ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4208/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4208/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, a constatat următoarele:

Prin sentința nr. 3158 din 18 noiembrie 2008 a

Curții de Apel București a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul

M.F. în contradictoriu cu Ministerul Internelor și Reformei Administrative.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța investită cu soluționarea acțiunii introductive a reținut că,

prin Ordinul din 1 octombrie 2007 emis de Ministrul Administrației și Internelor,

s-a dispus în temeiul art. 69 alin. (1) lit. d), art. 70 și 73 alin. (2) din Legea

nr. 360/2002 încetarea raportului de serviciu cu reclamantul, la cerere, cu obligarea

acestuia la restituirea cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, proporțional cu

perioada rămasă până la 10 ani, conform angajamentului semnat în acest sens.

Prin decizia de imputare

din 15 aprilie 2008 s-a dispus imputarea pagubei în valoare de 33495,15 RON reclamantului,

reprezentând cheltuieli de școlarizare datorate, răspunderea materială stabilindu-se

în conformitate cu art. 2 pct. 5 alin. (1) lit. j), alin. (2) lit. a) pct. 7, lit.

b), art. 3 și art. 25 din Instrucțiunile MI nr. 830 din 26 februarie 1999.

Instanța a reținut că

reclamantul a urmat cursurile Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” promoția

2006, iar la data admiterii în Academie a semnat un angajament prin care s-a obligat

să restituie cheltuielile de întreținere efectuate pe perioada școlarizării sale,

în cazul în care nu va îndeplini serviciul timp de 10 ani în unitățile și garnizoanele

în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport cu nevoile poliției.

Instanța a constatat că

reclamantul la data de 21 iulie 2006 a fost încadrat în D.G.P.M.B., iar la data

de 27 septembrie 2007 a înaintat un raport prin care a solicitat aprobarea încetării

raporturilor de serviciu începând cu data de 1 octombrie 2007, având în vedere faptul

că urmează să-și desfășoare activitatea ca auditor de justiție în cadrul Institutului

Național al Magistraturii, funcție incompatibilă cu cea pe care o deține de polițist.

Prin ordinul ce face obiectul

dosarului de față reclamantului i-au încetat raporturile de serviciu cu pârâtul,

la cerere, cu obligativitatea restituirii cheltuielilor efectuate cu pregătirea

sa, , proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, echivalându-i-se gradul profesional

cu gradul militar de sublocotenent în rezervă.

Instanța a reținut că

deși reclamantul a solicitat încetarea raporturilor de serviciu în temeiul art.

69 alin. (1) lit. e) „la numirea într-o altă funcție publică”, din Legea nr. 360/2002,

prin ordinul atacat s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu în temeiul

art. 69 alin. (1) lit. d) „la cerere”, din același act normativ, situație apreciată

ca fiind corectă de instanță, având în vedere că autoritatea pârâtă nu era ținută

de încadrarea în drept pe care reclamantul a făcut-o, ci s-a procedat la încadrarea

juridică conform cererii reclamantului.

Instanța a constatat că

reclamantul nu a fost numit într-o altă funcție publică, situație pe care chiar

reclamantul a sesizat-o arătând că funcția de polițist este incompatibilă cu cea

de auditor de justiție, potrivit prevederilor din Legea nr. 303/2004, întrucât auditorii

de justiție sunt asimilați magistraților, funcția fiind incompatibilă cu orice altă

funcție publică sau privată, în afara celor de cadru didactic.

Instanța a constatat că,

în cazul reclamantului, ne aflăm în prezența unei incompatibilități a funcției de

polițist cu cea asimilată magistraților, reținând că această numire ca auditor de

justiție nu s-a realizat ca urmare a exercitării raporturilor de serviciu, ci a

fost decizia exclusivă a reclamantului, care a optat pentru participarea la examenul

de admitere în magistratură și, fiind admis la concurs, a dobândit o funcție incompatibilă

cu aceea de polițist.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamantul, criticând sentința pronunțată ca netemeinică și nelegală.

A invocat, în susținerea

recursului formulat, dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 7 și 9 din C. proc.

civ.

Recurentul a criticat

sentința instanței de fond întrucât nu a răspuns unui capăt de cerere, arătând că

deși a invocat ca motiv al anulării actului atacat faptul că ordinul a fost antedatat,

instanța nu a arătat în cuprinsul hotărârii motivele pe care și-a întemeiat respingerea

acestui capăt de cerere.

În ceea ce privește respingerea

capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei să emită un ordin de încetare

a raporturilor de serviciu în temeiul art. 69 lit. e) din Legea nr. 360/2002, recurentul

a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită

a legii.

Recurentul a criticat

modul în care instanța a înțeles să soluționeze cauza, arătând că dispozițiile legale

au fost interpretate greșit atunci când instanța a considerat că autoritatea pârâtă

nu era ținută de încadrarea în drept pe care a arătat-o reclamantul în cerere. A

precizat că dacă s-ar fi încetat raportul de serviciu, în temeiul art. 69 lit. e),

atunci nu ar fi fost obligat recurentul la suportarea cheltuielilor de școlarizare

imputate.

A arătat că soluția adoptată

de instanță este greșită și prin prisma concluziilor formulate cu privire la faptul

că nici judecătorul nu ocupă o funcție publică.

A arătat că judecătorul

ocupă o funcție publică, prin natura atribuțiilor pe care le îndeplinește, fiind

în exercitarea autorității statului, așa cum rezultă din dispozițiile art. 40

alin. (3) din Constituția României.

Recurentul a criticat

soluția pronunțată de instanța de fond, întrucât în mod greșit s-a considerat că

nu a indicat textul legal care să prevadă că funcția de auditor de justiție este

o funcție publică, arătând că era de datoria instanței să interpreteze în mod sistematic

dispozițiile legale incidente în cauză, care au fost enumerate de reclamant în acțiunea

introductivă, de altfel.

A precizat că din analiza

logico-sistematică și teleologică a prevederilor art. 69 și art. 70 din Legea

nr. 360/2002 rezultă că, prin reglementarea cazului prevăzut de art. 69 lit. e)

din lege, s-a urmărit și instituirea unui caz în care încetarea raporturilor de

serviciu ale polițistului nu-i este imputabilă acestuia și nu se impune restituirea

cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa.

Din aceste considerente,

a apreciat recurentul că sintagma „funcție publică” are un sens mai larg decât cel

prevăzut de Legea nr. 188/1999, ea înglobând și situațiile în care polițistul dobândește

o altă calitate de funcționar public cu statut special, considerând că și auditorul

de justiție îndeplinește o asemenea funcție, așa cum rezultă din interpretarea logico-sistematică

a prevederilor art. 1, 12, 13, 17 și 86 din Legea nr. 303/2004 republicată.

În cauză a formulat întâmpinare

Ministerul Administrației și Internelor, arătându-se faptul că în cazul recurentului

nu a fost emis un act de numire într-o funcție publică pentru a beneficia de prevederile

art. 69 lit. e) din Statutul polițistului, căci în urma promovării examenului de

admitere la Institutul Național al Magistraturii, candidații declarați admiși dobândesc

calitatea de auditor de justiție, neexistând nicio mențiune că numirea acestor candidați

echivalează cu numirea într-o funcție publică.

S-a precizat că prin ordinul

contestat s-a dispus ca efectele acestuia să se producă la o dată anterioară emiterii

actului, așa cum a solicitat reclamantul prin raportul înaintat intimatului-pârât,

astfel încât acesta să nu fie vătămat în nici un drept, căci de la data de 1

octombrie 2007 recurentul-reclamant nu s-a mai prezentat la muncă, raporturile sale

încetând în fapt de la acea dată.

Intimatul a precizat că

deși judecătorii și procurorii nu se supun Statutului funcționarului public, având

un statut propriu, numirea unui polițist în funcția de judecător sau procuror ar

putea atrage încetarea raporturilor sale de serviciu în temeiul art. 69 alin.

(1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, întrucât în cazul acestor funcții se regăsesc

toate elementele caracteristice unei funcții publice, cum ar fi actul de numire,

existența raporturilor de serviciu și investirea cu exercițiul puterii publice,

însă în cauza dedusă judecății calitatea de auditor de justiție nu prezintă niciuna

dintre aceste caracteristici.

Intimatul a precizat că

auditorii de justiție beneficiază de bursă, ca drept bănesc ce li se acordă, iar

cea mai gravă sancțiune aplicabilă auditorilor de justiție este exmatricularea,

dispoziții care sunt caracteristice celor care se află într-un proces de formare

în cadrul unei instituții de învățământ, nicidecum caracteristice funcției publice,

astfel încât nu există nicio similitudine între funcțiile vizate, pentru a accepta

teza recurentei.

La data de 16 septembrie

2009, recurentul-reclamant a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului în

raport de art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (1) din Constituția României și art.

14 din C.E.D.O., considerând că aceste dispoziții sunt neconstituționale în măsura

în care prin „funcție publică” nu se înțelege și forma de pregătire profesională

specifică unei astfel de funcții.

Prin încheierea de ședință

de la data de 23 octombrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus sesizarea

Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, cu opinia formulată de instanță

în sensul admiterii excepției de neconstituționalitate invocată în cauză, în măsura

în care interpretarea sintagmei”funcție publică” se limitează la definiția acestei

noțiuni, conținută în art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcționarilor

publici, în detrimentul persoanelor care exercită prerogativele unei funcții publice,

dat care nu au calitatea de funcționar public în sensul reglementării indicate.

Prin Decizia nr. 1009

din 8 iulie 2010 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate

invocată, cu motivarea că instanța de contencios constituțional a mai analizat excepția

invocată în cauză, iar Curtea a respins prin decizia nr. 37/2010 criticile invocate,

întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenței

în materie a Curții Constituționale.

Înalta Curte de Casație

și Justiție analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată,

materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul

ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Deși Înalta Curte nu poate

ignora argumentele prezentate de recurent cu privire la asimilarea funcției de auditor

de justiție cu aceea a magistraților și cu privire la locul și rolul îndeplinit

de auditori prin raportare la statutul de funcționar public cu statut special, soluția

adoptată are în vedere practica Înaltei Curți în această materie, care s-a orientat

în sensul că numirea în funcția de auditor public nu echivalează cu numirea într-o

funcție publică.

În acest sens,

față de practica anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție o altă soluție

dată, la această dată recursului de față, ar echivala cu acceptarea unor divergențe

de jurisprudență (practică contradictorie) ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului

la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din C.E.D.O.

În practica

C.E.D.O. s-a reținut că existența unor divergențe de jurisprudență

în cadrul celei mai înalte

autorități judiciare a țării este în sine contrară principiului securității juridice,

care rezidă implicit din toate articolele Convenției și care constituie unul din

elementele fundamentale ale statului de drept.

Înalta Curte a constatat,

analizând actele și lucrările dosarului, că instanța de fond a făcut o interpretare

corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei și nu poate primi critica recurentului

în legătură cu aspectul neaplicării corecte a dispozițiilor legale sau al nemotivării

unui capăt de cerere, întrucât a respins în întregime cererea de chemare în judecată,

care privea anularea ordinului de încetare a raportului de serviciu emis în temeiul

art. 69 lit. d) din Legea nr. 360/2002, obligarea pârâtului la emiterea unui nou

ordin de încetare a raporturilor de serviciu în temeiul art. 69 lit. e), fără obligativitatea

restituirii cheltuielilor de școlarizare.

Astfel, în raport de situația

de fapt dedusă judecății, Înalta Curte a constatat că prin raportul din data de

27 septembrie 2007, recurentul a solicitat încetarea raporturilor de serviciu, în

temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, privind Statutul polițistului,

cu modificările și completările ulterioare, motivând că fusese numit într-o altă

funcție publică, ca urmare a promovării examenului de admitere la Institutul Național

al Magistraturii.

Deoarece a indicat în

mod greșit temeiul de drept al încetării raporturilor de serviciu, având în vedere

situația de fapt, s-a constatat că în cazul său, încetarea raporturilor de serviciu

nu s-ar putea face decât în temeiul art. 69 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 360/2002.,

adică la cerere.

Raporturile de serviciu

ale recurentului cu M.A.I. nu puteau înceta în temeiul art. 69 alin. (1) lit.

e), așa cum acesta solicitase, deoarece nu se afla în situația numirii într-o altă

funcție publică, astfel că nu se poate reține existența unui refuz nejustificat

al Ministerul Administrației și Internelor de a soluționa cererea acestuia.

În conformitate cu dispozițiile

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcționarilor Publici,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, raporturile de serviciu

ale funcționarului public se nasc și se exercită pe baza actului administrativ de

numire, emis în condițiile legii.

În cazul de față, un astfel

de act nu a fost emis deoarece, din economia dispozițiilor Legii nr. 303/2004 nu

rezultă că, în urma promovării examenului de admitere în Institutul Național al

Magistraturii, candidații declarați admiși sunt numiți într-o funcție publică, ci

doar faptul că dobândesc calitatea de auditor de justiție.

Adeverința nr. 6498

din 09 noiembrie 2007, emisă de I.N.M. atestă faptul că recurentul-reclamant „urmează

cursurile de formare profesională la Institutul Național al Magistraturii în perioada

01 octombrie 2007-30 iunie 2009”.

Potrivit art. 19

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, auditorii de justiție sunt numiți în funcția de

judecător sau procuror, după promovarea examenului de absolvire a cursurilor.

Înalta Curte reține că

un element distinct la care trebuie raportată noțiunea de funcție publică este cel

al raporturilor de serviciu ce se nasc între angajat și angajator, căci numai cel

ce ocupă o funcție publică are capacitate de a exercita atribuții în scopul realizării

competențelor instituției publice în care funcționează fiind investit cu exercițiul

puterii publice în domeniul în care-și desfășoară activitatea respectivă, aspect

ce nu se regăsește în cazul auditorului de justiție care nu are absolut nici o atribuție

de serviciu, potrivit dispozițiilor Legii nr. 303/2004, acesta urmând un program

de formare profesională. Faptul că auditorul de justiție nu îndeplinește o funcție

publică reiese și din conținutul prevederilor care reglementează regimul disciplinar

aplicabil acestora, art. 18 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 303/2004, republicată,

întrucât cea mai gravă sancțiune care se poate aplica este „exmatricularea” din

Institutul Național al Magistraturii, sancțiune caracteristică celor care se află

într-un proces de formare în cadrul unei instituții de învățământ și în nici un

caz sancțiune aplicabilă unui funcționar public.

Nici drepturile bănești

de care beneficiază auditorii de justiție nu li se acordă ca urmare a ocupării unei

funcții publice, ci așa cum rezultă din dispozițiile art. 17 din Legea nr. 303/2004,

republicată, drepturile de care beneficiază reprezintă o „bursă” al cărei cuantum

se stabilește în funcție de indemnizația unui magistrat stagiar.

Pe de altă parte, potrivit

dispozițiilor din Legea nr. 303/2004, cursanții Institutului Național de

Magistratură au calitate de auditori de justiție, iar formarea profesională inițială

în cadrul Institutului Național de Magistratură constă în pregătirea teoretică și

practică a auditorilor de justiție pentru a deveni judecători sau procurori –

art. 16 din Legea nr. 303/2004.

Așadar, atâta timp cât

scopul acestor cursuri pe care auditorii de justiție le urmează în cadrul Institutul

Național de Magistratură este acela de a deveni judecători sau procurori, după încheierea

acestora și promovarea examenului de absolvire, este lipsit de relevanță aspectul

învederat de recurent în sensul că statutul special al auditorului de justiție este

asimilat sub anumite aspecte statutului magistraților, cu consecința asimilării

calității de auditor de justiție unei funcții publice.

Pentru toate cele arătate

Înalta Curte a concluzionat că această calitate de auditor de justiție nu întrunește

elementele caracteristice ale unei funcții publice.

Pentru aceste considerente,

văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul

art. 312 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat

de M.F. împotriva sentinței nr. 3158 din 18 noiembrie 2008 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 octombrie 2010.