ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5856/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5856/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 9 martie 2007 pe rolul Curții de Apel București – secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul L.R.Ș. a chemat în

judecată pe pârâții Ministerul Administrației și Internelor (M.A.I.) și Inspectoratul

General al Poliției Române (I.G.P.R.), solicitând instanței ca, prin hotărârea

ce o va pronunța să dispună anularea Hotărârii nr. 64 din 8 februarie 2007 a

Comisiei de jurisdicție a imputațiilor din cadrul M.A.I., a Hotărârii nr.

161622 din 6 noiembrie 2006 a Comisiei de soluționare a contestațiilor din

cadrul I.G.P.R. și a Deciziei de imputare nr. 160853 din 19 septembrie 2006

emisă de I.G.P.R. Totodată, reclamantul a solicitat și suspendarea titlului

executoriu al sumei imputate de către I.G.P.R. până la pronunțarea unei

hotărâri judecătorești definitive și recalcularea cuantumului sumei imputate

prin decizia de imputare.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că a fost încadrat în M.A.I. de la data de 26 iulie 2002, când a

absolvit Academia de Poliție „A.I.C.”, și până la data de 1 august 2006, când

raporturile de muncă au încetat la cerere, înainte de expirarea termenului de

10 ani prevăzut de art. 9 alin. (2) din H.G. nr. 137/1991 și în angajamentul din

21 septembrie 1998.

I.G.P.R. a emis decizia de imputare

pentru suma de 19.512,08 lei, reprezentând cheltuieli de școlarizare

corespunzătoare perioadei în care nu și-a îndeplinit obligația de a efectua

stagiul minim de 10 ani.

Prin Hotărârea nr. 161622 din 6

noiembrie 2006 a Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul I.G.P.R.

și Hotărârea nr. 64 din 8 februarie 2007 a Comisiei de jurisdicție a

imputațiilor din cadrul M.A.I. i-au fost respins cererile de anulare a deciziei

de imputare.

Susține reclamantul că prevederile

O.G. nr. 121/1998 nu sunt incidente deoarece paguba nu este în legătură cu

îndeplinirea serviciului militar sau a atribuțiilor de serviciu în cadrul

ministerului și că obligația de a-și desfășura activitatea timp de 10 ani în

unitățile M.A.I. nu reprezintă o componentă a serviciului militar ori o

atribuție de serviciu și nu este prevăzută nici de Legea nr. 360/2002 și nici

de Legea nr. 218/2002.

Mai arată reclamantul că nu a fost

înștiințat și nu a participat la cercetarea administrativă, cu încălcarea

dispozițiilor art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998 și a fost prejudiciat

prin faptul că nu a putut lua cunoștință de conținutul actelor pe baza cărora M.A.I.

își întemeia pretențiile și nici să propună probe, precum și faptul că, în mod

abuziv și nejustificat, au fost incluse în cheltuielile de școlarizare: (i)

cele aferente anului 1 care era considerat ca an de efectuare a serviciului

militar obligatoriu, (ii) cele aferente anilor III și IV și celorlalte perioade

când a fost decazarmat, (iii) valoarea integrală a echipamentelor și nu numai

uzura acestora. În aceste condiții, reclamantul susține că trebuia să i se

impute o sumă echivalentă cu cheltuielile efectuate în concret pentru

școlarizarea și întreținerea sa, ajustată cu indicele oficial de inflație și nu

cu o sumă obținută prin utilizarea unor norme zilnice și anuale corespunzătoare

anului 2006.

La termenul din 31 octombrie 2007,

instanța a încuviințat proba cu expertiză financiar-contabilă ale cărei

obiective au fost consemnate în încheierea de la acea dată, iar raportul de

expertiză a fost efectuat și depus la dosarul cauzei la 26 mai 2009.

La 10 iunie 2009, pârâtul I.G.P.R. a

formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, iar răspunsul la obiecțiuni a

fost depus la 30 septembrie 2009.

Prin sentința civilă nr. 3580 din 28

octombrie 2009, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de

reclamantul L.R.Ș., reținând, în esență, următoarele:

În cauză sunt incidente

dispozițiile O.G. nr. 121/1998, deoarece neîndeplinirea unei obligații asumate

de a fi în serviciul M.A.I. o anumită perioadă de timp se încadrează în

prevederile art. 2 din ordonanță, iar obligația de a-și desfășura activitatea

timp de 10 ani în unitățile M.A.I. este prevăzută de art. 70 din Legea nr.

360/2002, nerespectarea acestei obligații fiind de natură a atrage răspunderea

patrimonială.

Dispozițiile art. 23 alin. (3) din

O.G. nr. 121/1998 sunt aplicabile numai în ipoteza în care este vorba de fapte

care să impună cercetarea împrejurărilor în care au avut loc, însă încetarea

raporturilor de serviciu din inițiativa reclamantului nu este însoțită de

împrejurări a căror lămurire este necesară și care să facă necesară audierea,

consemnarea de declarații ori prezentarea de probe. Prima instanță a apreciat

că evaluarea prejudiciului este o altă etapă în stabilirea răspunderii, iar,

sub acest aspect, O.G. nr. 121/1998 nu prevede obligativitatea pentru I.G.P.R.

sau M.A.I. de a aduce la cunoștință conținutul actelor pe care se întemeiază

pretențiile, iar luarea la cunoștință de acte, precum și propunerea de probe

este asigurată în faza de contestare a deciziei de imputare, inclusiv în fața

instanței.

A reținut instanța de fond că în mod

corect au fost incluse cheltuielile de întreținere aferente anului I, în raport

cu dispozițiile art. 9 alin. (1) din H.G. nr. 137/1991, deoarece perioada

respectivă este doar „asimilată” stagiului militar, iar în această perioada

reclamantul avea calitatea de student. De asemenea, instanța a apreciat că nu

au relevanță nici perioadele în care reclamantul a fost decazarmat, deoarece pe

întreaga perioadă a efectuării studiilor fiecare student are rezervată cazarea,

acesta putându-se oricând întoarce în cazarmă, iar decazarmarea nu reprezintă

regula, ci doar o facilitate acordată la solicitarea studentului.

Instanța de fond a înlăturat

susținerea reclamantului referitoare la cheltuielile cu uzura echipamentelor

primite, reținând că echipamentele primite și restituite de acesta la

absolvirea academiei sunt casate conform Ordinului ministrului administrației

și internelor nr. S/359/2002.

Curtea de apel a apreciat totodată

că nu sunt întemeiate nici susținerile reclamantului în sensul că trebuia să i

se impute o sumă echivalentă cu cheltuielile efectuate în concret pentru

școlarizarea și întreținerea sa, ajustată cu indicele de inflație, și nici cele

reținute prin raportul de expertiză cu privire la cuantumul cheltuielilor

considerate ca datorate, având în vedere dispozițiile art. 50 din O.G. nr.

121/1998 care prevăd expres că evaluarea pagubelor se face potrivit

dispozițiilor legale, la data constatării, care, în speță, este perioada

august-septembrie 2006, iar toate cheltuielile de întreținere, hrănire,

echipare, școlarizare se raportează la această dată și nu la data la care

reclamantul a beneficiat de ele. Totodată, a reținut instanța că paguba

cuprinde cheltuielile la nivelul prevăzut de Ordinul ministrului administrației

și internelor nr. 1122/2006 și că expertul nu a motivat în niciun fel de ce nu

a ținut cont de prevederile ordinului respectiv, în vigoare la data emiterii

deciziei de imputare, și nici de dispozițiile art. 50 din O.G. nr. 121/1998.

De asemenea, instanța a mai apreciat

că interpretarea art. 9 din H.G. nr. 137/1991 trebuie făcută în concordanță cu

dispozițiile O.G. nr. 121/1998 și că răspunderea reclamantului nu are natura

unui raport de drept civil, iar jurisprudența invocată a Tribunalului Suprem

din perioada 1978-1979 este anterioară actelor normative incidente cauzei.

Împotriva acestei sentințe în termen

legal a declarat recurs reclamantul L.R.Ș.

Cu prioritate, în cuprinsul

motivelor de recurs dezvoltate, recurentul-reclamant a invocat, în temeiul

art.  304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la art. 4 din Legea nr. 554/2004,

excepția de nelegalitate a prevederilor art. 5, 6, 7 și 9 din Ordinul M.A.I.

nr. 1122/2006, privind aprobarea normelor metodologice privind stabilirea

cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării, a cheltuielilor pe

perioada cursurilor/programelor de specializare, perfecționare, stagii de

practică, în țară și străinătate, argumentând in extenso considerentele pentru

care apreciază că respectivele texte sunt nelegale.

Cu referire la soluția primei

instanțe, recurentul-reclamant a susținut următoarele critici de netemeinicie

și greșită aplicare a legii:

- instanța de fond a interpretat în

mod greșit prevederile art. 83 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998, referitoare la

cercetarea administrativă, care s-a efectuat cu încălcarea dreptului său la

apărare deși nici O.G. nr. 121/1998 și nici I.M.I. nr. 830/1999 și nici chiar

textul respectiv nu prevăd vreo excepție de la obligația citării astfel

instituită;

- instanța de fond a apreciat în mod

greșit că luarea la cunoștință de acte și propunerea de probe este asigurată în

faza de contestare a deciziei de imputare, inclusiv în fața instanței, deoarece

lăsarea la aprecierea comisiei este prevăzută de lege (art. 152 alin. (4) din I.M.I.

nr. 830/1999) doar în cazul contestației, nu și în cel al cercetării

administrative, astfel că actele emise cu încălcarea art. 23 alin. (3) din O.G.

nr. 121/1998 sunt nule;

- comisia de cercetare

administrativă nu a fost constituită potrivit prevederilor legale, astfel că

procesul-verbal din 19 septembrie 2006 este nul;

- decizia de imputare prin care s-a

angajat răspunderea materială a recurentului a fost emisă în baza unor

prevederi legale care nu sunt aplicabile situației de fapt reținute, în sensul

că nu sunt întrunite cele 3 condiții specifice ce sunt prevăzute în art. 2 din

O.G. nr. 121/1998, respectiv paguba nu a fost provocată în legătură cu

îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ci ca urmare a nerespectării unui

angajament;

- contractul-angajament semnat cu

Ministerul Administrației și Internelor este un contract de școlarizare

sinalagmatic cu obligații reciproce între părți astfel că obligarea de

restituire a cheltuielilor de școlarizare nu derivă dintr-un contract de muncă

sau dintr-un raport de serviciu, ci dintr-un raport de drept civil, înainte de

nașterea raporturilor de serviciu;

- nu s-a ținut cont de concluziile

raportului de expertiză financiar-contabilă efectuată în cauză, prin care

expertul a concluzionat că recurentul trebuie să restituie M.A.I. numai suma de

3935,22 RON, în condițiile în care nu s-au cerut lămuriri expertului și nici

efectuarea unei noi expertize;

- greșit au fost incluse în

cuantumul total al cheltuielilor de cazare și perioadele corespunzătoare anilor

III și IV de studiu, în care recurentul nu a beneficiat de cazare, neavând un

astfel de loc rezervat, aspect ce putea fi demonstrat prin proba cu martori

care însă a fost în mod nelegal respinsă de prima instanță.

recursului

Prin Încheierea de ședință de la

data de 8 iunie 2010, Înalta Curte, luând act de excepția de nelegalitate

invocată, a apreciat, în raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004,

republicată și pentru motivele pe larg expuse în acea încheiere, că soluționarea

irevocabilă pe fond a prezentului litigiu depinde și de verificarea legalității

dispozițiilor menționate. Drept urmare a dispus sesizarea Curții de Apel

București cu examinarea acestei excepții și totodată a suspendat judecata

recursului până la soluționarea irevocabilă.

Curtea de Apel București – secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4598 din 17

noiembrie 2010 a respins ca neîntemeiată excepția de nelegalitate a

dispozițiilor art. 5, 6, 7 și 9 din Ordinul M.A.I. nr. 1122/2006, invocată de

reclamantul-recurent, iar această hotărâre a rămas irevocabilă prin Decizia nr.

1332 din 22 martie 2011, prin care a fost respins recursul formulat de

recurentul-reclamant.

În esență, cu privire la excepția de

nelegalitate invocată, ambele instanțe au reținut că nu se poate discuta în

cadrul excepției de nelegalitate despre conformitatea ordinului cu această

ordonanță, urmând ca în dosarul de fond să se stabilească incidența/neincidența

în cauză a acestor prevederi legale, prin raportarea la actul normativ cu

putere de lege în baza căruia a fost emis actul administrativ menționat.

Totodată s-a arătat, astfel cum a

susținut și reclamantul că excepția de nelegalitate a prevederilor amintite din

Ordinul nr. 1122/2006 vizează în realitate evaluarea pagubei produse și modul

de stabilire a sumei stipulate în decizia de impunere (metoda de calcul), ceea

ce constituie însuși fondul litigiului și nu poate fi examinat în cadrul

prevăzut de art. 4 din Legea contenciosului administrativ.

Nici cel de-al doilea motiv de

nelegalitate la care s-a referit reclamantul nu a fost reținut. Posibilitatea

stabilirii unor niveluri diferite pentru sumele imputate altor persoane aflate

în aceeași situație cu reclamantul, nu are nicio legătură cu legalitatea

dispozițiilor contestate de către acesta, raportat la faptul că momentul

evaluării sumei datorate este diferit pentru fiecare dintre aceste persoane,

cum s-a arătat mai sus.

instanței de recurs

Analizând sentința instanței de fond

prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, circumscrise motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la prevederile

legale incidente din materia supusă verificării, față de apărările

intimaților-pârâți Inspectoratul General al Poliției Române și Ministerul

Administrației și Internelor și sub toate aspectele, conform art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu subzistă în cauză nici un motiv de

nelegalitate de natură a atrage fie casarea, fie modificarea hotărârii primei

instanțe, în considerarea celor în continuare arătate.

Recurentul-reclamant a fost angajat

ca ofițer în cadrul M.A.I. la data de 26 iulie 2002 iar raporturile sale cu

această instituție au încetat la cerere, la 1 august 2006, înainte de expirarea

termenului de 10 ani prevăzut de art. 9 alin. (2) din Hotărârea nr. 137/1991

privind înființarea Academiei de Poliție a Ministerului de Interne, menționat

ca atare și în cuprinsul Angajamentului semnat la data de 21 septembrie 1998

(fila 6 dosar fond).

Potrivit dispozițiilor art. 9 alin.

(1)-(3) din Hotărârea nr. 137/1991:

„Candidații admiși în Academia de

Poliție sunt considerați încorporați. Studenții vor încheia angajamente scrise

prin care se obligă ca, după terminarea cursurilor, să îndeplinească serviciul

militar activ pe o durată de minimum 10 ani.

În cazul nerespectării

angajamentului, precum și în cazul în care este îndepărtat din școală ori

trecut în rezervă pentru comiterea unor infracțiuni ori săvârșirea unor abateri

disciplinare grave, care îl fac incompatibil cu calitatea de militar, studentul

sau absolventul este obligat să restituie cheltuielile de școlarizare și

întreținere, ținându-se seama de timpul servit”.

Totodată, în cuprinsul Angajamentului

din 21 septembrie 1998 se stipulează expres, inter alia, că în cazul

nerespectării obligației asumate pe o perioadă de minimum 10 ani în unitățile

și garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat, în raport cu nevoile

Ministerului de Interne, recurentul –reclamant se obligă să restituie

cheltuielile de întreținere efectuate în ceea ce-l privește, pe timpul cât a

fost școlarizat.

Astfel cum a stabilit și instanța de

fond, decizia de imputare, emisă în temeiul O.G. nr. 121/1998 și a Ordinului M.A.I.

nr. 1122/206 a stabilit în sarcina recurentului-reclamant răspunderea materială

pentru suma de 19.512,08 lei, reprezentând cheltuieli de școlarizare

corespunzătoare perioadei de timp în care acesta nu și-a îndeplinit obligația

de a efectua stagiul minim de 10 ani în unitățile M.A.I., astfel cum s-a

obligat prin Angajamentul asumat.

Cu referire la primul motiv de

recurs invocat de recurent, vizând efectuarea cercetării administrative cu

încălcarea art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 121/1999, Înalta Curte reține, în

acord cu prima instanță și contrar argumentelor înfățișate de recurent că

actele contestate au fost emise cu respectarea tuturor dispozițiilor de drept

substanțial și procedural incidente în materie.

Astfel cum a statuat deja Înalta

Curte în jurisprudența sa cristalizată în această materie, nu se poate asimila

și nici pune semnul identității între instituția citării, prevăzută de art.

85-101 C. proc. civ. și noțiunea de „chemare” prevăzută de art. 23 alin. (3)

din O.G. nr. 121/1998.

Din această perspectivă Înalta Curte

reține ca fiind pertinente și concludente argumentele intimaților-pârâți, care

invocând adresa din 25 august 2006 a Academiei de Poliție A.I.C. prin care s-a

stabilit că suma totală investită de Ministerul Administrației și Internelor pentru

școlarizarea celui în cauză de 32.758,48 lei și urmare a caracterului imperativ

al acestor sume, ce nu impuneau explicații sau declarații din partea

recurentului, de natură a influența cuantumul lor, ordinul de trecere în

rezervă, care prevedea obligativitatea restituirii cheltuielilor de școlarizare

în funcție de care se delimitează clar perioada lucrată ca ofițer și cea

nerespectată în raport de cei 10 ani prevăzut în angajamentul menționat, precum

și a împrejurărilor clare în care s-a produs paguba, nu era obligatorie,

chemarea și ascultarea celui în cauză. Mai mult decât atât, încetarea

raporturilor de serviciu din inițiativa recurentului nu a fost însoțită de

împrejurări a căror lămurire ar fi fost indispensabilă și ar fi necesitat

audierea, consemnarea de declarații ori prezentarea de probe.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că

nu sunt fondate criticile recurentului pe acest aspect în condițiile în care se

reține că dreptul la apărare al acestuia nu a fost încălcat, întrucât a fost

citat ulterior și la Comisia de Soluționare a Contestațiilor din I.G.P.R. în

acest sens încheindu-se procesul verbal din 03 noiembrie 2006 și la Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor,

recurentul prezentându-se și susținându-și punctul de vedere.

Totodată este de observat că

valoarea pagubei a fost stabilită în conformitate cu prevederile „Normelor

Tehnice privind stabilirea de întreținere pe timpul școlarizării suportate de

Ministerul Administrației și Internelor și recuperarea acestora de la

persoanele care nu își respectă angajamentele încheiate"', aprobate prin

Ordinul M.A.I. nr. 1122 din 05 ianuarie 2006, astfel că nu se poate susține

nulitatea actelor încheiate.

Conform art. 5 din acest act

normativ, stabilirea sumelor reprezentând cheltuielile de întreținere pe durata

școlarizării se face avându-se în vedere costul actualizat al cheltuielilor

efectuate de Ministerul Administrației Internelor la data trecerii în rezervă a

cadrului militar (în speță, data de 01 august 2006).

De altfel, în sensul celor statuate,

secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și

Justiție s-a pronunțat deja prin Decizia civilă nr. 1713 din 4 mai 2004, prin

care a fost admis recursul M.A.I. și s-a constatat că răspunderea materială a

unei alte persoane aflată într-o situație similară cu cea a recurentului, a

fost corect angajată în sarcina acesteia, cu respectarea O.G. nr. 121/1998.

Nefondată este și critica

recurentului vizând nelegala constituire a comisiei în cadrul cercetării

administrative, raportat la natura juridică a normei referitoare la o astfel de

compunere, derivând din interpretarea și respectiv formularea dispozițiilor

invocate. În acest sens Înalta Curte apreciază că prevederile cuprinse la pct.

79 din Instrucțiunile M.A.I. nr. 830/1989 nu au un caracter imperativ și în

orice caz nu prevăd expres sancțiunea anulării actului în cazul nerespectării

numărului de membrii propus, ceea ce înseamnă că nu se va putea reține

susținerea conform căreia procesul verbal din 29 septembrie 2006 ar fi nul,

pentru un astfel de motiv.

Înalta Curte urmează că rețină și

netemeinicia motivelor de recurs vizând temeiul legal ce a stat la baza

emiterii deciziei de imputare prin care s-a angajat răspunderea materială a

recurentului. Contrar celor susținute de acesta este de observat că decizia de

imputare din 19 septembrie 2006 a fost legal emisă în baza art. 2 din O.G. nr.

121/1998, privind răspunderea materială a militarilor, în condițiile în care,

în sensul textului invocat, pagubele ce pot fi produse Ministerului

Administrației și Internelor au fost detaliate și definite prin Instrucțiunile

nr. 830/1999.

În acest sens la pct. 5 J din aceste

Instrucțiuni sunt expres arătate, în enumerarea propusă, ca reprezentând

pagubă, cota parte din cheltuielile de școlarizare suportate de minister în

cazul nerespectării contractului - angajament.

Cheltuielile de școlarizare ce se

recuperează, reprezintă pagube în legătură cu formarea și administrarea

resurselor financiare, provocate de militari din vina acestora.

Susținerile și argumentele

recurentului fondate pe ideea că angajamentul semnat la data de 21 septembrie

1998 este în realitate un contract sinalagmatic nu pot fi primite, fiind

contrazise de chiar conținutul acestui document ce prevede anumite obligații

exclusiv în sarcina recurentului-reclamat. În plus, în același sens sunt și

prevederile art. 9 din H.G. nr. 137/1991 (cu mențiunea că modificările și

amendările ulterioare aduse acestei hotărâri au menținut o astfel de

reglementare) potrivit cu care studenții încheie angajamente prin care se

obligă ca după terminarea cursurilor să îndeplinească serviciul militar activ

pe o durată de minimum 10 ani, în caz contrar fiind obligați să restituie

cheltuielile de școlarizare și întreținere, ținându-se seama de timpul servit.

Așa fiind,

Înalta Curte apreciază că angajamentul în discuție nu îndeplinește condițiile

de fond și de formă ale unui contract sinalagmatic. Se impune a se menționa

totodată că referirile recurentului la o decizie precedentă pronunțată de

Înalta Curte la data de 24 februarie 2004 (decizia nr. 752/2004) nu prezintă

relevanță în cauza de față, situația de fapt reținută în acel dosar fiind total

diferită întrucât decizia de imputație contestată nu avea la bază un angajament

semnat de partea reclamantă (filele 9-11 dosar recurs).

În fine,

nefondate sunt și criticile vizând modalitatea și argumentele pentru care nu

s-a ținut cont în soluționarea cauzei de concluziile raportului de expertiză

financiar contabilă efectuată.

Judecătorul

fondului, astfel cum rezultă și din expunerea rezumativă a considerentelor

hotărârii atacate, de mai sus, în mod argumentat și prin raportare la

prevederile art. 50 din O.G. nr. 121/1998 a ignorat concluziile expertului,

întrucât a demonstrat că acesta nu a ținut cont în evaluările sale de

dispozițiile legale în vigoare la data emiterii deciziei de imputare (Ordinul M.A.I.

nr. 1122/2006).

Instanța de

fond a motivat totodată și reținerea în cuantumul sumei imputate cu titlu de

cheltuieli de școlarizare a perioadei de studii corespunzătoare anului I ca și

lipsa de relevanță a pretinsei decazarmări sau a lipsei rezervării unui loc,

aspect care nu a fost de altfel demonstrat. Înalta Curte achiesează la această

argumentație având în vedere prevederile legale incidente, suscitate, inter

alia, art. 2 din O.G. nr. 121/1998 și art. 91 din Legea nr. 80/1985 ce

corelează cheltuielile de școlarizare și întreținere suportate de Ministerul

Administrației și Internelor de „timpul servit”.

Față de

toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., se va respinge

așadar ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de L.R.Ș.

împotriva sentinței civile nr. 3580 din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 6 decembrie 2011.