ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4208/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin sentința nr. 3158 din 18 noiembrie 2008 a Curții de Apel București a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul M.F. în contradictoriu cu Ministerul Internelor și Reformei Administrative. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța investită cu soluționarea acțiunii introductive a reținut că, prin Ordinul din 1 octombrie 2007 emis de Ministrul Administrației și Internelor, s-a dispus în temeiul art. 69 alin. (1) lit. d), art. 70 și 73 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 încetarea raportului de serviciu cu reclamantul, la cerere, cu obligarea acestuia la restituirea cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, conform angajamentului semnat în acest sens.

Prin decizia de imputare din 15 aprilie 2008 s-a dispus imputarea pagubei în valoare de 33495,15 RON reclamantului, reprezentând cheltuieli de școlarizare datorate, răspunderea materială stabilindu-se în conformitate cu art. 2 pct. 5 alin. (1) lit. j), alin. (2) lit. a) pct. 7, lit. b), art. 3 și art. 25 din Instrucțiunile MI nr. 830 din 26 februarie 1999. Instanța a reținut că reclamantul a urmat cursurile Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” promoția 2006, iar la data admiterii în Academie a semnat un angajament prin care s-a obligat să restituie cheltuielile de întreținere efectuate pe perioada școlarizării sale, în cazul în care nu va îndeplini serviciul timp de 10 ani în unitățile și garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport cu nevoile poliției.

Instanța a constatat că reclamantul la data de 21 iulie 2006 a fost încadrat în D.G.P.M.B., iar la data de 27 septembrie 2007 a înaintat un raport prin care a solicitat aprobarea încetării raporturilor de serviciu începând cu data de 1 octombrie 2007, având în vedere faptul că urmează să-și desfășoare activitatea ca auditor de justiție în cadrul Institutului Național al Magistraturii, funcție incompatibilă cu cea pe care o deține de polițist. Prin ordinul ce face obiectul dosarului de față reclamantului i-au încetat raporturile de serviciu cu pârâtul, la cerere, cu obligativitatea restituirii cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, , proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, echivalându-i-se gradul profesional cu gradul militar de sublocotenent în rezervă.

Instanța a reținut că deși reclamantul a solicitat încetarea raporturilor de serviciu în temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) „la numirea într-o altă funcție publică”, din Legea nr. 360/2002, prin ordinul atacat s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu în temeiul art. 69 alin. (1) lit. d) „la cerere”, din același act normativ, situație apreciată ca fiind corectă de instanță, având în vedere că autoritatea pârâtă nu era ținută de încadrarea în drept pe care reclamantul a făcut-o, ci s-a procedat la încadrarea juridică conform cererii reclamantului. Instanța a constatat că reclamantul nu a fost numit într-o altă funcție publică, situație pe care chiar reclamantul a sesizat-o arătând că funcția de polițist este incompatibilă cu cea de auditor de justiție, potrivit prevederilor din Legea nr. 303/2004, întrucât auditorii de justiție sunt asimilați magistraților, funcția fiind incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, în afara celor de cadru didactic.

Instanța a constatat că, în cazul reclamantului, ne aflăm în prezența unei incompatibilități a funcției de polițist cu cea asimilată magistraților, reținând că această numire ca auditor de justiție nu s-a realizat ca urmare a exercitării raporturilor de serviciu, ci a fost decizia exclusivă a reclamantului, care a optat pentru participarea la examenul de admitere în magistratură și, fiind admis la concurs, a dobândit o funcție incompatibilă cu aceea de polițist. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând sentința pronunțată ca netemeinică și nelegală. A invocat, în susținerea recursului formulat, dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 7 și 9 din C. proc. civ.

Recurentul a criticat sentința instanței de fond întrucât nu a răspuns unui capăt de cerere, arătând că deși a invocat ca motiv al anulării actului atacat faptul că ordinul a fost antedatat, instanța nu a arătat în cuprinsul hotărârii motivele pe care și-a întemeiat respingerea acestui capăt de cerere. În ceea ce privește respingerea capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei să emită un ordin de încetare a raporturilor de serviciu în temeiul art. 69 lit. e) din Legea nr. 360/2002, recurentul a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Recurentul a criticat modul în care instanța a înțeles să soluționeze cauza, arătând că dispozițiile legale au fost interpretate greșit atunci când instanța a considerat că autoritatea pârâtă nu era ținută de încadrarea în drept pe care a arătat-o reclamantul în cerere.

A precizat că dacă s-ar fi încetat raportul de serviciu, în temeiul art. 69 lit. e), atunci nu ar fi fost obligat recurentul la suportarea cheltuielilor de școlarizare imputate. A arătat că soluția adoptată de instanță este greșită și prin prisma concluziilor formulate cu privire la faptul că nici judecătorul nu ocupă o funcție publică. A arătat că judecătorul ocupă o funcție publică, prin natura atribuțiilor pe care le îndeplinește, fiind în exercitarea autorității statului, așa cum rezultă din dispozițiile art. 40 alin. (3) din Constituția României. Recurentul a criticat soluția pronunțată de instanța de fond, întrucât în mod greșit s-a considerat că nu a indicat textul legal care să prevadă că funcția de auditor de justiție este o funcție publică, arătând că era de datoria instanței să interpreteze în mod sistematic dispozițiile legale incidente în cauză, care au fost enumerate de reclamant în acțiunea introductivă, de altfel.

A precizat că din analiza logico-sistematică și teleologică a prevederilor art. 69 și art. 70 din Legea nr. 360/2002 rezultă că, prin reglementarea cazului prevăzut de art. 69 lit. e) din lege, s-a urmărit și instituirea unui caz în care încetarea raporturilor de serviciu ale polițistului nu-i este imputabilă acestuia și nu se impune restituirea cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa. Din aceste considerente, a apreciat recurentul că sintagma „funcție publică” are un sens mai larg decât cel prevăzut de Legea nr. 188/1999, ea înglobând și situațiile în care polițistul dobândește o altă calitate de funcționar public cu statut special, considerând că și auditorul de justiție îndeplinește o asemenea funcție, așa cum rezultă din interpretarea logico-sistematică a prevederilor art. 1, 12, 13, 17 și 86 din Legea nr. 303/2004 republicată.

În cauză a formulat întâmpinare Ministerul Administrației și Internelor, arătându-se faptul că în cazul recurentului nu a fost emis un act de numire într-o funcție publică pentru a beneficia de prevederile art. 69 lit. e) din Statutul polițistului, căci în urma promovării examenului de admitere la Institutul Național al Magistraturii, candidații declarați admiși dobândesc calitatea de auditor de justiție, neexistând nicio mențiune că numirea acestor candidați echivalează cu numirea într-o funcție publică. S-a precizat că prin ordinul contestat s-a dispus ca efectele acestuia să se producă la o dată anterioară emiterii actului, așa cum a solicitat reclamantul prin raportul înaintat intimatului-pârât, astfel încât acesta să nu fie vătămat în nici un drept, căci de la data de 1 octombrie 2007 recurentul-reclamant nu s-a mai prezentat la muncă, raporturile sale încetând în fapt de la acea dată.

Intimatul a precizat că deși judecătorii și procurorii nu se supun Statutului funcționarului public, având un statut propriu, numirea unui polițist în funcția de judecător sau procuror ar putea atrage încetarea raporturilor sale de serviciu în temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, întrucât în cazul acestor funcții se regăsesc toate elementele caracteristice unei funcții publice, cum ar fi actul de numire, existența raporturilor de serviciu și investirea cu exercițiul puterii publice, însă în cauza dedusă judecății calitatea de auditor de justiție nu prezintă niciuna dintre aceste caracteristici.

Intimatul a precizat că auditorii de justiție beneficiază de bursă, ca drept bănesc ce li se acordă, iar cea mai gravă sancțiune aplicabilă auditorilor de justiție este exmatricularea, dispoziții care sunt caracteristice celor care se află într-un proces de formare în cadrul unei instituții de învățământ, nicidecum caracteristice funcției publice, astfel încât nu există nicio similitudine între funcțiile vizate, pentru a accepta teza recurentei. La data de 16 septembrie 2009, recurentul-reclamant a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului în raport de art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (1) din Constituția României și art. 14 din C.E.D.O., considerând că aceste dispoziții sunt neconstituționale în măsura în care prin „funcție publică” nu se înțelege și forma de pregătire profesională specifică unei astfel de funcții.

Prin încheierea de ședință de la data de 23 octombrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, cu opinia formulată de instanță în sensul admiterii excepției de neconstituționalitate invocată în cauză, în măsura în care interpretarea sintagmei”funcție publică” se limitează la definiția acestei noțiuni, conținută în art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcționarilor publici, în detrimentul persoanelor care exercită prerogativele unei funcții publice, dat care nu au calitatea de funcționar public în sensul reglementării indicate.

Prin Decizia nr. 1009 din 8 iulie 2010 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate invocată, cu motivarea că instanța de contencios constituțional a mai analizat excepția invocată în cauză, iar Curtea a respins prin decizia nr. 37/2010 criticile invocate, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenței în materie a Curții Constituționale. Înalta Curte de Casație și Justiție analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Deși Înalta Curte nu poate ignora argumentele prezentate de recurent cu privire la asimilarea funcției de auditor de justiție cu aceea a magistraților și cu privire la locul și rolul îndeplinit de auditori prin raportare la statutul de funcționar public cu statut special, soluția adoptată are în vedere practica Înaltei Curți în această materie, care s-a orientat în sensul că numirea în funcția de auditor public nu echivalează cu numirea într-o funcție publică. În acest sens, față de practica anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție o altă soluție dată, la această dată recursului de față, ar echivala cu acceptarea unor divergențe de jurisprudență (practică contradictorie) ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din C.E.D.O.

În practica C.E.D.O. s-a reținut că existența unor divergențe de jurisprudență în cadrul celei mai înalte autorități judiciare a țării este în sine contrară principiului securității juridice, care rezidă implicit din toate articolele Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept.

Înalta Curte a constatat, analizând actele și lucrările dosarului, că instanța de fond a făcut o interpretare corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei și nu poate primi critica recurentului în legătură cu aspectul neaplicării corecte a dispozițiilor legale sau al nemotivării unui capăt de cerere, întrucât a respins în întregime cererea de chemare în judecată, care privea anularea ordinului de încetare a raportului de serviciu emis în temeiul art. 69 lit. d) din Legea nr. 360/2002, obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încetare a raporturilor de serviciu în temeiul art. 69 lit. e), fără obligativitatea restituirii cheltuielilor de școlarizare.

Astfel, în raport de situația de fapt dedusă judecății, Înalta Curte a constatat că prin raportul din data de 27 septembrie 2007, recurentul a solicitat încetarea raporturilor de serviciu, în temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, motivând că fusese numit într-o altă funcție publică, ca urmare a promovării examenului de admitere la Institutul Național al Magistraturii. Deoarece a indicat în mod greșit temeiul de drept al încetării raporturilor de serviciu, având în vedere situația de fapt, s-a constatat că în cazul său, încetarea raporturilor de serviciu nu s-ar putea face decât în temeiul art. 69 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 360/2002., adică la cerere.

Raporturile de serviciu ale recurentului cu M.A.I. nu puteau înceta în temeiul art. 69 alin. (1) lit. e), așa cum acesta solicitase, deoarece nu se afla în situația numirii într-o altă funcție publică, astfel că nu se poate reține existența unui refuz nejustificat al Ministerul Administrației și Internelor de a soluționa cererea acestuia. În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcționarilor Publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raporturile de serviciu ale funcționarului public se nasc și se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condițiile legii. În cazul de față, un astfel de act nu a fost emis deoarece, din economia dispozițiilor Legii nr. 303/2004 nu rezultă că, în urma promovării examenului de admitere în Institutul Național al Magistraturii, candidații declarați admiși sunt numiți într-o funcție publică, ci doar faptul că dobândesc calitatea de auditor de justiție.

Adeverința nr. 6498 din 09 noiembrie 2007, emisă de I.N.M. atestă faptul că recurentul-reclamant „urmează cursurile de formare profesională la Institutul Național al Magistraturii în perioada 01 octombrie 2007-30 iunie 2009”. Potrivit art. 19 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, auditorii de justiție sunt numiți în funcția de judecător sau procuror, după promovarea examenului de absolvire a cursurilor.

Înalta Curte reține că un element distinct la care trebuie raportată noțiunea de funcție publică este cel al raporturilor de serviciu ce se nasc între angajat și angajator, căci numai cel ce ocupă o funcție publică are capacitate de a exercita atribuții în scopul realizării competențelor instituției publice în care funcționează fiind investit cu exercițiul puterii publice în domeniul în care-și desfășoară activitatea respectivă, aspect ce nu se regăsește în cazul auditorului de justiție care nu are absolut nici o atribuție de serviciu, potrivit dispozițiilor Legii nr. 303/2004, acesta urmând un program de formare profesională.

Faptul că auditorul de justiție nu îndeplinește o funcție publică reiese și din conținutul prevederilor care reglementează regimul disciplinar aplicabil acestora, art. 18 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 303/2004, republicată, întrucât cea mai gravă sancțiune care se poate aplica este „exmatricularea” din Institutul Național al Magistraturii, sancțiune caracteristică celor care se află într-un proces de formare în cadrul unei instituții de învățământ și în nici un caz sancțiune aplicabilă unui funcționar public. Nici drepturile bănești de care beneficiază auditorii de justiție nu li se acordă ca urmare a ocupării unei funcții publice, ci așa cum rezultă din dispozițiile art. 17 din Legea nr. 303/2004, republicată, drepturile de care beneficiază reprezintă o „bursă” al cărei cuantum se stabilește în funcție de indemnizația unui magistrat stagiar.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor din Legea nr. 303/2004, cursanții Institutului Național de Magistratură au calitate de auditori de justiție, iar formarea profesională inițială în cadrul Institutului Național de Magistratură constă în pregătirea teoretică și practică a auditorilor de justiție pentru a deveni judecători sau procurori – art. 16 din Legea nr. 303/2004. Așadar, atâta timp cât scopul acestor cursuri pe care auditorii de justiție le urmează în cadrul Institutul Național de Magistratură este acela de a deveni judecători sau procurori, după încheierea acestora și promovarea examenului de absolvire, este lipsit de relevanță aspectul învederat de recurent în sensul că statutul special al auditorului de justiție este asimilat sub anumite aspecte statutului magistraților, cu consecința asimilării calității de auditor de justiție unei funcții publice.

Pentru toate cele arătate Înalta Curte a concluzionat că această calitate de auditor de justiție nu întrunește elementele caracteristice ale unei funcții publice. Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de M.F. împotriva sentinței nr. 3158 din 18 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2010.