ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1335/2015

Decizia nr. 1335/2015

Asupra contestației de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.A.I., anularea Deciziei de imputare din 9 decembrie 2009 emisă de pârât, iar în subsidiar, a solicitat anularea în parte a deciziei de imputare și a celorlalte acte administrativ jurisdicționale emise de pârât, în sensul reducerii sumei imputate.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 2.221 din 28 martie 2012, a respins acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Hotărârea atacată.

Prin Decizia nr. 7.467 din 28 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a respins recursul declarat de A. împotriva Sentinței nr. 2.221 din 28 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut că răspunderea contractuală ce se naște în sarcina polițistului care a absolvit o instituie de învățământ a M.A.I. și căruia i-au încetat raporturile de serviciu în primii 10 ani de activitate din motive imputabile este prevăzută de dispozițiile art. 70 din Legea nr. 360/2002.

Totodată s-a reținut că răspunderea patrimonială la care face referire art. 63 nu este limitată numai la răspunderea civilă delictuală, deoarece norma legală nu distinge, stipulând doar că "polițistul răspunde pentru pagubele cauzate patrimoniului unității", prevederi care fac trimitere la legislația aplicabilă personalului civil din M.A.I. și anume la O.G. nr. 121/1998.

A apreciat Înalta Curte că încetarea raporturilor de serviciu, la cerere, anterior primilor 10 ani de activitate este de natură a păgubi instituția și din acest motiv, polițistul este obligat să restituie cheltuielile efectuate cu pregătirea sa, proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani.

Legea nr. 360/2002 a prevăzut, în mod expres, că polițistul răspunde pentru pagubele cauzate unității, potrivit legislației aplicabile, astfel că s-a apreciat că nu se poate contesta aplicabilitatea în speță a prevederilor O.G. nr. 121/1998.

S-a arătat că limitarea răspunderii la trei solde lunare nete este posibilă numai pentru pagube produse în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, iar în speță se analizează o răspundere contractuală asumată prin angajament.

Totodată, s-a apreciat că, în mod corect, au fost înlăturate susținerile reclamantului cu privire la suma totală reprezentând cheltuieli cu cazarea, întrucât nu pot fi excluse zilele în care reclamantul-recurent nu s-a aflat în unitate, deoarece cheltuielile au fost făcute și pentru aceste zile, indiferent de prezența/absența acestuia.

A constatat instanța că expertul nu a putut contrazice modul de calcul al bazei, sumele avansate nefiind corelate cu prevederile legale în materie, respectiv cu dispozițiile Ordinului nr. 1122/2006.

S-a apreciat că, în mod cert, cheltuielile de școlarizare imputate s-au referit la cuantumul efectiv și nu la un cuantum viitor, astfel cum se prevede în cuprinsul Ordinului nr. 1122/2006.

În ceea ce privește anul I de studii în Academia de Poliție, s-a constatat că este asimilat stagiului militar obligatoriu, în sensul că reclamantul nu mai este obligat să satisfacă stagiul militar, dar, întrucât în această perioadă s-au urmat și cursuri de pregătire, obligația de restituire a cheltuielilor de școlarizare este datorată.

În fine, a mai reținut instanța de recurs că drepturile de natură salarială intră în noțiunea de "alte drepturi", conform art. 3 lit. b) din Ordinul nr. 1122/2006, de unde rezultă legalitatea imputării și acestei sume.

Calea de atac exercitată.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare reclamantul-contestator A., în temeiul art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

În motivarea contestației în anulare a arătat că instanța a omis să se pronunțe asupra motivului de recurs constând în folosirea ca bază de calcul pentru stabilirea cheltuielilor de școlarizare a unui alte sume decât cea comunicată de chiar compartimentul de specialitate din cadrul armatei.

S-a susținut că a invocat în cadrul motivelor de recurs împrejurarea că expertul contabil a constatat că deși departamentul de specialitate a stabilit o bază de calcul de 7,62 RON/zi, în calcul a fost avută în vedere o bază de calcul de 9,62 RON/zi, aspect asupra căreia instanța nu s-a pronunțat.

A solicitat admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate și fixarea unui termen de judecată pentru judecarea recursului.

Apărările intimatului.

Prin întâmpinarea depusă, intimatul M.A.I. a solicitat respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ.

Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare și nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești irevocabile date cu încălcarea anumitor norme de procedură, sau greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal.

Ea poate fi exercitată numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de art. 317 - 321 C. proc. civ.

Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. precizează că pot constitui obiect al acesteia hotărârile instanțelor de recurs când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

În ceea ce privește ipoteza prevăzută de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., aceasta are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.

Astfel cum se poate observa și din cuprinsul contestației în anulare, s-a criticat, în final, modalitatea în care instanța de fond și de recurs au înlăturat concluziile expertului contabil.

S-a criticat împrejurarea că instanța de recurs nu a analizat punctual constatările expertului referitor la împrejurarea că acesta a constatat că deși departamentul de specialitate al intimatei a stabilit o bază de calcul de 7,62 RON/zi, în calcul a fost avută în vedere o bază de calcul de 9,62 RON/zi, aspect asupra căreia instanța nu s-a pronunțat.

Or, raportul de expertiză contabilă efectuat în temeiul art. 201 C. proc. civ. conține numai o opinie de specialitate asupra aspectelor contabile ale cauzei, opinie pe care instanța o examinează în raport cu toate elementele probatorii și cu toate circumstanțele cauzei pentru a le da încadrarea juridică.

De altfel, s-a motivat în decizia contestată că expertul nu a putut contrazice modul de calcul al bazei, astfel cum a fost stabilit pe baza documentelor justificative.

Având în vedere aceste împrejurări, motivele contestației în anulare privind omisiunea de a cerceta o serie de argumente, sau împrejurarea că acestea, în opinia contestatorului, au fost combătute formal, nu îndeplinesc condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale sus-menționate.

De asemenea, trebuie subliniată și orientarea instanței europene în sensul că art. 6 din Convenție obligă, într-adevăr, instanțele să-și motiveze hotărârile lor, dar această obligație nu trebuie înțeleasă în sensul că ele trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părților procesului.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile contestatorului sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Temeiul legal al soluției adoptate în contestație.

Având în vedere considerentele expuse și ținând seama de prevederile art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca fiind neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 7.467 din 28 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2015.

Procesat de GGC - N