ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4970/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4970/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

de fond

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, reclamantul I.G.P.R. în contradictoriu cu pârâții S.M.R. și C.S.I.

din cadrul M.A.I., a solicitat anularea Hotărârea Comisiei de Jurisdicție a

Imputațiilor din cadrul M.A.I. nr. 20 din 22 aprilie 2010, privind pe S.M.R.,

Hotărârea nr. 47 din 14 iulie 2010 prin care a fost respinsă de către C.J.I.

din M.A.I., cererea de revizuire formulată de I.G.P.R. împotriva Hotărârii nr. 20

din 22 aprilie 2010 și Hotărârea nr. 48 din 14 iulie 2010, prin care C.J.I. din

M.A.I., a respins ca inadmisibilă plângerea prealabilă.

Totodată, reclamantul

a solicitat obligarea paratei C.J.I. din cadrul M.A.I. să emită o nouă hotărâre

prin care să respingă plângerea formulată de pârâtul S.M.R. împotriva Hotărârii

nr. 234283 din 27 noiembrie 2009 a C.S.C. din cadrul I.G.P.R., precum și

obligarea pârâtului S.M.R. la plata sumei de 17.337,83 lei către bugetul de

stat, ce reprezintă cheltuielile de întreținere pe timpul școlarizării acestuia,

ca urmare a nerespectării art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul

polițistului, cu completările și modificările ulterioare, și a art. 9 din H.G. nr.

137/1991.

Prin întâmpinare,

pârâtul M.A.I. a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

Pârâtul S.M.R., a

formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile inadmisibilității

plângerii, a lipsei calității procesuale active, a I.G.P.R. și a prescripției

dreptului de stabilire a răspunderii materiale în sarcțina persoanelor vinovate

de producerea pagubei, pe fond solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin Încheierea din

27 aprilie 2011, Curtea de apel a respins excepțiile inadmisibilității și

lipsei calității procesuale active a I.G.P.R. pentru motivele cuprinse în încheierea

dată, unind cu fondul excepția prescripției, având în vedere: că această

excepție viza în fapt legalitatea deciziilor contestate.

Prin Sentința nr. 6362

din 2 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, a respins excepția prescripției

dreptului de stabilire a răspunderii materiale și a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantul I.G.P. Române în contradictoriu cu pârâții S.M.R. și C.J.I.

din cadrul M.A.I., anulând Hotărârea nr. 48 din 14 iulie 2010 a C.J.I. din

cadrul M.A.. și Hotărârea nr. 20 din 22 aprilie 2010 a aceleiași comisii.

Totodată, Curtea de

apel a obligat C.J.I. din cadrul M.A.I. să emită o nouă hotărâre prin care să

soluționeze plângerea pârâtului S.M.R. împotriva Hotărârii nr. 234283 din 27

noiembrie 2009 a C.S.C. din cadrul I.G.P.R. și a respins celelalte solicitări,

ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că susținerile lui S.M.R.

în sensul că termenul a început să curgă de la data la care și-a dat demisia

ori a fost emis ordinul prin care i-a încetat raportul de serviciu prin demisie

sunt nefondate, deoarece termenul nu curge de la data la care s-a produs paguba

ci de la data când comandantul unității a constatat sau a luat la cunoștință de

producerea pagubei.

De asemenea, prima instanță

a constatat că din mențiunile de pe raportul aflat la fila 18 din dosar rezultă

că abia la 15 decembrie 2008 comandantul unității a luat la cunoștință de

producerea pagubei, astfel că efectuarea cercetării administrative și

înregistrarea actului de cercetare s-au făcut în termenul legal, în condițiile

în care Decizia de imputare nr. 306547 a fost emisă la 13 ianuarie 2009.

S-a mai arătat în

considerentele sentinței atacate că cererea pârâtului S.M.R. care recunoaște că

datorează suma imputată a fost semnata de acesta la 6 ianuarie 2009, adică

înainte de emiterea deciziei de imputare din 13 ianuarie 2009, iar potrivit art.

16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 prescripția se întrerupe prin

recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul

căruia curge prescripția.

Prin urmare,

judecătorul fondului, având în vedere și faptul că ulterior a fost anulată decizia

de imputare prin hotărârea C.J.I. din cadrul M.A.I. nr. 46 din 2 iunie 2009,

situație ce face să curgă un nou termen de la data când comandantul unității a

cunoscut de anularea deciziei de imputare, a constatat că după anularea

deciziei de imputare au fost respectate termenele prevăzute la art. 23 din O.G.

nr. 121/1998, așa cum reiese din reținerile de la penultimul paragraf din

pagina 3 al Hotărârii nr. 234283 din 27 noiembrie 2009, astfel că excepția

prescripției dreptului de stabilire a răspunderii materiale invocată de pârâtul

S.M.R. este nefondată.

Pe fondul cauzei,

prima instanță a reținut că prin Hotărârea nr. 20 din 22 aprilie 2010 a C.J.I.

din cadrul M.A.I. s-a admis plângerea formulată de S.M.R. împotriva Hotărârii nr.

234283 din 27 noiembrie 2009 a C.S.C. din cadrul I.G.P.R., s-a desființat

această hotărâre, s-a anulat Decizia de imputare nr. 138360 din 1 octombrie 2009

și s-a dispus sesizarea D.G.C.A.I. pentru efectuarea cercetării administrative

sub aspectul dispozițiilor prevăzute de pct. 165 din Instrucțiunile M.I. nr. 830/1999,

pentru recuperarea pagubei.

Curtea de apel a

constatat că Hotărârea nr. 20/2010 a C.J.I. a M.A.I. este nelegală și

netemeinică deoarece niciun text din O.G. nr. 121/1998 nu interzice efectuarea

unei noi cercetări administrative în cazul în care printr-o hotărâre a

comisiilor de jurisdicție s-ar anula o decizie de imputare sau procesul verbal

de cercetare, atâta timp cât cercetarea se face în cursul termenului de

prescripție de 3 ani în care se poate stabili răspunderea materială, termen

general de prescripție prevăzut și de art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003,

care se aplică conform dispozițiilor art. 51 din O.G. nr. 121/1998.

Cu privire la

dispozițiile art. 34 din O.G. nr. 121/1998, instanța de fond a apreciat că

acestea nu sunt incidente în cauză, deoarece în speță nu se poate reține nici

că nu a fost efectuată procedura prealabilă și nici că nu a fost emisă decizia

de imputare, având în vedere că anularea procesului verbal de cercetare și a

deciziei inițiale de imputare nu echivalează cu neemiterea lor.

De asemenea, Curtea

de apel a apreciat că în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile pct. 176 din

Instrucțiunile M.I. nr. 830/1999, acestea fiind date în aplicarea art. 34 din O.G.

nr. 121/1998 și au în vedere strict situația în care nu s-au respectat

termenele prevăzute de art. 23 și 25 din ordonanță și nu în situația în care a

fost anulată în căile de atac decizia de imputare din diferite motive.

Cu privire la

solicitările reclamantei de a obliga pârâta la respingerea plângerii și la

menținerea deciziei de imputare, prima instanță a constatat că organul

administrativ jurisdicțional nu poate fi substituit în atribuțiile sale, cu

atât mai puțin pârâtul nu poate fi obligat la plata sumei prevăzută în Decizia

de imputare nr. 138360 din 1 octombrie 2009, atâta timp cât prin anularea

Hotărârii nr. 20/2010 a C.J.I. din cadrul M.A.I. procedura administrativă nu a

fost finalizată, iar decizia de imputare nu a devenit executorie.

În ceea ce privește

cererea de anulare a Hotărârii nr. 47 din 14 iulie 2010 a C.J.I. din cadrul M.A.I.,

instanța de fond a constatat că aceasta nu este întemeiată deoarece nu sunt

îndeplinite condițiile art. 35 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, nefiind

prezentate sau descoperite fapte sau acte noi pentru a se dispune revizuirea

Hotărârii nr. 20 din 22 aprilie 2010 a C.J.I. din cadrul M.A.I., aplicarea

greșită a legii nefiind motiv de revizuire, iar Instrucțiunile nr. 830/1999 nu

pot adăuga la acest act normativ.

Pentru aceste motive,

Curtea de apel a constatat întemeiată solicitarea reclamantului de anulare a Hotărârii

nr. 48 din 14 iulie 2010 a aceleiași C.J.I. din cadrul M.A.I., având în vedere

că reclamantul nu avea acces la procedura administrativ jurisdicțională

deoarece nu era motiv de revizuire situația prezentată de acesta, iar calea de

atac era formularea unei acțiuni în temeiul Legii nr. 554/2004, pentru motivul

invocat, situație în care și procedura prealabilă a fost efectuată în conformitate

cu dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004.

exercitată

Împotriva sentinței

Curții de apel au declarat recurs M.A.I. și S.M.R., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea căii de

atac, M.A.I. susține, în esență, după o expunere amplă a situației de fapt, că

instanța de fond nu a indicat prevederile legale ce nu au fost respectate la

emiterea actelor contestate și care au condus la soluția de anulare a

hotărârilor C.J.I. din cadrul M.A.I.

Se menționează și

faptul că întrucât I.G.P.R. a exercitat împotriva Hotărârii nr. 20 din 22

aprilie 2010 a C.J.I. și o cerere de revizuire în temeiul art. 35 alin. (1) din

O.G. nr. 121/1998, nu se mai putea formula plângere prealabilă în temeiul

dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată și

completată, devenind incidente dispozițiile art. 7 alin. (2) din aceeași lege.

Astfel, în mod corect

C.J.I. a respins ca inadmisibilă plângerea I.G.P.R. împotriva Hotărârii nr. 20/

2010.

Recurentul S.M.R., în

cuprinsul recursului formulat, a susținut, în esență, următoarele critici:

- În mod greșit

instanța de fond a soluționat excepțiile invocate.

Referitor la excepția

inadmisibilității plângerii la instanța de judecată împotriva Hotărârii nr. 48

din 14 iulie 2010 a C.J.I., se arată că în raport de dispozițiile art. 7 alin. (2)

din Legea nr. 554/2004, I.G.P.R. nu putea formula această plângere întrucât a

formulat și cerere de revizuire împotriva Hotărârii nr. 20 din 22 aprilie 2010.

Cu privire la

excepția inadmisibilității plângerii împotriva Hotărârii nr. 47 din 14 iulie 2010

și a lipsei calității procesuale active a I.G.P.R. de a o formula, se

menționează că potrivit dispozițiilor art. 43 și 35 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998,

I.G.P.R. nu are calitatea de persoană obligată la repararea prejudiciului și

nici nu au fost descoperite fapte sau acte noi care să nu fi fost prezentate

până la data soluționării cauzei și care să permită revizuirea hotărârilor

definitive.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale active a I.G.P.R. în privința capătului 3 al

cererii de chemare în judecată, se arată că aceasta se întemeiază pe

dispozițiile art. 25 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, în raport de care nu mai

este nevoie de o hotărâre judecătorească pentru obligarea sa la plata sumei de

17.337,83 lei către bugetul de stat, decizia de imputare fiind executorie.

Cu privire la

excepția prescripției dreptului de stabilire a răspunderii materiale în sarcina

persoanelor vinovate de producerea pagubei, recurentul-pârât a susținut

încălcarea termenului prevăzut de art. 23 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 121/1998

și pct. 175 din Ordinul nr. 830 din 20 ianuarie 1999.

Se arată că în mod

greșit a fost respinsă excepția întrucât momentul de la care conducerea

I.G.P.R. a luat la cunoștință de producerea pagubei este data la care a fost

aprobată demisia sa, respectiv 3 octombrie 2008, potrivit Ordinului

S/II/3831/2008, astfel că termenul prevăzut de 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998

a fost depășit.

În altă ordine, se

arată că motivarea primei instanțe este greșită cu privire la această excepție

întrucât a doua procedură administrativă desfășurată împotriva sa a fost

demarată fără a se cere repunerea în termenul de prescripție de 60 de zile

conform art. 33 din O.G. nr. 121/1998.

În mod eronat

instanța de fond a apreciat că este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani

prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 (C. mun.) care se aplică

conform art. 34 din O.G. nr. 121/1998.

Se susține și faptul

că în temeiul pct. 165 din Instrucțiunile M.A.I. nr. 830/1999 trebuiau

cercetați administrativ membrii Comisiei de cercetare administrativă din cadrul

I.P.J. Dâmbovița, care prin neglijența lor au favorizat anularea deciziei de

impunere.

Un alt aspect invocat

de recurent vizează situația discriminatorie, în temeiul art. 14 din C.E.D.O.,

între ofițerii de poliție judiciară aflați în situație identică cu a sa, care

au promovat examenul de admitere în magistratură și care nu sunt obligați să

achite costurile de școlarizare proporțional cu durata din angajamentul semnat

și nerespectat.

De asemenea, se arată

că suma impusă nu reflectă efectiv cheltuielile făcute cu întreținerea sa,

acestea nefiind dovedite.

I.G.P.R. a formulat

întâmpinare la recursurile formulate de cei doi recurenți prin care a solicitat

respingerea acestora.

În privința

recursului formulat de recurentul - pârât S.M.R., I.G.P.R. a invocat excepția

lipsei de interes motivat de faptul că acest recurent nu justifică interesul

practic al recursului față de soluția instanței de fond, care a respins

solicitarea sa de a fi obligat la plata sumei de 17.337,83 lei.

Combătând criticile

recurentului cu privire la soluția primei instanțe asupra excepțiilor invocare,

se susține că acestea au fost în mod corect soluționate.

Referitor la recursul

formulat de M.A.I., se arată că în cuprinsul acestuia au fost reiterate

apărările de la primul ciclu procesual, care în mod corect au fost analizate de

prima instanță.

În esență, se

solicită respingerea recursului ca nefondat, avându-se în vedere că izvorul

obligației de plată îl reprezintă angajamentul scris și semnat la data de 13

octombrie 2000 de pârât; în mod nelegal prin hotărârile C.J.I. au fost lipsite

de eficiență toate demersurile efectuate pentru recuperarea pagubei de la

persoana vinovată deși i-au fost aduse la cunoștință concluziile cercetării,

fiind ascultat înainte de finalizarea acesteia și emiterea deciziei de

imputare; sumele impuse au fost corect stabilite; cererea sa în mod legal a

fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 și C. proc. civ. și nu pe

dispozițiile art. 43 din O.G. nr. 121/1998, fiind justificat interesul legitim

pentru recuperarea pagubei.

instanței de recurs

Înalta Curte apreciază

că se impune a fi subliniate câteva aspecte cu privire la situația de fapt,

avându-se în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, soluția instanței

de fond și criticile formulate.

Prin Hotărârea nr. 20/2010

a C.J.I. din cadrul M.A.I., după o cercetare administrativă dispusă în temeiul

Hotărârii nr. 46/2009 a aceleiași comisii, a fost admisă plângerea formulată de

S.M.R. împotriva Hotărârii nr. 234283 din 27 octombrie 2009 a Comisiei de

soluționare a contestațiilor din cadrul I.G.P.R., care a fost desființată; a

fost anulată Decizia de imputare nr. 138360 din 1 octombrie 2009; s-a dispus

sesizarea D.G.C.A.I. pentru efectuarea în cauză a unei cercetări administrative

sub aspectul dispozițiilor prevăzute de pct. 165 din I.M.I. nr. 830/1999 privind

răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse, cu modificările

prin completările ulterioare, și implicit al recuperării pagubei.

S-a statuat și faptul

că termenul pentru efectuarea cercetării administrative începe să curgă de la

data înregistrării prezentei la secretariatul D.G.C.A.I.

Această hotărâre este

definitivă conform art. 31 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998.

Cu privire la această

hotărâre, în temeiul art. 35 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 a formulat cerere

de revizuire I.G.P.R., care a fost respinsă prin Hotărârea nr. 47 din 14 iulie 2010

de C.J.I., reținându-se, în esență, că I.G.P.R. nu are calitatea de a cere

revizuirea Hotărârii nr. 46/2009 și nu au fost prezentate fapte sau probe noi

care nu au putut fi prezentate până la soluționarea cauzei.

De asemenea, I.G.P.R.

a formulat împotriva Hotărârii nr. 20/2010 și plângere prealabilă, în temeiul art.

7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, anterioară cererii de chemare în judecată

care a fost respinsă ca inadmisibilă prin Hotărârea nr. 48 din 14 iulie 2020 de

C.J.I., reținându-se, în esență, că întrucât a fost formulată cerere de

revizuire conform art. 35alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, sunt inaplicabile

dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Instanța de fond a

anulat Hotărârea nr. 48 din 14. iulie 2010 și Hotărârea nr. 20 din 22 aprilie 2010

și a obligat C.J.I. din cadrul M.A.I. să emită o nouă hotărâre prin care să

soluționeze plângerea pârâtului S.M.R. împotriva Hotărârii nr. 234283 din 27

noiembrie 2009 a C.S.C.

Celelalte solicitări

ale reclamantului I.G.P.R. din cuprinsul cererii de chemare în judecată au fost

respinse.

Excepția lipsei de

interes a recursului formulat de pârâtul S.M.R., astfel cum a fost argumentată

de intimatul-reclamant I.G.P.R. este neîntemeiată.

Interesul acestui

recurent este evident, urmare a soluției instanței de fond prin care a fost admisă

în parte acțiunea I.G.P.R., a fost anulată Hotărârea nr. 20 din 22 aprilie 2010

prin care acestuia, printre altele, i-a fost admisă plângerea și anulată Decizia

de imputare nr. 138360/2009, recursul având ca scop protecția celor câștigate,

neavând relevanță că a fost respinsă solicitarea reclamantului de obligare a

acestuia la plata sumei de 17.337,83 lei.

Prin urmare, instanța

de recurs va respinge această excepție invocată de I.G.P.R.

Recursul formulat de

M.A.I., conform dispozițiilor O.U.G. nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri

de reorganizare în cadrul administrației publice centrale și pentru modificarea

unor acte normative) este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi

expuse.

Procedura

administrativ-jurisdicțională reglementată de O.G. nr. 121/1998 vizează

contestarea unui act administrativ – în cauză decizia de imputare - de către

partea vătămată prin exercitarea căilor administrative jurisdicționale de atac

prevăzute de această ordonanță în fața jurisdicției administrative.

Or, în cauză,

reclamantul nu a uzat de această procedură, ci pârâtul – parte vătămată, S.M.R.

- astfel că sunt eronate susținerile acestui recurent cu privire la aceste aspecte.

Formularea cererii de

revizuire împotriva unei hotărâri definitive a organului

administrativ-jurisdicțional nu echivalează cu exercitarea de către I.G.P.R. a

procedurii administrativ - jurisdicționale în condițiile O.G. nr. 121/1998.

Necontestat este

faptul că atât Hotărârea nr. 20 din 22 aprilie 2010 cât și Hotărârea nr. 48 din

14 iulie 2010 au fost emise în cadrul procedurii administrativ - jurisdicționale

prevăzută de dispozițiile O.G. nr. 121/1998, fiind acte administrative

jurisdicționale emise în căile de atac prevăzute în Cap.IV al acestei ordonanțe

de către C.J.I.

În cuprinsul acestui

act normativ și nici într-un alt act normativ nu este prevăzută o cale de atac

împotriva actelor administrative jurisdicționale în fața unei alte jurisdicții

administrative speciale.

Prin urmare, conform art.

21 din Constituția României, revizuită, art. 1, 6 și 8 din Legea nr. 554/2004

și art. 6 din C.E.D.O., împotriva actului administrativ-jurisdicțional se poate

formula acțiune la instanța de contencios administrativ în condițiile legii

menționate, cu aplicarea dispozițiilor art. 7 din legea menționată.

În consecință, este

corectă soluția instanței de fond prin care a fost anulată Hotărârea nr. 48 din

14 iulie 2010 a C.J.I. din cadrul M.A.I.

În altă ordine, se constată

că instanța de fond a menționat în cuprinsul hotărârii recurate considerentele

de fapt și de drept care au condus la soluția de anulare a Hotărârilor nr. 48/2010

și nr. 20/2010, fiind respectate cerințele impuse de art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., astfel că sunt nefondate criticile recurentului care vizează aceste

aspecte.

În concluzie, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II- a C. proc. civ., art. 20 din

Legea nr. 554/2004, va respinge recursul formulat de recurentul M.A.I., ca

nefondat.

Cu privire la

recursul formulat de pârâtul S.M.R., Înalta Curte apreciază că este nefondat

pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Este corectă soluția

de respingere a excepției inadmisibilității plângerii/ acțiunii în fața

instanței împotriva Hotărârii nr. 47/2010 prin care a fost respinsă cererea de

revizuire a I.G.P.R. cât și a excepției lipsei calității procesuale active a

I.G.P.R., cu referire la acțiunea care a vizat această hotărâre, în contextul

în care temeiul acțiunii I.G.P.R. precizat atât la fond cât și în recurs îl

constituie dispozițiile Legii nr. 554/2004 și nu art. 43 din O.G. nr. 121/1998,

cum eronat susține recurentul.

Astfel cum s-a arătat

cu ocazia analizei recursului M.A.I., reclamantul I.G.P.R. putea formula

acțiune la instanța de contencios administrativ, având calitate procesuală

activă, în temeiul Legii nr. 554/2004, justificând un interes legitim public,

fiind autoritatea publică interesată în recuperarea prejudiciului.

Pentru aceleași

considerente, care nu se mai impun a fi reluate, este neîntemeiată și excepția

inadmisibilității invocată de același recurent cu referire la cererea de

chemare în judecată care a vizat Hotărârea nr. 48/2010.

Excepția lipsei

calității procesuale active a I.G.P.R. în privința capătului 3 al cererii de

chemare în judecată, astfel cum a fost expusă, cât și în raport de soluția

instanței de fond care a respins acest capăt de cerere, este lipsită de interes

practic, nu conduce la o schimbare a soluției pronunțate și, în consecință,

aceasta este nefondată.

În ceea ce privește

excepția invocată, a prescripției dreptului de stabilire a răspunderii

materiale în sarcina persoanelor vinovate de producerea pagubei, motivată în

raport de dispozițiile art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 și pct. 175 din

Ordinul nr. 830/1999, se constată că aceasta a fost analizată și soluționată

odată cu fondul cauzei, apreciindu-se strânsa legătură dintre excepție și

legalitatea hotărârilor contestate.

Soluția instanței de

fond de respingere a acestei excepții este corectă, pentru considerentele ce

vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 24 alin.

(1) din O.G. nr. 121/1998, „Răspunderea materială a militarilor pentru pagubele

produse instituțiilor publice prevăzute la art. 2 poate fi stabilită numai în

cazul în care acestea au fost constatate în cel mult 3 ani de la data

producerii lor”.

Conform art. 25 alin.

(2) și (4) din O.G. nr. 121/1998, decizia de imputare se emite în termen

de cel mult 30 de zile de la data înregistrării procesului-verbal de cercetare

administrativă la organul competent să o emită.

Potrivit art. 23 alin.

(1) din aceeași ordonanță, „Termenul de efectuare a cercetării administrative

și înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data

când comandatul sau șeful unității a constatat sau a luat la cunoștință de

producerea pagubei”.

Rezultă din cuprinsul

acestor dispoziții legale că răspunderea materială a militarilor pentru

pagubele produse nu se poate confunda cu etapa cercetării administrative ca

etapă prealabilă emiterii deciziei de imputare.

Într-adevăr, din

cuprinsul dispozițiilor legale – art. 24 alin. (1) menționate, rezultă că

răspunderea materială a militarilor poate fi stabilită pentru pagubele

constatate în cel mult 3 ani de la data producerii lor, acest termen fiind de

decădere.

Orice referire la

stabilirea răspunderii materiale cu raportare la termenul prevăzut de art. 23 alin.

(1) din O.G. nr. 121/1998 este eronată și nu corespunde prevederilor legale

enunțate referitoare la stabilirea răspunderii materiale a militarilor.

De altfel, toate

aserțiunile recurentului vizează nerespectarea termenului pentru efectuarea

cercetării administrative, respectiv a dispozițiilor art. 23 alin. (1) din O.G.

nr. 121/1998 și nu se circumscriu excepției invocate.

De asemenea, se

constată că recurentul-pârât se referă la aspecte legate de prima cercetare

administrativă, urmată de emiterea Deciziei de imputare nr. 306547 din 13

ianuarie 2009, care a făcut obiectul căilor de atac în procedura administrativ -

jurisdicțională prevăzută de O.G. nr. 121/1998, finalizată prin Hotărârea nr. 46

din 2 iunie 2009 a C.J.I. din cadrul M.A.I. care a anulat decizia de imputare

și a dispus sesizarea I.G.P.R. pentru efectuarea în cauză a unei cercetări

administrative și implicit recuperarea pagubei.

Aceste critici nu se

regăsesc în cuprinsul contestației împotriva Deciziei de imputare nr. 306547

din 13 ianuarie 2009, iar Hotărârea nr. 46/2009 nu a fost atacată în vreun fel.

După reluarea

cercetării administrative și emiterea Deciziei de imputare nr. 138360 din 1 octombrie

2009, aceste critici au fost expuse în cuprinsul contestației formulată de

pârât împotriva acestei decizii de imputare care au fost apreciate ca

neîntemeiate, astfel cum rezultă din Hotărârea nr. 234283 din 27 noiembrie 2009

a C.S.C. din cadrul I.G.P.R. (filele 51 - 54 dosar fond).

Plângerea formulată

de pârât în temeiul art. 31 din O.G. nr. 121/1991 împotriva acestei hotărâri

prin care au fost reiterate aspectele referitore la nerespectarea dispozițiilor

art. 23 alin. (1) și art. 33 alin. (1) din această ordonanță, a fost

soluționată prin Hotărârea nr. 20 din 22 aprilie 2010 de C.J.I. din cadrul

M.A.I.

Se constată, din

cuprinsul Hotărârii nr. 20 din 22 aprilie 2010 că nu au fost analizate aspectele

referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 23 alin. (1) și art. 33 alin. (1)

din O.G. nr. 121/1998, deși plângerea a fost motivată în acest sens de partea

vătămată S.M.R., anularea deciziei de imputare fiind dispusă pentru alte

considerente (filele 55 - 60 dos.fond).

În acest context, în

mod corect instanța de fond a dispus prin sentința recurată, anularea Hotărârii

nr. 20 din 22 aprilie 2010 și a obligat C.J.I. să emită o nouă hotărâre prin

care să soluționeze plângerea pârâtului S.M.R. împotriva Hotărârii nr. 234283

din 27 noiembrie 2009.

În altă ordine, cele

invocate de recurentul - pârât cu privire la incidența dispozițiilor pct. 165

din Instrucțiunile M.A.I. nr. 830/1999 nu pot conduce la interpretarea dorită

de acesta.

Pe de o parte,

conform dispozitivului Deciziei nr. 46/2009 rezultă că efectuarea cercetării

administrative sub aspectul dispozițiilor prevăzute de pct. 165 din

Instrucțiunile nr. 830/1999 se va realiza doar în cazul în care situația o

impune, nefiind impusă o obligație în acest sens.

Pe de altă parte,

ipoteza avută în vedere de dispozițiile pct. 165 este diferită de cea prevăzută

de dispozițiile art. 34 din O.U.G. nt.121/1998 și pct. 176 din Instrucțiunile

M.A.I. nr. 830/1999.

Prin urmare, aserțiunile

recurentului - pârât care vizează angajarea răspunderii altor persoane pentru

repararea pagubei sunt nefondate.

Celelalte aspecte

învederate de recurentul - pârât cu privire la situația discriminatorie creată

și faptul că suma imputată nu a fost dovedită vizează legalitatea și temeinicia

deciziei de imputare.

Or, în situația în

care soluția pronunțată de instanța de fond este în sensul obligării C.J.I. să

soluționeze plângerea pârâtului împotriva Hotărârii nr. 234280/2009, aceasta

fiind apreciată corectă de instanța de recurs, neexistând o hotărâre definitivă

cu privire la decizia de imputare, criticile recurentului-pârât cu referire la

legalitatea deciziei de imputare, sunt fără relevanță.

Față de toate

considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II- a

C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare, va respinge recursurile formulate, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

lipsei de interes a recursului formulat de recurentul S.M.R., invocată de

intimatul - reclamant I.G.P.R.

Respinge recursurile formulate

de M.A.I., în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 96/2012 privind stabilirea unor

măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale și pentru

modificarea unor acte normative, C.J.I. și S.M.R. împotriva Sentinței civile nr.

6362 din 2 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 aprilie 2013.