește a atribuțiilor de serviciu, stabilite în scopul realizării prerogativelor de putere publică. În plus, în cazul auditorilor de justiție nu există un act administrativ de numire, validarea rezultatelor concursului de admitere la I.N.M. prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii nefiind un act administrativ ce întrunește condițiile unui act de numire în funcție. De asemenea, relevantă în determinarea statutului auditorilor de justiție, ca participanți la un program de formare profesională, cu durata determinată și nu ca funcționari publici, este reglementarea cuprinsă în art. 20 din Legea nr. 303/2004, referitoare la obligația absolvenților I.N.M.

de a restitui bursa de auditor de justiție, în anumite condiții, în situația în care, nu îndeplinesc timp de 6 ani funcția de judecător sau de procuror, precum și cheltuielile de școlarizare efectuate cu formarea profesională. Actul unilateral emis de autoritatea intimată a fost, așadar, eliberat în limitele dreptului de apreciere conferit autorităților publice, fără încălcarea limitelor competențelor și fără încălcarea drepturilor recurentului. Sub acest aspect, al stabilirii temeiului legal reținut pentru încetarea raporturilor de serviciu ale recurentului-reclamant, este relevant, pe lângă celelalte considerente, argumentul prezentat de instanța de fond, în sensul că nu se putea reține „numirea într-o altă funcție publică" și pentru că decizia și opțiunea recurentului de a participa la concursul organizat de I.N.M.

și de a deveni auditor de justiție i-a aparținut în totalitate acestuia și nu a fost în nici un fel determinată sau în legătură cu exercitarea funcției de polițist, deținută la acea dată, cu atât mai mult cu cât era în deplină cunoștință de cauză cu privire la conținutul angajamentului semnat. Totodată, în condițiile în care, urmare dobândirii calității de auditor de . justiție, reclamantul trebuia să opteze între a continua să ocupe funcția de polițist sau o altă poziție, incompatibilă cu aceasta, a solicitat încetarea raporturilor de serviciu, această opțiune reprezintă un „motiv imputabil" polițistului, în sensul dispozițiilor legale ce reglementează Statutul polițistului, raportat la obligația asumată de acesta prin angajamentul încheiat.

Nici susținerea tratamentului diferențiat în raport cu ofițerii de poliție admiși în magistratură, conform art. 33 din Legea nr. 303/2004, nu poate fi primită, întrucât situațiile de fapt și de drept sunt total diferite, textul de lege invocat nefiind incident în cauză, așa cum corect s-a reținut și prin sentința atacată.

În ce privește Decizia nr. 5184 din 18 noiembrie 2009 a acestei instanțe, invocată de recurent în sprijinul argumentelor sale, se va reține că aceasta nu este relevantă în cauză, fiind pronunțată anterior datei de 23 noiembrie 2009, când Plenul secției de contencios administrativ și fiscal al acestei instanțe a stabilit, cu valoare de practică unitară, că dobândirea calității de auditor de justiție nu echivalează cu numirea într-o altă funcție publică, în sensul prevederilor art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, și că, drept urmare, polițistului care a dobândit o asemenea calitate îi încetează raportul de serviciu „la cerere", cu toate consecințele legale ce decurg dintr-o asemenea împrejurare, plata cheltuielilor de școlarizare.

Pentru considerentele arătate, în raport cu temeiul și obiectul acțiunii care, astfel cum au fost precizate de reclamante, atrag incidența prevederilor Legii nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul C.C. împotriva sentinței nr. 4396 din 22 iunie 2011 a Curții de Apel București - secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2012.