ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4639/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 238 din 10 noiembrie 2009, Curtea

de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea

formulată de reclamantul C.M., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național

pentru Combaterea Discriminării, a desființat Hotărârea nr. 186/2009 emisă de

Colegiul Director al autorității pârâte, prin care s-a apreciat că faptele

reținute în sarcina numitului C.M. reprezintă hărțuire în conformitate cu art. 2

alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, republicată, și a înlăturat sancțiunea

aplicată acestuia.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a

reținut, în esență, că în cauză nu operează nici unul dintre criteriile expres

menționate de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, ci doar aprecierea că

petiționara a suferit prin asimilare o degradare și o ofensă datorită

animozităților existente între ea și reclamant. O astfel de apreciere, arată

prima instanță, a fost însă ruptă din contextul raporturilor de subordonare

existente între petiționară și reclamant, care în mod regulamentar și legal i-a

refuzat acordarea concediului de odihnă, justificat de nevoile instituției.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul,

susținând că este netemeinică și nelegală.

In motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată în esență că instanța de fond a

interpretat greșit normele legale aplicabile în speță, respectiv art. 20 alin. (6),

art. 2 alin. (4) și (5) din O.G. nr. 137/2000, în sensul că a admis ca probe

înscrisuri, ce nu au fost prezentate membrilor Colegiului Director și că în mod

greșit a apreciat ca fiind limitativă enumerarea de către lege a criteriilor de

determinare a comportamentului ce constituie hărțuire, potrivit prevederilor legale

susmenționate.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și

lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurent, precum și cu

dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în

continuare.

Prin actul contestat, Hotărârea nr. 186/2009 a

Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării,

intimatul-reclamant C.M. a fost sancționat cu amendă, reținându-se în sarcina

acestuia săvârșirea contravenției prevăzute de art. 2 alin. (5) din O.G. nr.

137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

republicată.

Astfel, se arată în actul sus menționat, reclamantul

a avut un comportament față de petentă, constând în aceea că, în comparație cu

alte persoane și fără o justificare obiectivă, i s-a refuzat în mod repetat

acordarea concediului solicitat, i s-a pus în vedere să întocmească rapoarte

săptămânale de activitate și a fost trecută absentă în ziua de 19 septembrie 2008,

ceea ce a condus la crearea pentru petentă a unui cadru intimidant, ostil,

degradant, ofensiv.

Apreciază Colegiul Director al Consiliului Național

pentru Combaterea Discriminării că motivul pentru care petentă a fost astfel

tratată a fost faptul că reclamantul a învinuit-o că ar fi divulgat presei

informații interne, putându-se, așadar, stabili drept criteriu de discriminare

„convingerea atribuită petentei de către reclamant", prezumția privind

acest motiv fiind întărită chiar de reclamant, în punctul de vedere transmis autorității

emitente.

S-a reținut, prin actul contestat, că faptele

prezentate reprezintă hărțuire în conformitate cu art. 2 alin. (5) din O.G. nr.

137/2000, republicată.

Potrivit dispozițiilor legale susmenționate,

„Constituie hărțuire și se sancționează contravențional orice comportament pe

criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială,

convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată,

vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care

duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv".

Rezultă, așadar, că, pentru a fi calificat drept

„hărțuire", în sensul prevederilor legale citate, un comportament trebuie

să întrunească, în mod cumulativ, următoarele două condiții: a) să aibă drept

temei un criteriu ca cele enumerate exemplificativ de textul legal și b) să

aibă ca rezultat crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv

pentru persoana căreia îi este aplicat.

In speță, s-a reținut de către autoritatea recurentă

că reprezintă hărțuire comportamentul intimatului-reclamant față de petentă,

constând în refuzul repetat de acordare a concediului de odihnă, solicitarea de

a întocmi rapoarte săptămânale de activitate și trecerea în condica de prezență

a instituției, ca fiind absentă în ziua de 19 septembrie 2008.

In ceea ce privește condiția referitoare la existența

unui criteriu, ca temei al comportamentului incriminat al intimatului,

autoritatea recurentă a reținut prin actul contestat că acesta este reprezentat

de „convingerea atribuită petentei de către reclamant" în legătură cu

învinuirea că ar fi divulgat presei informații interne.

Prin criteriu se înțelege, însă, un principiu, o

normă care să poată fi considerată drept temei al comportamentului incriminat,

iar nu o simplă împrejurare sau situație de fapt, ca cea invocată în actul

contestat, referitoare la „învinuirea de a fi divulgat presei informații

interne".

Pe de altă parte, din formularea folosită în actul de

sancționare, nu se înțelege ce fel de „convingere" a petentei consideră

autoritatea emitentă că ar fi determinat comportamentul incriminat al

intimatului, lăsându-se impresia că termenul respectiv este utilizat în sensul

său de „certitudine" iar nu în sensul atribuit de art. 2 alin. (5) din O.G.

nr. 137/2000, care este acela de „concepție cu privire la un anumit aspect al

vieții: social, politic etc".

Referindu-se la cea de-a doua condiție, autoritatea

emitentă a actului contestat reține că, prin comportamentul său, intimatul-reclamant

a condus la crearea pentru petentă a unui cadru intimidant, ostil, degradant,

ofensiv, fără a preciza, însă, în ce ar consta acest cadru.

Aceasta, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus,

potrivit definiției legale a noțiunii de „hărțuire", pentru ca această a

doua condiție să fie îndeplinită, este necesar ca acel comportament, determinat

de un anumit criteriu, nu doar să fie apt să producă, ci efectiv să aibă ca

rezultat crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv pentru

persoana căreia îi este aplicat. Or, nu poate fi asociată noțiunea de

„intimidare" cu atitudinea petentei de a solicita acordarea concediului,

în mod repetat, de patru ori în decursul a numai o săptămână.

Această condiție presupune, de asemenea, aplicarea

într-un mod metodic, repetat a comportamentului incriminat, care, deci, trebuie

să aibă o anumită continuitate. Or, în speță, nici sub acest aspect nu se poate

considera ca fiind îndeplinită cea de-a doua condiție, având în vedere perioada

de timp, de numai câteva zile, în care s-au derulat evenimentele invocate drept

comportament incriminat.

Mai mult decât atât, toate elementele invocate drept

conținut al pretinsului comportament incriminat al intimatului-reclamant față

de petentă, respectiv refuzul de acordare a concediului de odihnă, solicitarea

de a întocmi rapoarte săptămânale de activitate și trecerea în condica de

prezență a instituției, ca fiind absentă în ziua de 19 septembrie 2008 au avut

o justificare obiectivă, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar și

anume: rapoartele de control întocmite de Corpul de control al C.N.A.S. și de

Agenția Națională a Funcționarilor Publici (f.33-36 dosar fond), referatul

privind ridicarea condicii de prezență în data de 19 septembrie 2008 (f.37

dosar fond) și rapoartele de activitate întocmite și de alți angajați ai

instituției în care își desfășura activitatea petentă (f.38-42 dosar fond).

Așadar, prin măsurile luate față de petentă,

intimatul-reclamant nu a dat dovadă de un comportament irațional, care ar fi

putut să lezeze demnitatea acesteia, sarcinile trasate făcând parte din

conținutul dreptului angajatorului de organizare a activității în cadrul

unității, de stabilire a atribuțiilor fiecărui salariat și de exercitare a

controlului asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu. In plus,

printre drepturile angajatorului, enumerate în cuprinsul art. 40 alin. (1) C.

muncii, se regăsește și dreptul acestuia de a da dispoziții cu caracter

obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalității lor, precum și prerogativa

constatării abaterilor disciplinare si aplicării eventualelor sancțiuni.

Nu poate fi reținută critica recurentului, potrivit

căreia în mod greșit au fost admise ca probe în fața instanței de judecată

înscrisuri ce nu au fost prezentate membrilor Colegiului Director, întrucât nu

există nici o dispoziție legală specială în acest sens iar, potrivit art. 167

alin. (1) C. proc. civ., încuviințarea dovezilor se face de către instanța de

judecată dacă aceasta apreciază că pot duce la dezlegarea pricinii.

Așa fiind, se constată că în mod temeinic și cu

interpretarea corectă a normelor legale aplicabile în speță instanța de fond a

desființat Hotărârea nr. 186/2009 emisă de Colegiul Director al Consiliului

Național pentru Combaterea Discriminării, reținând că nu s-a produs nici un act

de hărțuire, întrucât nu s-a făcut dovada unui comportament intimidant din

partea intimatului-reclamant, care să fi determinat pentru petentă, un cadru

ostil, degradant ori ofensiv.

Față de considerentele arătate, constatând că nu sunt

întemeiate criticile formulate de recurent, în temeiul art. 312 C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței nr. 238 din 10

noiembrie 2009 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie

2010.