ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3177/2015

Decizia nr. 3177/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, anularea Hotărârii nr. 169 din 03.04.2013 emisă de acesta. În temeiul art. 161 din Legea nr. 554/2004, prima instanță a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a petentei B.

1.2. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3918 din 9 decembrie 2013, a admis acțiunea formulată de reclamantă și a anulat Hotărârea nr. 169 din 03.04.2013 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având în vedere că pârâta B. nu este singura angajată al cărei post este restructurat, fiind și alte posturi de asemenea desființate, în contextul măsurilor de relansare economică adoptate de reclamantă, așa încât nu se poate reține o situație de discriminare.

2.1. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a susținut, în esență, că hotărârea atacată fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, iar apărările invocate prin întâmpinare și prin concluziile scrise nu au fost avute în vedere, fiind încălcat astfel dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.

În opinia sa, ulterior revenirii salariatei din concediul pentru îngrijirea copilului, angajatorul avea obligația pozitivă de a o reîncadra, de plano, activ în muncă, pe postul deținut anterior sau în ultimă instanță, la un loc de muncă echivalent, având în mod concret și efectiv condiții de muncă echivalente, corelativ dreptului subiectiv al petentei.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, pe fond, respingerea acțiunii.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 11 februarie 2015, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., sens în care a fost pronunțată încheierea de ședință din 1 aprilie 2015.

Recursul este întemeiat pentru considerentele prezentate în continuare.

Din actele și lucrările dosarului instanța de recurs reține că intimata-pârâtă a fost angajata intimatei-reclamante în perioada 11.04.2007 (data încheierii contractului individual de muncă nr. 228 din 11.04.2007) și data de 23.11.2012 (data desfacerii contractului de muncă prin decizia nr. 2797 din 23 noiembrie 2012), iar în perioada 007.02.2011 (data emiterii deciziei nr. 309 din 07 februarie 2011) și data de 14.09.2012 (data depunerii cererii înregistrată cu nr. 404 din 10.09.2012, pentru încetarea suspendării contractului de muncă și revenirea în activitatea de ofițer bancar la Agenția din București), s-a aflat în concediu pentru creșterea și îngrijirea copilului.

Prin Hotărârea nr. 169 din 03.04.2013, a Colegiului director al C.N.C.I., s-a constatat că „desfacerea contractului de muncă al intimatei-pârâte la întoarcerea din concediul de creșterea copilului, precum și faptul că petentei nu i-a fost oferit un post similar cu cel deținut anterior și nici nu a fost chemată la interviu pentru ocuparea altui post” reprezintă discriminare directă conform art. 2 alin. (1), coroborat cu art. 6 lit. a) și g) din O.G. nr. 137/2000” și, totodată, a aplicat o amendă contravențională de 4.000 lei și, respectiv 2.000 lei împotriva SC A. SA intimata-reclamantă din cauza de fată.

Prin sentința nr. 3918 din 03.04.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea/contestația formulată de SC C. SRL și a fost anulată Hotărârea nr. 169 din 03.04.2013 a Colegiului Director al C.N.C.D.

În primul rând, instanța de fond a reținut, contrar susținerilor SC A. SA, că C.N.C.D. are competența de a soluționa cererea cu care fusese sesizată în temeiul prevederilor O.G. nr. 137/2000, cu privire la sesizarea adresată acestei autorități autonome de către intimata pârâtă.

În ceea ce privește nelegalitatea și netemeinicia Hotărârii nr. 169/03.04.2013, instanța de fond a reținut că pârâtul C.N.C.D. a constatat ca existând discriminare și că măsura desfacerii contractului de muncă nu putea fi dispusă și în cazul pârâtei B. întrucât aceasta era într-o situație diferită fată de ceilalți angajați ai reclamantei și, în consecință, nu putea fi aplicat același tratament sau unul similar.

În esență, în opinia instanței de fond, în alegerea făcută de societatea comercială, pentru menținerea pe un post similar a unui alt salariat (D.), nu există o diferență de tratament care să îi fost manifestată prin deosebire, excludere, restricție sau preferință.

De asemenea, a mai reținut instanța de fond că, nici faptul că societatea comercială nu i-a oferit pârâtei un post similar cu cel deținut anterior și nu a fost chemată la interviu pentru ocuparea altui post, nu constituie un act de discriminare și, oricum, aceste aspecte exced obiectului cauzei., concluzii care sunt apreciate de instanța de recurs ca fiind lipsite de temei.

Analizând criticile formulate în cadrul recursului și apărările formulate în întâmpinările și concluziile scrise depuse la dosar, instanța de recurs a reținut că recursul este întemeiat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

În cauză, este necontestat că intimata-pârâtă s-a aflat, în perioada arătată, în concediu pentru creșterea și îngrijirea copilului, formulând cerere de reluare a activității la data de 14.09.2012, astfel încât la data când a fost emisă decizia nr. 2797 din 23.11.2012 pentru desfacerea contractului său de muncă, se afla în situația reglementată la art. 25 alin. (2) lit. a) și alin. (3) din O.U.G. nr. 111/2010.

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. a) „este interzis angajatorului să dispună încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu în cazul: a) salariatei/salariatului care se află, după caz, în concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la un an sau de până la 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap”, iar potrivit alin. (3) din același articol, „interdicția prevăzută la alin. (2) se extinde o singură dată cu până la 6 luni după revenirea definitivă a salariatei/salariatului în unitate”.

Astfel fiind, instanța de recurs constată că autoritatea administrativă recurentă a reținut cu deplin temei că recurenta-pârâtă a avut, la data respectivă, un statut special, definit de prevederile art. 25 alin. (2) lit. a) și alin. (3) din O.U.G. nr. 111/2010, ceea ce a făcut-o să nu se afle într-o situație similară cu cea a altor persoane, care au fost concediate.

În jurisprudența sa, C.E.D.O. a statuat că „dreptul de a nu fi discriminat (...) este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit dar și atunci când statele omit să trateze diferit, fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile” (v. cauza Thlimmenos c. Grecia din 6.04.2000).

Or, în cazul recurentei-pârâte, însuși legiuitorul a reglementat un tratament de favoare, o discriminare pozitivă, pe durata celor 6 luni la care se referă art. 25 alin. (3) din O.U.G. nr. 111/2010.

Este adevărat că această reglementare de favoare devenea inaplicabilă în situația prevăzută la alin. (4) al art. 25 din O.U.G. nr. 111/2010, potrivit cărora „prevederile alin. (2) și (3) nu se aplică în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare sau a falimentului angajatorului”, însă în cauză nu s-a pretins ca intimata-reclamantă s-ar fi aflat într-o astfel de situație.

De asemenea, apărările formulate la instanța de fond de către SC A. SA trebuiau respinse, din actele cauzei rezultând că intimatei-pârâte nu i-a fost oferit un post echivalent cu cel deținut anterior (concordant în ceea ce privește locul și felul muncii) și nici nu a invitat-o în concret la un interviu pentru un alt post, așa-zisele demersuri fiind apreciate ca formale/preconstituiri de probe exoneratoare.

În concluzie, instanța de recurs constată că autoritatea administrativă recurentă a reținut în mod judicios incidența prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată și că desfacerea contractului de muncă al recurentei-pârâte în perioada celor 6 luni post-concediu de creștere și îngrijire a copilului reprezintă o discriminare directă, prin aceea că nu a beneficiat de un tratament diferit, deși se afla într-o situație specială/diferită, ceea ce a avut ca efect încălcarea dreptului său la muncă, fără să existe o justificare obiectivă și rezonabilă.

Astfel fiind, soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică, recursul fiind întemeiat.

Rejudecând cauza, potrivit considerentelor de mai sus, acțiunea formulată de va fi respinsă ca neîntemeiată, actul administrativ atacat fiind legal și temeinic.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței nr. 3918 din 9 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată.

Respinge acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2015.