ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4639/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 238 din 10 noiembrie 2009, Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul C.M., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a desființat Hotărârea nr. 186/2009 emisă de Colegiul Director al autorității pârâte, prin care s-a apreciat că faptele reținute în sarcina numitului C.M. reprezintă hărțuire în conformitate cu art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, republicată, și a înlăturat sancțiunea aplicată acestuia. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că în cauză nu operează nici unul dintre criteriile expres menționate de art. 2 alin. (5) din O.G.

nr. 137/2000, ci doar aprecierea că petiționara a suferit prin asimilare o degradare și o ofensă datorită animozităților existente între ea și reclamant. O astfel de apreciere, arată prima instanță, a fost însă ruptă din contextul raporturilor de subordonare existente între petiționară și reclamant, care în mod regulamentar și legal i-a refuzat acordarea concediului de odihnă, justificat de nevoile instituției. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul, susținând că este netemeinică și nelegală. In motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată în esență că instanța de fond a interpretat greșit normele legale aplicabile în speță, respectiv art. 20 alin. (6), art. 2 alin. (4) și (5) din O.G.

nr. 137/2000, în sensul că a admis ca probe înscrisuri, ce nu au fost prezentate membrilor Colegiului Director și că în mod greșit a apreciat ca fiind limitativă enumerarea de către lege a criteriilor de determinare a comportamentului ce constituie hărțuire, potrivit prevederilor legale susmenționate. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. Prin actul contestat, Hotărârea nr. 186/2009 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, intimatul-reclamant C.M.

a fost sancționat cu amendă, reținându-se în sarcina acestuia săvârșirea contravenției prevăzute de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată. Astfel, se arată în actul sus menționat, reclamantul a avut un comportament față de petentă, constând în aceea că, în comparație cu alte persoane și fără o justificare obiectivă, i s-a refuzat în mod repetat acordarea concediului solicitat, i s-a pus în vedere să întocmească rapoarte săptămânale de activitate și a fost trecută absentă în ziua de 19 septembrie 2008, ceea ce a condus la crearea pentru petentă a unui cadru intimidant, ostil, degradant, ofensiv.

Apreciază Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării că motivul pentru care petentă a fost astfel tratată a fost faptul că reclamantul a învinuit-o că ar fi divulgat presei informații interne, putându-se, așadar, stabili drept criteriu de discriminare „convingerea atribuită petentei de către reclamant", prezumția privind acest motiv fiind întărită chiar de reclamant, în punctul de vedere transmis autorității emitente. S-a reținut, prin actul contestat, că faptele prezentate reprezintă hărțuire în conformitate cu art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, republicată.

Potrivit dispozițiilor legale susmenționate, „Constituie hărțuire și se sancționează contravențional orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv". Rezultă, așadar, că, pentru a fi calificat drept „hărțuire", în sensul prevederilor legale citate, un comportament trebuie să întrunească, în mod cumulativ, următoarele două condiții: a) să aibă drept temei un criteriu ca cele enumerate exemplificativ de textul legal și b) să aibă ca rezultat crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv pentru persoana căreia îi este aplicat.

In speță, s-a reținut de către autoritatea recurentă că reprezintă hărțuire comportamentul intimatului-reclamant față de petentă, constând în refuzul repetat de acordare a concediului de odihnă, solicitarea de a întocmi rapoarte săptămânale de activitate și trecerea în condica de prezență a instituției, ca fiind absentă în ziua de 19 septembrie 2008. In ceea ce privește condiția referitoare la existența unui criteriu, ca temei al comportamentului incriminat al intimatului, autoritatea recurentă a reținut prin actul contestat că acesta este reprezentat de „convingerea atribuită petentei de către reclamant" în legătură cu învinuirea că ar fi divulgat presei informații interne.

Prin criteriu se înțelege, însă, un principiu, o normă care să poată fi considerată drept temei al comportamentului incriminat, iar nu o simplă împrejurare sau situație de fapt, ca cea invocată în actul contestat, referitoare la „învinuirea de a fi divulgat presei informații interne". Pe de altă parte, din formularea folosită în actul de sancționare, nu se înțelege ce fel de „convingere" a petentei consideră autoritatea emitentă că ar fi determinat comportamentul incriminat al intimatului, lăsându-se impresia că termenul respectiv este utilizat în sensul său de „certitudine" iar nu în sensul atribuit de art. 2 alin. (5) din O.G.

nr. 137/2000, care este acela de „concepție cu privire la un anumit aspect al vieții: social, politic etc". Referindu-se la cea de-a doua condiție, autoritatea emitentă a actului contestat reține că, prin comportamentul său, intimatul-reclamant a condus la crearea pentru petentă a unui cadru intimidant, ostil, degradant, ofensiv, fără a preciza, însă, în ce ar consta acest cadru. Aceasta, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, potrivit definiției legale a noțiunii de „hărțuire", pentru ca această a doua condiție să fie îndeplinită, este necesar ca acel comportament, determinat de un anumit criteriu, nu doar să fie apt să producă, ci efectiv să aibă ca rezultat crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv pentru persoana căreia îi este aplicat.

Or, nu poate fi asociată noțiunea de „intimidare" cu atitudinea petentei de a solicita acordarea concediului, în mod repetat, de patru ori în decursul a numai o săptămână. Această condiție presupune, de asemenea, aplicarea într-un mod metodic, repetat a comportamentului incriminat, care, deci, trebuie să aibă o anumită continuitate. Or, în speță, nici sub acest aspect nu se poate considera ca fiind îndeplinită cea de-a doua condiție, având în vedere perioada de timp, de numai câteva zile, în care s-au derulat evenimentele invocate drept comportament incriminat.

Mai mult decât atât, toate elementele invocate drept conținut al pretinsului comportament incriminat al intimatului-reclamant față de petentă, respectiv refuzul de acordare a concediului de odihnă, solicitarea de a întocmi rapoarte săptămânale de activitate și trecerea în condica de prezență a instituției, ca fiind absentă în ziua de 19 septembrie 2008 au avut o justificare obiectivă, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar și anume: rapoartele de control întocmite de Corpul de control al C.N.A.S. și de Agenția Națională a Funcționarilor Publici (f.33-36 dosar fond), referatul privind ridicarea condicii de prezență în data de 19 septembrie 2008 (f.37 dosar fond) și rapoartele de activitate întocmite și de alți angajați ai instituției în care își desfășura activitatea petentă (f.38-42 dosar fond).

Așadar, prin măsurile luate față de petentă, intimatul-reclamant nu a dat dovadă de un comportament irațional, care ar fi putut să lezeze demnitatea acesteia, sarcinile trasate făcând parte din conținutul dreptului angajatorului de organizare a activității în cadrul unității, de stabilire a atribuțiilor fiecărui salariat și de exercitare a controlului asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu. In plus, printre drepturile angajatorului, enumerate în cuprinsul art. 40 alin. (1) C. muncii, se regăsește și dreptul acestuia de a da dispoziții cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalității lor, precum și prerogativa constatării abaterilor disciplinare si aplicării eventualelor sancțiuni.

Nu poate fi reținută critica recurentului, potrivit căreia în mod greșit au fost admise ca probe în fața instanței de judecată înscrisuri ce nu au fost prezentate membrilor Colegiului Director, întrucât nu există nici o dispoziție legală specială în acest sens iar, potrivit art. 167 alin. (1) C. proc. civ., încuviințarea dovezilor se face de către instanța de judecată dacă aceasta apreciază că pot duce la dezlegarea pricinii. Așa fiind, se constată că în mod temeinic și cu interpretarea corectă a normelor legale aplicabile în speță instanța de fond a desființat Hotărârea nr. 186/2009 emisă de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, reținând că nu s-a produs nici un act de hărțuire, întrucât nu s-a făcut dovada unui comportament intimidant din partea intimatului-reclamant, care să fi determinat pentru petentă, un cadru ostil, degradant ori ofensiv.

Față de considerentele arătate, constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurent, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței nr. 238 din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2010.