ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 524/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 441 din data de 26 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamanta P.I. în contradictoriu cu pârâții S.C. R.I. S.R.L. și C.N.C.D.. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin petiția înregistrată la C.N.C.D. sub nr. 577 din 15 ianuarie 2009 reclamanta a invocat faptul că a fost supusă unui tratament degradant de către S.C. R.I. S.R.L., fiind victima unor forme de hărțuire și discriminare, culminând cu desfacerea abuzivă a contractului de muncă. Prin Hotărârea nr. 210 din 08 aprilie 2009, C.N.C.D.

a stabilit că faptele sesizate nu întrunesc elementele constitutive prevăzute de art. 2 alin. (5) și (7) din O.G. nr. 137/2000, dispunând clasarea dosarului, hotărâre ce a fost contestată de către reclamantă în fața instanței de contencios administrativ. Instanța de fond a apreciat că hotărârea C.N.C.D. a fost legal emisă, arătând că din probele administrate nu se poate reține că atitudinea societății pârâte față de reclamantă se bazează pe unul din criteriile legale care sunt de natură să califice această atitudine ca fiind hărțuire în condițiile prevăzute de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000. A arătat Curtea că împrejurările de fapt invocate de reclamantă ca fiind circumscrise noțiunii de hărțuire nu se află într-un raport de cauzalitate cu unul din criteriile prevăzute de dispozițiile legale sus-menționate, astfel cum s-a reținut în mod corect în considerentele hotărârii C.N.C.D.

contestate, atitudinea societății pârâte față de reclamantă nefiind cauzată de apartenența reclamantei la una din categoriile menționate în această reglementare. A mai apreciat instanța de fond că decizia C.N.C.D. este legală și sub aspectul constatării că faptele sesizate nu întrunesc elementele constitutive prevăzute de art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, întrucât aspectele menționate în sesizarea adresată C.N.C.D. nu constituie un tratament advers venit ca o reacție a pârâtei la demersurile reclamantei (petiții și acțiune în justiție) care să poată fi calificat drept victimizare în sensul O.G. nr. 137/2000, căci această ordonanță condiționează existența faptei de discriminare în forma victimizării de un anumit obiect care nu se regăsește în cauză.

Manifestarea unui comportament contrar sau advers împotriva persoanei care inițiază o asemenea procedură poate fi calificată ca o faptă de victimizare numai în situația în care este determinată de invocarea în cadrul respectivei proceduri a încălcării anterioare a unuia din cele două principii, în absența acestui obiect al procedurii nefiind incidente dispozițiile O.G. nr. 137/2000. În aceste condiții, instanța de fond a apreciat că cererea de obligare a pârâtei S.C. R.I. S.R.L. la plata de daune morale, este neîntemeiată față de neîndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., respectiv existența faptei ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și a vinovăției pârâtei.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta P.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului formulat, recurenta-reclamantă a susținut în esență că instanța de fond invocă în considerente motive străine de natura pricinii și faptul că prin hotărârea recurată, a fost aplicată greșit legea, respectiv dispozițiile art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2005 și art. 5 C. muncii. Astfel, susține recurenta că în mod greșit, instanța de fond a apreciat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile legale mai sus menționate deși din probatoriul administrat în cauză rezultă că a fost discriminată de către societatea pârâtă, discriminare care a culminat cu restructurarea fictivă a postului său.

Consideră recurenta că în cauză se impunea a fi reținută existența raportului de cauzalitate între faptele manifestate de S.C. "R.I." S.R.L. și prejudiciul creat prin relațiile de muncă desfășurate într-un mediu ostil și degradant. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Analizând sentința atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente cât și în temeiul dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ. - Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Instanța de control judiciar constată că, în speță nu sunt întrunite cerințele art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanță reținând în mod corect situația de fapt, având în vedere materialul probator administrat în cauză și realizând o încadrare juridică adecvată.

În speță, este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictoriii ori străine de natura pricinii. În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În sensul strict al termenului, motivarea hotărârii judecătorești înseamnă precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere. În speța de față, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., întrucât prima instanță a expus corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, prezentând în cuprinsul sentinței pronunțate toate elementele care au condus la concluzia netemeiniciei contestației formulate împotriva hotărârii C.N.C.D. nr. 210 din 8 aprilie 2009. Nici criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocate prin cererea de recurs formulată nu sunt fondate, având în vedere următoarele considerente: Prin cererea dedusă judecății s-a solicitat anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 210 din 8 aprilie 2009, să se constate existența unor acte de hărțuire conform art. 2 alin. (5) și (7) din O.G. nr. 137/2000 efectuate de S.C.

"R.I." S.R.L. împotriva sa, în perioada 1 septembrie 2008 - 5 ianuarie 2009, înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării cu plata de daune morale aferente prejudiciului suferit. Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 definește hărțuirea ca fiind orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant și ofensiv. Instanța de control judiciar constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale mai sus menționate, reținând legalitatea hotărârii C.N.C.D.

contestate, din probatoriul administrat în cauză, faptul că nu rezultă o atitudine a societății pârâte față de reclamantă, care să se bazeze pe unul din criteriile legale prevăzute de O.G. nr. 137/2000. Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză și cum s-a reținut prin sentința criticată, atitudinea societății pârâte față de reclamantă, ulterioară deciziei de retrogradare, nu se bazează pe niciunul din criteriile legale care, ar fi de natură să califice această atitudine ca fiind de hărțuire. Aspectele invocate de recurenta-reclamantă privind solicitarea intimatei de a preda mașina, laptop-ul și celorlalte mijloace necesare în desfășurarea activității nu se încadrează în criteriile legale prevăzute de art. 2 alin. (5) din O.G.

nr. 137/2000. Nici criticile formulate de recurentă cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 nu pot fi reținute, fiind nefondate. Astfel cum este reglementat de dispozițiile legale mai sus menționate, victimizarea, ca formă de discriminare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții legale, existența unui tratament advers față de o persoană, acest tratament să aibă drept cauză introducerea unei plângeri sau acțiuni în justiție care să vizeze încălcarea principiului tratamentului legal și al nediscriminării. Din această perspectivă, instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a reținut prin sentința atacată că faptele menționate în sesizarea adresată C.N.C.D.

de către recurenta-reclamantă nu constituie manifestarea unui comportament contrar sau advers împotriva unei persoane care a inițiat o astfel de procedură, manifestare care să poată fi calificată drept victimizare. În acest sens, petițiile adresate I.T.M. ca și acțiunea în justiție formulată de reclamantă, având ca obiect un litigiu de muncă nu pot fi considerate ca fiind determinante pentru săvârșirea de către societatea intimată a unei fapte de victimizare a acesteia, nefiind invocată încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării. În consecință, având în vedere considerentele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., iar în speță nu există motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât Înalta Curte în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată, va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă P.I., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de către P.I. împotriva sentinței civile nr. 441 din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2011.