ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1698/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1715 din 30 mai 2014 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L.Tulcea, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B. și a anulat Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 351/08.09.2011.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut, astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârii contestate, că societatea reclamantă a fost sancționată cu amendă în cuantum de 2.000 RON, reținând Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării că faptele reclamantei, constând în neplata sporului de vechime cuvenit pârâtului B., constituie discriminare conform art. 2 alin. (1) al O.G. nr. 137/2000 coroborat cu art. 6 lit. c) din același act normativ. A doua faptă, reținută ca fiind discriminare, constă în refuzul reclamantei de a acorda pârâtului B. concediul legal de odihnă pentru anul 2010 în cursul anului 2010, faptă ce a fost încadrată la dispozițiile conform art. 2 alin. (1) al O.G. nr. 137/2000 coroborat cu art. 6 lit. g) din același act normativ.

În cuprinsul hotărârii atacate s-a reținut că reclamanta nu a furnizat nicio motivare sau o justificare obiectivă pentru neacordarea drepturilor anterior menționate și în atare context tratamentul diferențiat, bazat pe un criteriu socio-profesional (calitatea de lider sindical a pârâtului B.) se încadrează în conținutul noțiunii de discriminare, așa cum aceasta este definită de prevederile O.G. nr. 137/2000.

Din cuprinsul prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 citate rezultă că discriminarea directă presupune atingerea adusă beneficiului unui drept al persoanei discriminate tocmai datorită apartenenței acesteia la un grup (de exemplu, origine rasială sau etnică, religie etc.) sau al unei caracteristici individuale (dizabilitate, gen, vârstă, boală cronică etc.).

Dispozițiile art. 6 din O.G. nr. 137/2000 particularizează prevederile art. 1 din ordonanță și le transpun în materia raporturilor de muncă sau a raportului de serviciu, legiuitorul sancționând și în aceste situații tratamentul diferențiat aplicat de angajator în considerarea unui criteriu interzis (apartenența angajatului sau funcționarului public la un grup sau caracteristica individuală).

Calitatea de lider sindical a pârâtului B. nu poate fi asimilată unei categorii socio-profesionale și în consecință, nu se poate reține că o atare calitate reprezintă un criteriu de diferențiere interzis prin dispozițiile O.G. nr. 137/2000.

Curtea de Apel a mai apreciat că în cauza de față este dovedit refuzul reclamantei de a acorda pârâtului B. drepturile bănești reprezentate de sporul de vechime și dreptul la concediul legal de odihnă, însă un atare refuz nu depășește limita unui conflict de muncă decât în situația în care este dovedit faptul că nerecunoașterea acestor drepturi este cauzată de apartenența persoanei vătămate la una din categoriile protejate prin efectul O.G. nr. 137/2000.

Împotriva hotărârii instanței de fond, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a declarat recurs.

În motivarea recursului se arată că instanța de fond se află în eroare, atunci când reține faptul că, în cauză, calitatea de lider sindical a pârâtului B. nu reprezintă un criteriu de diferențiere, interzis prin dispozițiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Într-adevăr, dispozițiile art. 6 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, nu menționează în mod expres decât anumite criterii care trebuiesc avute în vedere în stabilirea săvârșirii unor fapte de discriminare, dar acesta este și motivul pentru care întotdeauna aceste criterii sunt coroborate obligatoriu cu cele menționate în cuprinsul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Recurentul consideră că lista criteriilor cuprinse în art. 6 din O.G. nr. 137/2000 nu trebuie interpretată în mod restrictiv, deoarece O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sancționează orice discriminare. Acest lucru reiese în mod evident din chiar denumirea acestui act normativ și anume O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

În prezenta cauză interzicerea accesului petentului în incinta societății, neangajarea pe postul ocupat anterior, neacordarea sporului de vechime, neacordarea sporului pentru condiții grele precum și neacordarea concediului de odihnă aferent anului 2010 a avut ca efect încălcarea dreptului la sporul de vechime al petentului B. (drept asigurat prin Contractul colectiv de muncă) precum și încălcarea dreptului la concediu de odihnă (drept asigurat de prevederile Codului muncii), având în vedere faptul că dreptul la muncă și derivatele sale, reprezintă unul dintre elementele fundamentale ale unei societăți democratice care are ca scop deplina dezvoltare a personalității umane, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Pe cale de consecință, contrar a celor reținute de către instanța de fond, calitatea de lider sindical a pârâtului B., poate fi asimilată unei categorii socio-profesionale și, în consecință, se poate reține că o atare calitate reprezintă un criteriu de diferențiere, interzis prin prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Principiul egalității sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.

Funcția sa este aceea de a preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de tratament juridic fără motive obiective.

Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la protecția egală a legii.

Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este un drept subiectiv substanțial. Textul în discuție enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.

Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a unui stat contractant.

Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statelor introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

De asemenea, conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare "prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".

Instanța de control judiciar constată că, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, din cuprinsul articolului legal citat rezultă că discriminarea directă presupune atingerea adusă beneficiului unui drept al persoanei discriminate tocmai datorită apartenenței acesteia la un grup (de ex: origine rasială sau etnică, religie, etc.) sau al unei caracteristici individuale (ex: dizabilitate, gen, vârstă, boală cronică, etc.).

De asemenea, analizând art. 6 lit. "c" și "g" din același act normativ, potrivit căruia "constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, discriminarea unei persoane pentru motivul că aparține unei anumite rase, naționalități, etnii, religii, categorii sociale sau unei categorii defavorizate, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a acesteia, într-un raport de muncă și protecție socială, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, manifestată în următoarele domenii: c) acordarea altor drepturi sociale decât cele reprezentând salariul; g) orice alte condiții de prestare a muncii, potrivit legislației în vigoare", se constată că dispozițiile art. 6 din O.G. nr. 137/2000 nu fac altceva decât să particularizeze dispozițiile art. 2 din același act normativ și să le transpună în materia raporturilor de muncă, legiuitorul sancționând și în aceste situații tratamentul diferențiat aplicat de angajator în considerarea unui criteriu interzis - apartenența angajatului la un grup sau caracteristică individuală.

Or, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, Înalta Curte apreciază că, în cauză, calitatea de lider sindical a petentului B. nu poate fi asimilată unei categorii socio-profesionale și în consecință, nu se poate reține că o atare calitate reprezintă un criteriu de diferențiere interzis prin dispozițiile O.G. nr. 137/2000.

Înalta Curte constată că nu au existat situații analoage și comparabile și nici alte persoane aflate în situații comparabile, iar faptele sesizate au avut o justificare obiectivă, neexistând niciun criteriu de discriminare potrivit O.G. nr. 137/2000, iar calitatea de lider sindical nu poate fi asimilată unei categorii socio-profesionale.

În opinia Înaltei Curți, în cauza de față, nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament discriminatoriu și se constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală iar susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva Sentinței civile nr. 1715 din 30 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 aprilie 2015.

Procesat de GGC - NN