ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4970/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul I.G.P.R. în contradictoriu cu pârâții S.M.R. și C.S.I. din cadrul M.A.I., a solicitat anularea Hotărârea Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul M.A.I. nr. 20 din 22 aprilie 2010, privind pe S.M.R., Hotărârea nr. 47 din 14 iulie 2010 prin care a fost respinsă de către C.J.I. din M.A.I., cererea de revizuire formulată de I.G.P.R. împotriva Hotărârii nr. 20 din 22 aprilie 2010 și Hotărârea nr. 48 din 14 iulie 2010, prin care C.J.I. din M.A.I., a respins ca inadmisibilă plângerea prealabilă. Totodată, reclamantul a solicitat obligarea paratei C.J.I.

din cadrul M.A.I. să emită o nouă hotărâre prin care să respingă plângerea formulată de pârâtul S.M.R. împotriva Hotărârii nr. 234283 din 27 noiembrie 2009 a C.S.C. din cadrul I.G.P.R., precum și obligarea pârâtului S.M.R. la plata sumei de 17.337,83 lei către bugetul de stat, ce reprezintă cheltuielile de întreținere pe timpul școlarizării acestuia, ca urmare a nerespectării art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu completările și modificările ulterioare, și a art. 9 din H.G. nr. 137/1991. Prin întâmpinare, pârâtul M.A.I. a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. Pârâtul S.M.R., a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile inadmisibilității plângerii, a lipsei calității procesuale active, a I.G.P.R.

și a prescripției dreptului de stabilire a răspunderii materiale în sarcțina persoanelor vinovate de producerea pagubei, pe fond solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin Încheierea din 27 aprilie 2011, Curtea de apel a respins excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale active a I.G.P.R. pentru motivele cuprinse în încheierea dată, unind cu fondul excepția prescripției, având în vedere: că această excepție viza în fapt legalitatea deciziilor contestate. Prin Sentința nr. 6362 din 2 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, a respins excepția prescripției dreptului de stabilire a răspunderii materiale și a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul I.G.P. Române în contradictoriu cu pârâții S.M.R.

și C.J.I. din cadrul M.A.I., anulând Hotărârea nr. 48 din 14 iulie 2010 a C.J.I. din cadrul M.A.. și Hotărârea nr. 20 din 22 aprilie 2010 a aceleiași comisii. Totodată, Curtea de apel a obligat C.J.I. din cadrul M.A.I. să emită o nouă hotărâre prin care să soluționeze plângerea pârâtului S.M.R. împotriva Hotărârii nr. 234283 din 27 noiembrie 2009 a C.S.C. din cadrul I.G.P.R. și a respins celelalte solicitări, ca neîntemeiate. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că susținerile lui S.M.R. în sensul că termenul a început să curgă de la data la care și-a dat demisia ori a fost emis ordinul prin care i-a încetat raportul de serviciu prin demisie sunt nefondate, deoarece termenul nu curge de la data la care s-a produs paguba ci de la data când comandantul unității a constatat sau a luat la cunoștință de producerea pagubei.

De asemenea, prima instanță a constatat că din mențiunile de pe raportul aflat la fila 18 din dosar rezultă că abia la 15 decembrie 2008 comandantul unității a luat la cunoștință de producerea pagubei, astfel că efectuarea cercetării administrative și înregistrarea actului de cercetare s-au făcut în termenul legal, în condițiile în care Decizia de imputare nr. 306547 a fost emisă la 13 ianuarie 2009. S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că cererea pârâtului S.M.R. care recunoaște că datorează suma imputată a fost semnata de acesta la 6 ianuarie 2009, adică înainte de emiterea deciziei de imputare din 13 ianuarie 2009, iar potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.

Prin urmare, judecătorul fondului, având în vedere și faptul că ulterior a fost anulată decizia de imputare prin hotărârea C.J.I. din cadrul M.A.I. nr. 46 din 2 iunie 2009, situație ce face să curgă un nou termen de la data când comandantul unității a cunoscut de anularea deciziei de imputare, a constatat că după anularea deciziei de imputare au fost respectate termenele prevăzute la art. 23 din O.G. nr. 121/1998, așa cum reiese din reținerile de la penultimul paragraf din pagina 3 al Hotărârii nr. 234283 din 27 noiembrie 2009, astfel că excepția prescripției dreptului de stabilire a răspunderii materiale invocată de pârâtul S.M.R. este nefondată. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că prin Hotărârea nr. 20 din 22 aprilie 2010 a C.J.I.

din cadrul M.A.I. s-a admis plângerea formulată de S.M.R. împotriva Hotărârii nr. 234283 din 27 noiembrie 2009 a C.S.C. din cadrul I.G.P.R., s-a desființat această hotărâre, s-a anulat Decizia de imputare nr. 138360 din 1 octombrie 2009 și s-a dispus sesizarea D.G.C.A.I. pentru efectuarea cercetării administrative sub aspectul dispozițiilor prevăzute de pct. 165 din Instrucțiunile M.I. nr. 830/1999, pentru recuperarea pagubei. Curtea de apel a constatat că Hotărârea nr. 20/2010 a C.J.I. a M.A.I. este nelegală și netemeinică deoarece niciun text din O.G.

nr. 121/1998 nu interzice efectuarea unei noi cercetări administrative în cazul în care printr-o hotărâre a comisiilor de jurisdicție s-ar anula o decizie de imputare sau procesul verbal de cercetare, atâta timp cât cercetarea se face în cursul termenului de prescripție de 3 ani în care se poate stabili răspunderea materială, termen general de prescripție prevăzut și de art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, care se aplică conform dispozițiilor art. 51 din O.G. nr. 121/1998. Cu privire la dispozițiile art. 34 din O.G. nr. 121/1998, instanța de fond a apreciat că acestea nu sunt incidente în cauză, deoarece în speță nu se poate reține nici că nu a fost efectuată procedura prealabilă și nici că nu a fost emisă decizia de imputare, având în vedere că anularea procesului verbal de cercetare și a deciziei inițiale de imputare nu echivalează cu neemiterea lor.

De asemenea, Curtea de apel a apreciat că în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile pct. 176 din Instrucțiunile M.I. nr. 830/1999, acestea fiind date în aplicarea art. 34 din O.G. nr. 121/1998 și au în vedere strict situația în care nu s-au respectat termenele prevăzute de art. 23 și 25 din ordonanță și nu în situația în care a fost anulată în căile de atac decizia de imputare din diferite motive. Cu privire la solicitările reclamantei de a obliga pârâta la respingerea plângerii și la menținerea deciziei de imputare, prima instanță a constatat că organul administrativ jurisdicțional nu poate fi substituit în atribuțiile sale, cu atât mai puțin pârâtul nu poate fi obligat la plata sumei prevăzută în Decizia de imputare nr. 138360 din 1 octombrie 2009, atâta timp cât prin anularea Hotărârii nr. 20/2010 a C.J.I.

din cadrul M.A.I. procedura administrativă nu a fost finalizată, iar decizia de imputare nu a devenit executorie. În ceea ce privește cererea de anulare a Hotărârii nr. 47 din 14 iulie 2010 a C.J.I. din cadrul M.A.I., instanța de fond a constatat că aceasta nu este întemeiată deoarece nu sunt îndeplinite condițiile art. 35 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, nefiind prezentate sau descoperite fapte sau acte noi pentru a se dispune revizuirea Hotărârii nr. 20 din 22 aprilie 2010 a C.J.I. din cadrul M.A.I., aplicarea greșită a legii nefiind motiv de revizuire, iar Instrucțiunile nr. 830/1999 nu pot adăuga la acest act normativ. Pentru aceste motive, Curtea de apel a constatat întemeiată solicitarea reclamantului de anulare a Hotărârii nr. 48 din 14 iulie 2010 a aceleiași C.J.I.

din cadrul M.A.I., având în vedere că reclamantul nu avea acces la procedura administrativ jurisdicțională deoarece nu era motiv de revizuire situația prezentată de acesta, iar calea de atac era formularea unei acțiuni în temeiul Legii nr. 554/2004, pentru motivul invocat, situație în care și procedura prealabilă a fost efectuată în conformitate cu dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004. 2. Calea de atac exercitată Împotriva sentinței Curții de apel au declarat recurs M.A.I. și S.M.R., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea căii de atac, M.A.I. susține, în esență, după o expunere amplă a situației de fapt, că instanța de fond nu a indicat prevederile legale ce nu au fost respectate la emiterea actelor contestate și care au condus la soluția de anulare a hotărârilor C.J.I.

din cadrul M.A.I. Se menționează și faptul că întrucât I.G.P.R. a exercitat împotriva Hotărârii nr. 20 din 22 aprilie 2010 a C.J.I. și o cerere de revizuire în temeiul art. 35 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, nu se mai putea formula plângere prealabilă în temeiul dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, devenind incidente dispozițiile art. 7 alin. (2) din aceeași lege. Astfel, în mod corect C.J.I. a respins ca inadmisibilă plângerea I.G.P.R. împotriva Hotărârii nr. 20/ 2010. Recurentul S.M.R., în cuprinsul recursului formulat, a susținut, în esență, următoarele critici: - În mod greșit instanța de fond a soluționat excepțiile invocate. Referitor la excepția inadmisibilității plângerii la instanța de judecată împotriva Hotărârii nr. 48 din 14 iulie 2010 a C.J.I., se arată că în raport de dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, I.G.P.R.

nu putea formula această plângere întrucât a formulat și cerere de revizuire împotriva Hotărârii nr. 20 din 22 aprilie 2010. Cu privire la excepția inadmisibilității plângerii împotriva Hotărârii nr. 47 din 14 iulie 2010 și a lipsei calității procesuale active a I.G.P.R. de a o formula, se menționează că potrivit dispozițiilor art. 43 și 35 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, I.G.P.R. nu are calitatea de persoană obligată la repararea prejudiciului și nici nu au fost descoperite fapte sau acte noi care să nu fi fost prezentate până la data soluționării cauzei și care să permită revizuirea hotărârilor definitive. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a I.G.P.R. în privința capătului 3 al cererii de chemare în judecată, se arată că aceasta se întemeiază pe dispozițiile art. 25 alin. (2) din O.G.

nr. 121/1998, în raport de care nu mai este nevoie de o hotărâre judecătorească pentru obligarea sa la plata sumei de 17.337,83 lei către bugetul de stat, decizia de imputare fiind executorie. Cu privire la excepția prescripției dreptului de stabilire a răspunderii materiale în sarcina persoanelor vinovate de producerea pagubei, recurentul-pârât a susținut încălcarea termenului prevăzut de art. 23 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 121/1998 și pct. 175 din Ordinul nr. 830 din 20 ianuarie 1999. Se arată că în mod greșit a fost respinsă excepția întrucât momentul de la care conducerea I.G.P.R. a luat la cunoștință de producerea pagubei este data la care a fost aprobată demisia sa, respectiv 3 octombrie 2008, potrivit Ordinului S/II/3831/2008, astfel că termenul prevăzut de 23 alin. (1) din O.G.

nr. 121/1998 a fost depășit. În altă ordine, se arată că motivarea primei instanțe este greșită cu privire la această excepție întrucât a doua procedură administrativă desfășurată împotriva sa a fost demarată fără a se cere repunerea în termenul de prescripție de 60 de zile conform art. 33 din O.G. nr. 121/1998. În mod eronat instanța de fond a apreciat că este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 (C. mun.) care se aplică conform art. 34 din O.G. nr. 121/1998. Se susține și faptul că în temeiul pct. 165 din Instrucțiunile M.A.I. nr. 830/1999 trebuiau cercetați administrativ membrii Comisiei de cercetare administrativă din cadrul I.P.J.

Dâmbovița, care prin neglijența lor au favorizat anularea deciziei de impunere. Un alt aspect invocat de recurent vizează situația discriminatorie, în temeiul art. 14 din C.E.D.O., între ofițerii de poliție judiciară aflați în situație identică cu a sa, care au promovat examenul de admitere în magistratură și care nu sunt obligați să achite costurile de școlarizare proporțional cu durata din angajamentul semnat și nerespectat. De asemenea, se arată că suma impusă nu reflectă efectiv cheltuielile făcute cu întreținerea sa, acestea nefiind dovedite. I.G.P.R. a formulat întâmpinare la recursurile formulate de cei doi recurenți prin care a solicitat respingerea acestora. În privința recursului formulat de recurentul - pârât S.M.R., I.G.P.R.

a invocat excepția lipsei de interes motivat de faptul că acest recurent nu justifică interesul practic al recursului față de soluția instanței de fond, care a respins solicitarea sa de a fi obligat la plata sumei de 17.337,83 lei. Combătând criticile recurentului cu privire la soluția primei instanțe asupra excepțiilor invocare, se susține că acestea au fost în mod corect soluționate. Referitor la recursul formulat de M.A.I., se arată că în cuprinsul acestuia au fost reiterate apărările de la primul ciclu procesual, care în mod corect au fost analizate de prima instanță. În esență, se solicită respingerea recursului ca nefondat, avându-se în vedere că izvorul obligației de plată îl reprezintă angajamentul scris și semnat la data de 13 octombrie 2000 de pârât; în mod nelegal prin hotărârile C.J.I.

au fost lipsite de eficiență toate demersurile efectuate pentru recuperarea pagubei de la persoana vinovată deși i-au fost aduse la cunoștință concluziile cercetării, fiind ascultat înainte de finalizarea acesteia și emiterea deciziei de imputare; sumele impuse au fost corect stabilite; cererea sa în mod legal a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 și C. proc. civ. și nu pe dispozițiile art. 43 din O.G. nr. 121/1998, fiind justificat interesul legitim pentru recuperarea pagubei. 3. Soluționarea instanței de recurs Înalta Curte apreciază că se impune a fi subliniate câteva aspecte cu privire la situația de fapt, avându-se în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, soluția instanței de fond și criticile formulate.

Prin Hotărârea nr. 20/2010 a C.J.I. din cadrul M.A.I., după o cercetare administrativă dispusă în temeiul Hotărârii nr. 46/2009 a aceleiași comisii, a fost admisă plângerea formulată de S.M.R. împotriva Hotărârii nr. 234283 din 27 octombrie 2009 a Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul I.G.P.R., care a fost desființată; a fost anulată Decizia de imputare nr. 138360 din 1 octombrie 2009; s-a dispus sesizarea D.G.C.A.I. pentru efectuarea în cauză a unei cercetări administrative sub aspectul dispozițiilor prevăzute de pct. 165 din I.M.I. nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse, cu modificările prin completările ulterioare, și implicit al recuperării pagubei.

S-a statuat și faptul că termenul pentru efectuarea cercetării administrative începe să curgă de la data înregistrării prezentei la secretariatul D.G.C.A.I. Această hotărâre este definitivă conform art. 31 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998. Cu privire la această hotărâre, în temeiul art. 35 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 a formulat cerere de revizuire I.G.P.R., care a fost respinsă prin Hotărârea nr. 47 din 14 iulie 2010 de C.J.I., reținându-se, în esență, că I.G.P.R. nu are calitatea de a cere revizuirea Hotărârii nr. 46/2009 și nu au fost prezentate fapte sau probe noi care nu au putut fi prezentate până la soluționarea cauzei. De asemenea, I.G.P.R.

a formulat împotriva Hotărârii nr. 20/2010 și plângere prealabilă, în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, anterioară cererii de chemare în judecată care a fost respinsă ca inadmisibilă prin Hotărârea nr. 48 din 14 iulie 2020 de C.J.I., reținându-se, în esență, că întrucât a fost formulată cerere de revizuire conform art. 35alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, sunt inaplicabile dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Instanța de fond a anulat Hotărârea nr. 48 din 14. iulie 2010 și Hotărârea nr. 20 din 22 aprilie 2010 și a obligat C.J.I. din cadrul M.A.I. să emită o nouă hotărâre prin care să soluționeze plângerea pârâtului S.M.R. împotriva Hotărârii nr. 234283 din 27 noiembrie 2009 a C.S.C.

Celelalte solicitări ale reclamantului I.G.P.R. din cuprinsul cererii de chemare în judecată au fost respinse. Excepția lipsei de interes a recursului formulat de pârâtul S.M.R., astfel cum a fost argumentată de intimatul-reclamant I.G.P.R. este neîntemeiată. Interesul acestui recurent este evident, urmare a soluției instanței de fond prin care a fost admisă în parte acțiunea I.G.P.R., a fost anulată Hotărârea nr. 20 din 22 aprilie 2010 prin care acestuia, printre altele, i-a fost admisă plângerea și anulată Decizia de imputare nr. 138360/2009, recursul având ca scop protecția celor câștigate, neavând relevanță că a fost respinsă solicitarea reclamantului de obligare a acestuia la plata sumei de 17.337,83 lei.

Prin urmare, instanța de recurs va respinge această excepție invocată de I.G.P.R. Recursul formulat de M.A.I., conform dispozițiilor O.U.G. nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale și pentru modificarea unor acte normative) este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Procedura administrativ-jurisdicțională reglementată de O.G. nr. 121/1998 vizează contestarea unui act administrativ – în cauză decizia de imputare - de către partea vătămată prin exercitarea căilor administrative jurisdicționale de atac prevăzute de această ordonanță în fața jurisdicției administrative. Or, în cauză, reclamantul nu a uzat de această procedură, ci pârâtul – parte vătămată, S.M.R.

- astfel că sunt eronate susținerile acestui recurent cu privire la aceste aspecte. Formularea cererii de revizuire împotriva unei hotărâri definitive a organului administrativ-jurisdicțional nu echivalează cu exercitarea de către I.G.P.R. a procedurii administrativ - jurisdicționale în condițiile O.G. nr. 121/1998. Necontestat este faptul că atât Hotărârea nr. 20 din 22 aprilie 2010 cât și Hotărârea nr. 48 din 14 iulie 2010 au fost emise în cadrul procedurii administrativ - jurisdicționale prevăzută de dispozițiile O.G. nr. 121/1998, fiind acte administrative jurisdicționale emise în căile de atac prevăzute în Cap.IV al acestei ordonanțe de către C.J.I. În cuprinsul acestui act normativ și nici într-un alt act normativ nu este prevăzută o cale de atac împotriva actelor administrative jurisdicționale în fața unei alte jurisdicții administrative speciale.

Prin urmare, conform art. 21 din Constituția României, revizuită, art. 1, 6 și 8 din Legea nr. 554/2004 și art. 6 din C.E.D.O., împotriva actului administrativ-jurisdicțional se poate formula acțiune la instanța de contencios administrativ în condițiile legii menționate, cu aplicarea dispozițiilor art. 7 din legea menționată. În consecință, este corectă soluția instanței de fond prin care a fost anulată Hotărârea nr. 48 din 14 iulie 2010 a C.J.I. din cadrul M.A.I. În altă ordine, se constată că instanța de fond a menționat în cuprinsul hotărârii recurate considerentele de fapt și de drept care au condus la soluția de anulare a Hotărârilor nr. 48/2010 și nr. 20/2010, fiind respectate cerințele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., astfel că sunt nefondate criticile recurentului care vizează aceste aspecte. În concluzie, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II- a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul formulat de recurentul M.A.I., ca nefondat. Cu privire la recursul formulat de pârâtul S.M.R., Înalta Curte apreciază că este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Este corectă soluția de respingere a excepției inadmisibilității plângerii/ acțiunii în fața instanței împotriva Hotărârii nr. 47/2010 prin care a fost respinsă cererea de revizuire a I.G.P.R. cât și a excepției lipsei calității procesuale active a I.G.P.R., cu referire la acțiunea care a vizat această hotărâre, în contextul în care temeiul acțiunii I.G.P.R.

precizat atât la fond cât și în recurs îl constituie dispozițiile Legii nr. 554/2004 și nu art. 43 din O.G. nr. 121/1998, cum eronat susține recurentul. Astfel cum s-a arătat cu ocazia analizei recursului M.A.I., reclamantul I.G.P.R. putea formula acțiune la instanța de contencios administrativ, având calitate procesuală activă, în temeiul Legii nr. 554/2004, justificând un interes legitim public, fiind autoritatea publică interesată în recuperarea prejudiciului. Pentru aceleași considerente, care nu se mai impun a fi reluate, este neîntemeiată și excepția inadmisibilității invocată de același recurent cu referire la cererea de chemare în judecată care a vizat Hotărârea nr. 48/2010. Excepția lipsei calității procesuale active a I.G.P.R.

în privința capătului 3 al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost expusă, cât și în raport de soluția instanței de fond care a respins acest capăt de cerere, este lipsită de interes practic, nu conduce la o schimbare a soluției pronunțate și, în consecință, aceasta este nefondată. În ceea ce privește excepția invocată, a prescripției dreptului de stabilire a răspunderii materiale în sarcina persoanelor vinovate de producerea pagubei, motivată în raport de dispozițiile art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 și pct. 175 din Ordinul nr. 830/1999, se constată că aceasta a fost analizată și soluționată odată cu fondul cauzei, apreciindu-se strânsa legătură dintre excepție și legalitatea hotărârilor contestate.

Soluția instanței de fond de respingere a acestei excepții este corectă, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Potrivit art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, „Răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse instituțiilor publice prevăzute la art. 2 poate fi stabilită numai în cazul în care acestea au fost constatate în cel mult 3 ani de la data producerii lor”. Conform art. 25 alin. (2) și (4) din O.G. nr. 121/1998, decizia de imputare se emite în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă la organul competent să o emită. Potrivit art. 23 alin. (1) din aceeași ordonanță, „Termenul de efectuare a cercetării administrative și înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandatul sau șeful unității a constatat sau a luat la cunoștință de producerea pagubei”.

Rezultă din cuprinsul acestor dispoziții legale că răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse nu se poate confunda cu etapa cercetării administrative ca etapă prealabilă emiterii deciziei de imputare. Într-adevăr, din cuprinsul dispozițiilor legale – art. 24 alin. (1) menționate, rezultă că răspunderea materială a militarilor poate fi stabilită pentru pagubele constatate în cel mult 3 ani de la data producerii lor, acest termen fiind de decădere. Orice referire la stabilirea răspunderii materiale cu raportare la termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 este eronată și nu corespunde prevederilor legale enunțate referitoare la stabilirea răspunderii materiale a militarilor.

De altfel, toate aserțiunile recurentului vizează nerespectarea termenului pentru efectuarea cercetării administrative, respectiv a dispozițiilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 și nu se circumscriu excepției invocate. De asemenea, se constată că recurentul-pârât se referă la aspecte legate de prima cercetare administrativă, urmată de emiterea Deciziei de imputare nr. 306547 din 13 ianuarie 2009, care a făcut obiectul căilor de atac în procedura administrativ - jurisdicțională prevăzută de O.G. nr. 121/1998, finalizată prin Hotărârea nr. 46 din 2 iunie 2009 a C.J.I. din cadrul M.A.I. care a anulat decizia de imputare și a dispus sesizarea I.G.P.R. pentru efectuarea în cauză a unei cercetări administrative și implicit recuperarea pagubei.

Aceste critici nu se regăsesc în cuprinsul contestației împotriva Deciziei de imputare nr. 306547 din 13 ianuarie 2009, iar Hotărârea nr. 46/2009 nu a fost atacată în vreun fel. După reluarea cercetării administrative și emiterea Deciziei de imputare nr. 138360 din 1 octombrie 2009, aceste critici au fost expuse în cuprinsul contestației formulată de pârât împotriva acestei decizii de imputare care au fost apreciate ca neîntemeiate, astfel cum rezultă din Hotărârea nr. 234283 din 27 noiembrie 2009 a C.S.C. din cadrul I.G.P.R. (filele 51 - 54 dosar fond). Plângerea formulată de pârât în temeiul art. 31 din O.G. nr. 121/1991 împotriva acestei hotărâri prin care au fost reiterate aspectele referitore la nerespectarea dispozițiilor art. 23 alin. (1) și art. 33 alin. (1) din această ordonanță, a fost soluționată prin Hotărârea nr. 20 din 22 aprilie 2010 de C.J.I.

din cadrul M.A.I. Se constată, din cuprinsul Hotărârii nr. 20 din 22 aprilie 2010 că nu au fost analizate aspectele referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 23 alin. (1) și art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, deși plângerea a fost motivată în acest sens de partea vătămată S.M.R., anularea deciziei de imputare fiind dispusă pentru alte considerente (filele 55 - 60 dos.fond). În acest context, în mod corect instanța de fond a dispus prin sentința recurată, anularea Hotărârii nr. 20 din 22 aprilie 2010 și a obligat C.J.I. să emită o nouă hotărâre prin care să soluționeze plângerea pârâtului S.M.R. împotriva Hotărârii nr. 234283 din 27 noiembrie 2009. În altă ordine, cele invocate de recurentul - pârât cu privire la incidența dispozițiilor pct. 165 din Instrucțiunile M.A.I.

nr. 830/1999 nu pot conduce la interpretarea dorită de acesta. Pe de o parte, conform dispozitivului Deciziei nr. 46/2009 rezultă că efectuarea cercetării administrative sub aspectul dispozițiilor prevăzute de pct. 165 din Instrucțiunile nr. 830/1999 se va realiza doar în cazul în care situația o impune, nefiind impusă o obligație în acest sens. Pe de altă parte, ipoteza avută în vedere de dispozițiile pct. 165 este diferită de cea prevăzută de dispozițiile art. 34 din O.U.G. nt.121/1998 și pct. 176 din Instrucțiunile M.A.I. nr. 830/1999. Prin urmare, aserțiunile recurentului - pârât care vizează angajarea răspunderii altor persoane pentru repararea pagubei sunt nefondate. Celelalte aspecte învederate de recurentul - pârât cu privire la situația discriminatorie creată și faptul că suma imputată nu a fost dovedită vizează legalitatea și temeinicia deciziei de imputare.

Or, în situația în care soluția pronunțată de instanța de fond este în sensul obligării C.J.I. să soluționeze plângerea pârâtului împotriva Hotărârii nr. 234280/2009, aceasta fiind apreciată corectă de instanța de recurs, neexistând o hotărâre definitivă cu privire la decizia de imputare, criticile recurentului-pârât cu referire la legalitatea deciziei de imputare, sunt fără relevanță. Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II- a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va respinge recursurile formulate, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția lipsei de interes a recursului formulat de recurentul S.M.R., invocată de intimatul - reclamant I.G.P.R. Respinge recursurile formulate de M.A.I., în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale și pentru modificarea unor acte normative, C.J.I. și S.M.R. împotriva Sentinței civile nr. 6362 din 2 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 aprilie 2013.