ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2638/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2638/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 4396 din 22 iunie 2011, Curtea de

Apel București - secția a VlII-a de contencios administrativ și fiscal a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată și precizată de reclamantul C.C.,

în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor și

Inspectoratul de Poliție al Județului Prahova, prin care solicita, în

principal, anularea Deciziei de imputare nr. 660282 din 20 ianuarie 2010 emisă

de Inspectoratul de Poliție al Județului Prahova și a Hotărârilor nr. 661092

din 19 martie 2010 emisă de aceeași instituție și nr. 38 din 11 iunie 2009

emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul M.A.I. și, în

subsidiar, anularea actelor contestate și obligarea Inspectoratului de Poliție

al Județului Prahova să emită o nouă decizie de imputare cu scăderea din

cuantumul sumei imputate a cheltuielilor reprezentând contravaloarea hranei, a

echipamentului, a soldei lunare și a cazării pentru perioadele de vacanță.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a

reținut, în esență, următoarele:

În anul 2004 reclamantul a promovat examenul de

admitere la Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Poliție „A.l.C."

București, iar la data de 01 septembrie 2004, în temeiul art. 9 din H.G. nr. 137/1991

privind înființarea Academiei de Poliție a M.A.I., act normativ în vigoare la

data menționată, a semnat angajamentul, potrivit căruia urma să îndeplinească

serviciul timp de minimum 10 ani în structurile M.A.I., în raport cu nevoile

acestei instituții.

Reclamantul a absolvit cursurile Facultății de Drept

în anul 2008 și a fost repartizat să-și desfășoare activitatea la I.PJ.

Prahova, unde a activat în perioada 15 iulie 2008-30 octombrie 2009.

În urma concursului organizat de Institutul Național

al Magistraturii în perioada 27 august - 25 septembrie 2009, reclamantul a fost

declarat admis, dobândind calitatea de auditor de justiție în cadrul acestei

instituții.

Prin Ordinul nr. S/II/5519 din 30 noiembrie 2009 emis

de Ministrul Administrației și Internelor, s-a dispus încetarea raporturilor de

serviciu ale reclamantului cu M.A.I, în conformitate cu prevederile art. 69 alin.

(1) lit. d) din Legea nr. 360/2002, la cerere, cu obligativitatea restituirii

cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, proporțional cu perioada rămasă până

la 10 ani, potrivit angajamentului încheiat în acest sens.

În temeiul dispozițiilor O.G. nr. 121/1998 privind

răspunderea materială a militarilor, prin Decizia de imputare din 20 ianuarie 2010

emisă de I.P.J. Prahova, s-a dispus imputarea sumei de 31832.61 lei în sarcina

reclamantului, reprezentând cota parte din cheltuielile de școlarizare ce au

fost suportate de către M.A.I. pe durata în care acesta a urmat cursurile

Facultății de Drept din cadrul Academiei de Politie „A.I.C.".

Împotriva Deciziei de imputare nr. 660282 din 20

ianuarie 2010, reclamantul a formulat contestație, respinsă ca nefondată de

către Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul I.P.J. Prahova, prin

Hotărârea nr. 661092 din 19 martie 2010.

Reclamantul a formulat plângere împotriva hotărârii

menționate, iar prin Hotărârea nr. 38 din 11 iunie 2010 emisă de Comisia de

Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul M.A.I, a fost respinsă plângerea, fiind

menținute dispozițiile Hotărârii nr. 661092 din 19 martie 2010 a C.S.C. din

cadrul I.P.J. Prahova și ale Deciziei de imputare nr. 660282 din 20 ianuarie 2010.

Se constată că la emiterea

actelor administrative contestate de reclamant au fost respectate dispozițiile

legale în materie, în cauză fiind aplicabile prevederile O.G. nr. 121/1998

privind răspunderea materială a militarilor.

Astfel, potrivit art. 63 alin. (1) din Legea nr. 360/2002

privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare,

„polițistul răspunde pentru pagubele cauzate patrimoniului unității, potrivit

legislației aplicabile personalului civil din Ministerul Administrației și

Internelor."

Conform art. 9 din O.G. nr. 121/1998

privind răspunderea materială a militarilor, „prevederile prezentei ordonanțe

se aplică și militarilor aflați în misiune în afara granițelor țării, precum și

salariaților civili din structura instituțiilor publice prevăzute Ia art. 2",

iar în conținutul art. 2 este menționat expres și Ministerul Administrației și

Internelor în enumerarea autorităților față de al căror personal poate fi

angajată răspunderea materială.

De asemenea, art. 3 din același act normativ prevede

că „militarii răspund material indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au

sau nu calitatea de militar."

În plus, potrivit art. 7 din O.G. nr. 121/1998, prin

termenul „militari", în sensul aceleiași ordonanțe, se înțeleg, printre

alte categorii de militari și elevii și studenții instituțiilor militare de

învățământ, militarii angajați pe bază de contract și cadre militare.

În temeiul dispozițiilor legale menționate, instanța

apreciază că în mod corect a fost stabilită răspunderea materială a

reclamantului, ca urmare a

nerespectării

obligației de a lucra timp de 10 ani în poliție, așa cum s-a obligat în

contractul

de școlarizare asumat prin semnarea angajamentului de plată, în

condițiile în care acesta a urmat cursurile

Academiei de Poliție „A.I.

C.",

promoția 2004, iar la data de 01 septembrie 2004 a semnat respectivul

angajament.

Prin Ordinul nr. S/II/5519 din 30

noiembrie 2009, emis de Ministrul Administrației și

Internelor, reclamantului i-au

încetat raporturile de serviciu, la cerere, în temeiul

art. 69 lit. d) din Legea nr. 360/2002, cu

obligativitatea restituirii cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa,

proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, date

fiind prevederile art. 70 din Legea nr. 360/2002, precum și

angajamentul semnat la

momentul admiterii sale la Academia de Poliție.

Reclamantul avea calitatea de

militar, atât pe timpul școlarizării, cât și la

data trecerii în rezervă, iar în cazul său, răspunderea materială a fost

angajată în

temeiul celei de-a doua

ipoteze vizate de art. 2 din O.G. nr. 121/1998.

Susținerile reclamantului în

sensul că în cazul său nu există „motive imputabile", nu pot constitui

motive de nelegalitate ale actelor administrative

atacate, ci eventual ale ordinului de încetare a raporturilor de

serviciu care însă nu face obiectul controlului de legalitate al instanței în

prezenta cauză.

Curtea reține că deși

reclamantul a solicitat încetarea raporturilor de serviciu

în temeiul art. 69 alin. (1) lit.

e) din Legea nr. 360/2002 (la numirea într-o altă funcție publică) și nu în

temeiul lit. d) (la cerere) din actul normativ menționat, așa cum s-a

dispus, autoritatea pârâtă nu era ținută de

încadrarea în drept pe care a dat-o

reclamantul

demersului său, fiind corectă și legală încetarea raporturilor sale de serviciu

la cerere, și nu ca urmare a numirii într-o altă funcție publică, întrucât nu

există

nicio dispoziție expresă prin care să se stipuleze că numirea în cadrul

Institutului Național al Magistraturii are ca

efect încetarea de drept a raporturilor de

serviciu ca polițist.

Astfel, în virtutea principiului legalității și a

prerogativelor conferite,

autoritatea

emitentă a fost îndreptățită a aprecia asupra temeiului legal aplicabil în

cauză, nefiind ținută a urma și respecta temeiul

indicat de reclamant, în măsura în

care

a apreciat că nu poate fi incident în cauză. Actul unilateral emis de

autoritatea

pârâtă a fost, prin urmare, eliberat în limitele dreptului

de apreciere conferit

autorităților publice,

fără încălcarea limitelor competențelor și fără încălcarea

drepturilor

recurentului.

Totodată, se apreciază că

funcția de auditor de justiție este incompatibilă cu

cea de polițist, incompatibilitate ce rezultă din

prevederile Legii nr. 303/2004

privind Statutul

judecătorilor și procurorilor, republicată și modificată, întrucât

auditorii

de justiție sunt asimilați magistraților, funcția de magistrat fiind

incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, în afara celei de

cadru didactic.

Esențială

în acest sens este determinarea conținutului noțiunii de „numire

într-o altă funcție publică", precum și

calificarea din punct de vedere juridic a

calității

de auditor de justiție pe care reclamantul o avea la data emiterii ordinului

de

încetare a raporturilor de serviciu cu M.A.I.

În sensul prevederilor legale în

vigoare incidente în cauză, instanța consideră

că dobândirea calității de auditor de justiție nu reprezintă și nu

echivalează cu

numirea într-o funcție

publică, după cum este prevăzut în art. 69 lit. e) din Legea nr.

360/2002 și pentru următoarele considerațiuni:

bazele constituționale ale funcției

publice sunt stabilite de art. 16 alin.

(3) din legea fundamentală, potrivit căruia

funcțiile

și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile

legii,

de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară.

Susținerile reclamantului, prin care se acreditează

ideea că auditorii de

justiție sunt

asimilați integral magistraților atât în privința drepturilor, cât și a

obligațiilor și atribuțiilor ce decurg dintr-un

raport de serviciu, nu pot fi primite,

pentru că nu există o astfel de

reglementare.

În

condițiile arătate, reținând că reclamantul a încheiat un angajament prin

care și-a asumat obligația de a

lucra în poliție timp de 10 ani, se apreciază că nu se

poate susține încetarea

raporturilor sale de serviciu ca urmare a numirii într-o altă funcție publică,

ce în fapt este incompatibilă cu cea de polițist, sensul obligației

asumate fiind ca reclamantul să

poată fi la dispoziția poliției pe o anumită perioadă

de timp, beneficiind de anumite condiții de

școlarizare, acesta fiind și motivul

pentru

care la încetarea raportului de serviciu a primit un grad militar în rezervă în

sistemul poliției.

Pe de altă parte, din nici un

text de lege nu rezultă că funcția de asimilat magistraților este o funcție

publică în sensul Legii nr. 360/2002, iar opțiunea

reclamantului de a deveni

auditor de justiție și de a participa la cursurile I.N.M. i-a aparținut

exclusiv, ea nefiind urmare a exercitării raporturilor de serviciu.

Totodată, în condițiile în care,

urmare a dobândirii calității de auditor de justiție, reclamantul trebuia să

opteze între a continua să ocupe funcția de polițist

sau o altă poziție

incompatibilă cu aceasta, a solicitat încetarea raporturilor de

serviciu, acesta reprezintă un

motiv imputabil polițistului din punct de vedere al

angajamentului încheiat și al dispozițiilor legale ce

reglementează Statutul polițistului.

Nu se poate reține nici susținerea tratamentului

diferențiat în raport cu

ofițerii de poliție

admiși în magistratură, conform art. 33 din Legea nr. 303/2004,

întrucât situațiile de fapt și de drept sunt

total diferite, textul de lege invocat de

reclamant nefiind incident în

cauză.

Referitor la afirmațiile

reclamantului, potrivit cărora avea dreptul la hrană, echipament și soldă

întrucât avea calitatea de student al unei instituții militare de

învățământ, instanța apreciază

că acestuia nu îi erau aplicabile prevederile art. 66

alin. (1) din Legea nr. 46/1996

(act normativ în vigoare până Ia data de 01 ianuarie 2007) și

art. 70 alin. (1) din Legea nr. 446/2006

privind pregătirea populației pentru apărare,

având în vedere că reclamantul nu a fost chemat să

îndeplinească serviciul militar,

ci doar a urmat cursurile Facultății de Drept din cadrul

Academiei de Poliție

„A.I.C.".

Totodată, se reține că dispozițiile art. 9 din H.G. nr.

137/1991 privind

înființarea Academiei de

Poliție a Ministerului de Interne, act normativ în prezent

abrogat, cât

și art. 17 alin. (3) din H.G. nr. 294/2007 privind organizarea și

funcționarea Academiei de Poliție „A.I.C."

din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor, nu contravin

prevederilor art. 70 din Legea nr. 360/2002.

Astfel, potrivit art. 9 alin.

(4) din H.G. nr. 137/1991, „Prin cheltuieli de

școlarizare și întreținere se înțeleg cheltuielile efectuate cu

hrănirea, echiparea,

cazarea și alte drepturi primite de studenți."

Conform art. 17 alin. (3) din

H.G. nr. 294/2007, „Prin cheltuieli de întreținere

efectuate pe timpul școlarizării se înțelege

cheltuielile efectuate cu hrănirea,

echiparea,

cazarea pe timpul studiilor, transportul dus și întors pe timpul vacanțelor,

precum și drepturile salariale, după caz".

Art. 70 din Legea nr. 360/2002 prevede că „Polițistul

care a absolvit o instituție de învățământ a Ministerului Administrației și

Internelor și căruia i-au încetat raporturile de serviciu în primii 10 ani de

activitate din motive imputabile lui este obligat să restituie cheltuielile

efectuate cu pregătirea sa, proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani,

potrivit angajamentului încheiat în acest sens."

Având în vedere textele de

lege enunțate și ținând cont de faptul că dispozițiile legale menționate prevăd

că prin cheltuieli de școlarizare și întreținere se înțeleg, printre altele, și

cheltuielile efectuate cu echiparea, hrana și cazarea, rezultă că includerea

acestor cheltuieli în categoria cheltuielilor de școlarizare ce urmează a fi

recuperate de la foștii studenți nu este nelegală, întrucât textele menționate

se referă la cheltuielile cu pregătirea polițistului.

Prin urmare, punerea la dispoziția reclamantului a

echipamentului, suportarea cheltuielilor de hrană și cazare de către instituția

de învățământ este afectată scopului, or nerealizarea scopului din vina

acestuia, care a declanșat antrenarea răspunderii materiale, duce la obligația

de a restitui toate cheltuielile, inclusiv pe cele reprezentând contravaloarea

echipamentului primit și a cheltuielilor de hrănire, cazare și alte drepturi

primite.

În ceea ce privește susținerea că dispozițiile H.G. nr.

294/2007 sunt nelegale, în condițiile în care, pe perioada de vacanță, permisii

și învoiri stabilește obligația studenților de a achita cheltuielile de cazare,

aceasta nu poate fi reținută, întrucât, pe de o parte, textul menționat

stabilește o formulă de calcul pentru determinarea cheltuielilor de cazare și

nu contravine dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 360/2002, iar pe de altă

parte, el vizează evaluarea pagubei produse și nu exclude calculul

cheltuielilor efectiv făcute.

În legătură cu afirmațiile reclamantului vizând

pretinsa încălcare a condițiilor de formă și de procedură pe parcursul

cercetării administrative, se reține că acestea sunt neîntemeiate.

Astfel, analizându-se conținutul deciziei de

imputare, se constată că nu rezultă nemotivarea acesteia. Totodată, se reține

că decizia de imputare a fost legal emisă, raportat la prevederile art. 23 alin.

(1) și art. 25 din O.G. nr. 121/1998, față de procesul-verbal de cercetare

administrativă din 19 ianuarie 2010 încheiat de comisia de cercetare

administrativă, prin care s-a constatat producerea unei pagube de 31832.61 lei.

Pârâții au respectat, în procedura de emitere a

deciziei de imputare, prevederile Ordinului M.A.I. nr. 1122 din 05 ianuarie 2006

și ale Instrucțiunilor M.I. nr. 830 din 20 ianuarie 1999 coroborate cu

dispozițiile O.G. nr. 121/1998, în condițiile în care, potrivit angajamentului

încheiat de reclamant, rezultă obligația pe care acesta și-a asumat-o, în

sensul de a îndeplini serviciul timp de minimum 10 ani în unitățile și

garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport de nevoile

ministerului, în cazul de față unitatea păgubită fiind I.P.J. Prahova, unde

reclamantul a fost repartizat după absolvire, această instituție preluând

astfel din punct de vedere financiar toate drepturile și obligațiile rezultând

din raportul de serviciu. Competența organului financiar al unității în care

polițistul și-a desfășurat activitatea, de a stabili sumele ce urmează a fi

recuperate, este fără echivoc stabilită prin prevederile legale sus-arătate.

De asemenea, valoarea pagubei reținute în sarcina

reclamantului a fost stabilită conform bazelor de calcul transmise de Academia

de Poliție „A.l.C.", cu documente justificative ale cuantumului

cheltuielilor efectuate cu reclamantul pe perioada școlarizării, defalcate pe

categorii de cheltuieli.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică

și nelegală, a declarat recurs reclamantul, invocând dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ. și reiterând motivele și argumentele prezentate în fața primei

instanțe; în acest sens, recurentul arată, în esență, că în mod greșit s-a

reținut ca temei al încetării raporturilor de serviciu cazul prevăzut de art. 69

alin. (1) lit. d) - „la cerere" în loc de cel prevăzut de art. 69 alin. (1)

lit. e) - „numirea într-o altă funcție publica", că în mod greșit a

reținut instanța de fond că auditorul de justiție nu reprezintă o funcție

publică și că prima instanță nu a analizat condițiile discriminării deduse din

prevederile Protocolului 12 adițional la C.E.D.O., în raport cu ofițerii de

poliție admiși în magistratură conform art. 33 din Legea nr. 303/2004.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și

lucrările dosarului, cu motivele și argumentele invocate de recurent, precum și

cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că nu subzistă motive care să impună casarea sau

modificarea hotărârii atacate, pentru considerentele ce vor fi arătate în

continuare.

După cum corect a reținut și instanța de fond,

Ordinul nr. S/II/5519 din 30 noiembrie 2009, emis de Ministrul Administrației

și Internelor, prin care au încetat raporturile de serviciu ale recurentului, a

fost în mod legal întemeiat pe prevederile art. 63 lit. d) - la cerere, și nu

pe prevederile art. 69 lit. e) - la numirea într-o altă funcție publică, din

Legea nr. 360/2002, privind statutul polițistului, cu modificările și

completările ulterioare, astfel cum s-a solicitat și după cum s-a susținut că

se impunea.

Esențială în acest sens este determinarea

conținutului noțiunii de „numire într-o altă funcție publică" precum și

calificarea din punct de vedere juridic a calității de auditor de justiție pe

care reclamantul o avea la data emiterii ordinului contestat.

Recurentul-reclamant a solicitat încetarea

raporturilor sale de serviciu, indicând ca temei legal prevederile art. 69 alin.

(1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, cu motivarea că în urma promovării

concursului de admitere la Institutul Național al Magistraturii și devenind

auditor de justiție, a fost practic numit într-o altă funcție publică.

Înalta Curte apreciază că în

sensul prevederilor legale în vigoare, incidente în cauză, dobândirea calității

de auditor de justiție nu reprezintă și nu echivalează cu numirea într-o

funcție publică, după cum este prevăzut în art. 69 lit. e) din Legea nr. 360/2002.

Bazele constituționale ale

funcției publice sunt stabilite de art. 16 alin. (3), din legea fundamentală,

potrivit căruia funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi

ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și

domiciliul în țară.

Pornind de la prevederile

constituționale, în literatura de specialitate au fost evidențiate două noțiuni

diferite, raportat la cele două categorii enumerate, aflate în incontestabilă

legătură, fără însă a se confunda, respectiv „funcția publică" și „funcția

de demnitate publică".

„Funcția publică" este definită în cuprinsul

Legii nr. 188/1999, republicată, ca reprezentând ansamblul atribuțiilor și

responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării

prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală,

administrația publică locală și autoritățile administrative autonome. (art. 2),

în cuprinsul aceluiași act normativ, fiind prevăzut că raporturile de serviciu

se nasc și se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în

condițiile legii (art. 4).

Raportat la prevederile legale arătate și față de

caracteristicile evidente ale funcției publice ce se desprind din conținutul

reglementării, rezultă că auditorii de justiție nu sunt și nu pot fi asimilați

categoriei funcționarilor publici.

După cum corect a reținut și instanța de fond, nici o

dispoziție a Legii nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și

procurorilor, republicată, ce reglementează admiterea în magistratură și

formarea profesională inițială realizată prin I.N.M., și nici alte prevederi

legale nu stabilesc că auditorul de justiție al cărui statut este asimilat

magistraților, pe aspectele anume indicate în cuprinsul Legii nr. 303/2004 (art.

12-20) se află în exercitarea unei funcții publice.

De altfel, din conținutul prevederilor referitoare la

cursanții I.N.M., cuprinse în Legea nr. 303/2004, republicată, care au statut

de auditori de justiție (art. 16 alin. (1)), rezultă că aceștia beneficiază de

o pregătire teoretică și practică pentru a deveni judecători sau procurori,

primesc o bursă pe durata programului de formare profesională de 2 ani cu

caracter de indemnizație lunară iar la încheierea cursurilor susțin un examen

de absolvire, constând în probe teoretice și practice prin care se verifică

însușirea cunoștințelor necesare exercitării ulterioare a funcției de judecător

sau procuror.

Rezultă, astfel, fără

echivoc, că auditorii de justiție urmează un program de formare profesională cu

durată determinată, fără a se putea reține, în raport de conținutul noțiunii de

funcție publică, astfel cum este reglementată și totodată analizată și în

doctrină, existența în ceea ce îi privește a atribuțiilor de serviciu, stabilite

în scopul realizării prerogativelor de putere publică.

În plus, în cazul auditorilor de justiție nu există

un act administrativ de numire, validarea rezultatelor concursului de admitere

la I.N.M. prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii nefiind un act

administrativ ce întrunește condițiile unui act de numire în funcție.

De asemenea, relevantă în

determinarea statutului auditorilor de justiție, ca participanți la un program

de formare profesională, cu durata determinată și nu ca funcționari publici,

este reglementarea cuprinsă în art. 20 din Legea nr. 303/2004, referitoare la

obligația absolvenților I.N.M. de a restitui bursa de auditor de justiție, în

anumite condiții, în situația în care, nu îndeplinesc timp de 6 ani funcția de

judecător sau de procuror, precum și cheltuielile de școlarizare efectuate cu

formarea profesională.

Actul unilateral emis de autoritatea intimată a fost,

așadar, eliberat în limitele dreptului de apreciere conferit autorităților

publice, fără încălcarea limitelor competențelor și fără încălcarea drepturilor

recurentului.

Sub acest aspect, al stabilirii temeiului legal

reținut pentru încetarea raporturilor de serviciu ale recurentului-reclamant,

este relevant, pe lângă celelalte considerente, argumentul prezentat de instanța

de fond, în sensul că nu se putea reține „numirea într-o altă funcție

publică" și pentru că decizia și opțiunea recurentului de a participa la

concursul organizat de I.N.M. și de a deveni auditor de justiție i-a aparținut

în totalitate acestuia și nu a fost în nici un fel determinată sau în legătură

cu exercitarea funcției de polițist, deținută la acea dată, cu atât mai mult cu

cât era în deplină cunoștință de cauză cu privire la conținutul angajamentului

semnat.

Totodată, în condițiile în care, urmare dobândirii

calității de auditor de . justiție, reclamantul trebuia să opteze între a

continua să ocupe funcția de polițist sau o altă poziție, incompatibilă cu

aceasta, a solicitat încetarea raporturilor de serviciu, această opțiune

reprezintă un „motiv imputabil" polițistului, în sensul dispozițiilor

legale ce reglementează Statutul polițistului, raportat la obligația asumată de

acesta prin angajamentul încheiat.

Nici susținerea tratamentului diferențiat în raport

cu ofițerii de poliție admiși în magistratură, conform art. 33 din Legea nr. 303/2004,

nu poate fi primită, întrucât situațiile de fapt și de drept sunt total

diferite, textul de lege invocat nefiind incident în cauză, așa cum corect s-a

reținut și prin sentința atacată.

În ce privește Decizia nr. 5184 din 18 noiembrie 2009

a acestei instanțe, invocată de recurent în sprijinul argumentelor sale, se va

reține că aceasta nu este relevantă în cauză, fiind pronunțată anterior datei

de 23 noiembrie 2009, când Plenul secției de contencios administrativ și fiscal

al acestei instanțe a stabilit, cu valoare de practică unitară, că dobândirea

calității de auditor de justiție nu echivalează cu numirea într-o altă funcție

publică, în sensul prevederilor art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002,

și că, drept urmare, polițistului care a dobândit o asemenea calitate îi

încetează raportul de serviciu „la cerere", cu toate consecințele legale

ce decurg dintr-o asemenea împrejurare, plata cheltuielilor de școlarizare.

Pentru considerentele arătate, în raport cu temeiul

și obiectul acțiunii care, astfel cum au fost precizate de reclamante, atrag

incidența prevederilor Legii nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat,

menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul C.C.

împotriva sentinței nr. 4396 din 22 iunie 2011 a Curții de Apel București - secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2012.