ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3313/2014

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 4585 din 24 iulie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanții SC A.N. București SA și P.T. - Director Juridic la SC A.N. București SA, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și intervenienta forțată A.C.R., a anulat Hotărârea nr. 473 din 23 noiembrie 2011 emisă de pârât și a obligat în solidar pârâtul și intervenienta forțată la 16.153,73 RON cheltuieli de judecată către reclamanta SC A.N. București SA. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că prin Hotărârea nr. 473 din 23 noiembrie 2011 pârâtul a dispus sancționarea reclamantei SC A.N.

București SA cu amendă contravențională în valoare de 4.000 RON pentru faptele prevăzute de art. 2 alin. (1) și art. 6 lit. b) din O.G. nr. 137/2000 și sancționarea reclamantului P.T., în calitate de director al Direcției Juridice din cadrul SC A.N. București SA cu amendă contravențională în valoare de 1.000 RON pentru faptele prevăzute de art. 2 alin. (5) din același act normativ. Curtea a apreciat că această hotărâre este nelegală întrucât în mod eronat pârâtul a reținut existența discriminării directe, în sensul art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000, în condițiile în care tratamentul diferențiat al intervenientei nu a avut drept temei starea de maternitate sau responsabilitatea familială, ci împrejurarea că aceasta a lipsit de la muncă o perioadă semnificativă, ceea ce a impus, în viziunea șefului ierarhic al intervenientei, o perioadă de acomodare.

Astfel, instanța a observat că, în perioada imediat următoare întoarcerii la muncă, intervenientei i-au fost stabilite mai puține atribuții și de dificultate mai redusă în raport cu cele din fișa postului, în condițiile menținerii funcției de conducere și salariului acesteia, astfel că nu se poate susține îngrădirea dreptului la muncă și la o remunerație echitabilă. O asemenea decizie a angajatorului este în conformitate cu principiul protecției maternității la locul de muncă, astfel că a existat o justificare temeinică a tratamentului diferențiat. Așadar, în opinia Curții, discriminarea directă reținută în sarcina reclamantei SC A.N. nu a constituit contravenția prevăzută de art. 6 lit. b) din O.G.

nr. 137/2000. Pe de altă parte, instanța de fond a apreciat că în cauză nu există probe care să susțină existența faptei de hărțuire reținută în sarcina reclamantului P.T., în condițiile în care art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 137/2000 prevede drept condiție a existenței hărțuirii crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv pentru victima acestei fapte. Or, din declarațiile colegilor de serviciu ai intervenientei nu a rezultat îndeplinirea acestei condiții, probele administrate conducând la concluzia că izolarea intervenientei a fost cauzată de propriul comportament și nu de măsurile luate de reclamantul P.T.. Pretinsele abuzuri ale acestuia față de reclamantă nu au fost confirmate de declarațiile sus menționate.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a obligat în solidar pârâtul și intervenienta forțată la 16.153,73 RON cheltuieli de judecată către reclamanta SC A.N. București SA, sumă reprezentând contravaloarea onorariului de avocat achitat de către aceasta din urmă. Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și intervenienta A.C.R. au declarat recurs. Prin cererea de recurs formulată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (în continuare CNCD), întemeiată în drept pe dispozițiile art. 299 și următoarele C. proc.

civ., s-a solicitat, în principal, admiterea recursului cu consecința modificării în tot a Sentinței civile nr. 4585 din 24 iulie 2012 în sensul respingerii cererii de anulare a Hotărârii CNCD nr. 473 din 23 noiembrie 2011, iar în subsidiar, respectiv în situația în care recursul va fi respins, modificarea în parte a sentinței civile menționate în sensul diminuării cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 16.153,73 RON. S-a apreciat că soluția pronunțată de instanța de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București este criticabilă atât sub aspectul legalității, cât și sub aspectul temeiniciei, în sinteză, criticile vizând: - Greșita aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. S-a amintit că acest act normativ transpune lato sensu legislația comunitară și europeană în materie de nediscriminare și egalitate de tratament, respectiv prevederile Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică (publicate în JOCE nr. L 180 din 19 iulie 2000) și prevederile Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă (publicată în JOCE nr. L 303 din 2 decembrie 2000). Definirea juridică a noțiunilor și conceptelor în domeniul discriminării prin art. 2 Cap. I („Principii și definiții”) din O.G.

nr. 137/2000 se face în deplină armonie cu dispozițiile constituționale și europene în materie, astfel încât garantarea și protejarea principiului nediscriminării generale să vizeze ansamblul relațiilor socio-umane. Obiectivul O.G. nr. 137/2000 este acela de prevenire și sancționare al „tuturor formelor” de discriminare. În acest context, temeiul juridic principal al sancționării contravenționale a SC A.N. SA București SA l-a constituit art. 6 lit. b) din ordonanță („stabilirea și modificarea atribuțiilor de serviciu, locului de muncă sau salariului”), însă subliniază recurentul, lista criteriilor menționate în cuprinsul art. 6 nu trebuie interpretată în mod restrictiv, așa cum a procedat în speță instanța de fond.

Totodată, art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 stabilește cadrul general al faptelor de discriminare de care trebuie să se țină seama în stabilirea unor fapte ca fiind fapte de discriminare și așa cum reiese în mod evident din chiar denumirea actului normativ sunt vizate toate formele de discriminare. Toate cele arătate au fost statuate și pe cale jurisprudențială atât de instanțele naționale (C.A. Pitești, Sentința civilă nr. 343/F-cont din 28 septembrie 2012), cât și de Curtea Europeană de Justiție care a consfințit că discriminarea bazată pe starea de graviditate respectiv starea de maternitate este încadrată în categoria criteriului sex (Cauzele C-177/88, Dekker vs. Stichting VJV, C-394/96, Mary Brown vs. Rentokil, C-179/88).

Se concluzionează că tratamentul diferențiat aplicat petentei A.C.R. există și a fost întemeiat pe criteriile enumerate la art. 6 lit. b) prin coroborare cu art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și că sancțiunea contravențională aplicată intimatei-reclamante este legală. În opinia recurentului comportamentul reclamantului T.P. - director juridic în cadrul SC A.N. București SA, detaliat în cuprinsul Hotărârii CNCD nr. 473/2011, are un vădit caracter tendențios la adresa petentei A.C. care a avut ca scop crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant și ofensiv la adresa sa, fapta reprezentând hărțuire în înțelesul prevederilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000.

Contrar celor reținute în considerentele sentinței recurate în sensul că nu există probe care să susțină existența faptei de hărțuire în sarcina reclamantului P.T., autoritatea recurentă a arătat că această faptă s-a concretizat, în ceea ce o privește pe petentă, în limitarea practică a atribuțiilor inerente funcției de șef serviciu, atribuirea către un subordonat ierarhic a competențelor ce-i reveneau petentei prin fișa de post, excluderea din toate comisiile constituite în cadrul societății (Comisia de cercetare disciplinară, Comisia de achiziții publice), manipularea celorlalți angajați, în sensul amenințării cu pierderea locurilor de muncă în situația în care intrau în contact cu petenta.

- Instanța de fond nu a administrat în mod imparțial și echidistant probatoriul existent în cauză astfel încât s-a ajuns la o soluție incorectă. În mod concret, s-a ținut seama numai de declarațiile martorilor care au susținut poziția reclamanților, fiind ignorate declarațiile în favoarea petentei și existente în documentația administrativă depusă de CNCD, Raportul de investigații nr. 36 din 27 iulie 2011 întocmit de CNCD în care se menționează expres că directorul juridic T.P. a insistat ca discuțiile purtate de echipa de investigații cu M.L. - consilier juridic și alți subordonați ai directorului juridic să se desfășoare exclusiv în prezența sa și a avocatului reprezentant al SC A.N. București SA; totodată, nu s-a ținut seama de faptul că i-au fost menținute consilierului juridic M.L.

atribuțiile petentei și după revenirea petentei din concediul de maternitate, contrar Deciziei nr. 109 din 16 iunie 2008 a Directorului General al Societății. - Cuantumul cheltuielilor de judecată (onorariu avocat -16.153,73 RON) este apreciat de recurent ca fiind tendențios și nejustificat de mare în raport cu obiectul material al litigiului, redus ca însemnătate, dar și cu munca îndeplinită de avocatul reclamantelor.

Consideră recurentul CNCD că este „cel puțin bizar” că „reclamanții-intimați au preferat să achite onorariul de avocat în cuantumul de 16.153,73 RON decât să achite sumele de 4.000 RON și respectiv 1.000 RON cu titlu de sancțiune contravențională aplicate de CNCD". În sprijinul acestui motiv de recurs se face trimitere la practica Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Johanna Huber împotriva României - Hotărârea din 21 februarie 2008) potrivit căreia cheltuielile efectuate trebuie să fie necesare și efectuate real în limita unui cuantum rezonabil, iar în acest context era necesară aplicarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în sensul reducerii sumei reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu de avocat - fără ca prin această măsură să se intervină în contractul de asistență juridică dintre avocat și client, care se menține în integralitate.

Criticile recurentei-interveniente A.C.R. au fost subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitându-se și o analiză în raport de dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., atât sub aspectul fondului pricinii cât și sub aspectul cheltuielilor de judecată ce i-au fost impuse, cuantumul acestora fiind nejustificat de mare. În sinteză, s-a arătat că: - Sunt greșite concluziile instanței raportate la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, concluzii întemeiate pe argumentul că odată cu revenirea la serviciu după concediul de maternitate, ar fi fost repartizate intervenientei mai puține atribuții și cu dificultate mai redusă față de cele din fișa postului, că această decizie a angajatorului este în conformitate cu principiul protecției maternității la locul de muncă, fapt ce ar justifica pe deplin tratamentul diferențiat la care a fost supusă recurenta-intervenientă.

O analiză mai atentă a dovezilor de la dosar ar fi condus la sesizarea scopului real al tratamentului diferențiat aplicat intervenientei, anume acela de a o îndepărta pe aceasta din societate, în condițiile în care i-au fost atribuite sarcini care nu erau specificate în fișa postului, fapt corectat ulterior prin modificarea fișei postului; persoana desemnată pe funcția de Șef Serviciu Supraveghere și Consultanță pe perioada concediului de maternitate al intervenientei, respectiv L.M. (subordonata intervenientei) deține și în prezent cu titlu de venit „supliment de funcție”, care ar fi trebuit suprimat la momentul revenirii intervenientei pe postul avut anterior intrării în concediu de maternitate, obținând deci un venit superior celui obținut de recurenta-intervenientă.

Contrar celor reținute de instanța de fond restrângerea atribuțiilor intervenientei nu s-a produs pe o perioadă limitată, probele existente demonstrând că nici până la data formulării prezentului recurs aceasta nu a mai participat în nicio comisie de achiziție publică. Interpretarea dată art. 40 alin. (1) lit. a) C. muncii de către instanța de fond este greșită în opinia recurentei, căci atribuțiile salariatului așa cum sunt prevăzute în fișa postului îl obligă pe acesta să le respecte și orice modificare trebuie să fie precedată de modificarea fișei postului. În speță, ulterior, la data de 9 august 2011 i s-a impus intervenientei semnarea unei noi fișe de post în cuprinsul căreia era inserată și „reprezentarea în fața instanței de judecată de orice grad jurisdicțional a intereselor A.N.

București SA în dosarele procesuale” și aceasta în condițiile în care în organigrama Direcției Juridice a societății figurează două servicii, iar reprezentarea în instanțele de judecată cade în sarcina uneia din ele (Serviciul Litigii și Contencios). Recurenta-intervenientă combate și apărarea intimatului P.T., însușită în instanță, în sensul că i s-a oferit de către angajată o perioadă de acomodare, în condițiile în care din prima zi de lucru i-au fost predate pentru reprezentare în instanță 30 de dosare de judecată despre care „se știa că urmează a fi pierdute” tocmai pentru a se ajunge la îndepărtarea sa din societate pentru incompetență profesională. - Instanța a reținut în mod greșit că tratamentul diferențiat al recurentei-interveniente nu a fost întemeiat pe niciunul din criteriile enumerate limitativ de art. 6 lit. b) din O.G.

nr. 137/2000, atâta vreme cât în dispozițiile art. 2 alin. (1) din ordonanță se regăsește sintagma „orice alt criteriu”; această sintagmă conduce la ideea reținerii și a altor criterii neenunțate în mod expres de legiuitor, criterii care au fost apreciate și cercetate de CNCD. În hotărârea pronunțată CNCD a reținut existența unei discriminări „pe criteriul sexului” având în vedere starea de maternitate și situația/responsabilitatea familială a intervenientei. - În analiza existenței faptei de hărțuire în sarcina Directorului Juridic al A.N. București - P.T., instanța s-a rezumat la probatoriul furnizat de reclamanți respectiv la declarațiile colegilor intervenientei, care în opinia acesteia nu ar fi trebuit luate în considerare având în vedere natura relației angajat-angajator, mediul intimidant în care acestea au fost date, faptul că aceștia au fost permanent secondați de avocații reclamanților.

Pentru cei care au declarat în favoarea reclamanților directorul juridic și-a arătat recunoștința (prime, măriri de salariu), iar cei care au declarat în favoarea intervenientei au fost determinați să demisioneze prin aceleași tehnici de discriminare (exemplu - L.S.) sau nu li s-a mai prelungit contractul de muncă (exemplu - D.G.). - În privința cheltuielilor de judecată care trebuie să fie reale, necesare și să conțină un caracter rezonabil, așa cum a stabilit și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, se impunea în opinia recurentei aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. deoarece onorariul de avocat este extrem de ridicat și nerezonabil raportat la valoarea și complexitatea cauzei deduse judecății.

Prin întâmpinare, intimata SC A.N. SA și P.T. au arătat că se impune menținerea sentinței recurate, aceasta fiind legală și temeinică. Au fost reiterate apărările prezentate și în fața primei instanțe, răspunzându-se punctual motivelor de recurs și subliniindu-se că criticile recurenților, similare și care privesc în esență aceleași probleme de drept, sunt infirmate de probatoriul administrat, mai ales de declarațiile date de colegii de serviciu ai recurentei-interveniente inclusiv subalternii, dar și înscrisurile depuse, rezultând că recurenta-intervenientă este cea care își creează, prin propria atitudine, un tratament diferențiat și de superioritate, fără ca acesta să fie generat de acțiuni sau inacțiuni ale intimaților-reclamanți.

Din declarațiile testimoniale luate în faza administrativ jurisdicțională, cu precădere cele luate prin intermediul acțiunilor de investigație reținute în cele două Rapoarte de investigație, rezultă că atât prin petiția înaintată CNCD cât și prin recursul declarat recurenta-intervenientă își invocă propria culpă în ceea ce privește tratamentul diferențiat și autoizolarea față de ceilalți colegi de serviciu. Or, nemo auditur propriam turpitudinem allegans. Declarațiile date de L.S. și D.G. la 22 iunie 2012 (dată la care nu mai erau angajați ai societății recurente), apreciate de recurenți ca nefiind luate în seamă de către instanța de fond, sunt inadmisibile întrucât nu au fost administrate înaintea CNCD, nici în fața instanței de fond.

Nimic nu împiedica oricare din părțile adverse să solicite audierea acestor două persoane în calitate de martori cel târziu în fața instanței de fond. În opinia intimaților atât în Hotărârea CNCD cât și în recursul declarat se regăsește un raționament prin care să insistă în încălcarea art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 137/2000 și a art. 72 din Procedura CNCD potrivit cărora „persoana interesată are obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte”. Această obligație nu a fost îndeplinită de recurenta-intervenientă, care nu a adus nicio probă directă sau indirectă în sprijinul afirmațiilor sale.

Referitor la cheltuielile de judecată s-a menționat că acestea privesc atât faza administrativ jurisdicțională cât și fondul în contencios administrativ, fiind enumerate toate activitățile efectuate în etapele parcurse și materializate în actele din dosarul de față, astfel că nu se poate vorbi de un caracter disproporționat al onorariului încasat față de munca îndeplinită de avocat. Examinând cauza prin prisma obiectului ei, a normelor legale aplicabile, a probatoriului administrat, Înalta Curte reține că nu există motive pentru reformarea sentinței recurate nici din perspectiva art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. - invocate de recurenta-intervenientă - și nici din perspectiva art. 304 1 C. proc.

civ. care permit instanței de recurs să analizeze cauza sub toate aspectele în cazul în care recursul este declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel (art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ). În consecință, ambele recursuri vor fi respinse ca nefondate, pentru cele ce vor fi punctate în continuare. Obiectul recursului îl formează Sentința civilă nr. 4585 din 24 iulie 2012 prin care Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.N. București SA și P.T. - Director Juridic la SC A.N. București SA și ca urmare a anulat Hotărârea nr. 473 din 23 noiembrie 2011 prin care Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (în continuare CNCD) a reținut că faptele sesizate de petenta A.C.R.

(Petiția nr. 3283 din 27 mai 2011) reprezintă discriminare directă potrivit art. 2 alin. (1) și art. 6 lit. b) și hărțuire conform art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sancționând cu amendă contravențională în valoare de 4.000 RON, pentru prima faptă, și cu amendă contravențională în valoare de 1.000 RON, pentru cea de-a doua faptă, pe directorul juridic al societății - P.T. Judecătorul fondului și-a argumentat soluția, detaliat, atât în privința faptei de discriminare directă cât și a celei de hărțuire prin raportare la art. 2 alin. (1) și art. 6 lit. b), precum și la art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 rep.

1, dar și la probele administrate în cauză, stabilind în mod corect că faptele reclamate de petenta-intervenientă nu constituie contravenții în accepțiunea actului normativ menționat. Considerentele sentinței surprind exhaustiv argumentele pentru care s-a constatat nelegalitatea Hotărârii Colegiul Director al CNCD nr. 473 din 23 noiembrie 2011. În esență s-a arătat că în mod eronat autoritatea de stat în domeniul discriminării a reținut existența discriminării directe în condițiile în care tratamentul diferențiat aplicat intervenientei nu a avut ca temei starea de maternitate sau responsabilitatea familială, ci împrejurarea că aceasta a lipsit motivat de la locul de muncă o perioadă de timp semnificativă, împrejurare care a impus o perioadă de acomodare în viziunea șefului ierarhic al petentei, în concret, prin restrângerea pe o perioadă de timp limitată a atribuțiilor acesteia în calitatea sa de Șef Serviciu Consultanță și Supraveghere Contractuală.

Au fost menținute însă funcția de conducere și salariul, neputându-se reține îngrădirea dreptului la muncă și la o remunerație echitabilă. Au fost examinate de către instanța de fond toate susținerile intervenientei (excluderea din Comisia de achiziții publice, împiedicarea de a-și evalua din punct de vedere profesional angajații din subordine), remarcându-se că probele de la dosar nu le confirmă. S-a conchis că în mod greșit s-a reținut de către CNCD incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) raportat la art. 6 lit. b) din O.G. nr. 137/2000 R1, în condițiile în care tratamentul diferențiat al intervenientei nu a fost întemeiat pe niciunul din criteriile enumerate limitativ de art. 6 lit. b) din ordonanță.

De asemenea, prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 și la probatoriul furnizat de părțile implicate în procedura desfășurată în fața CNCD, s-a concluzionat în mod just de către judecătorul fondului că în speță Directorul Juridic al reclamantă SC A.N. SA nu a adoptat față de intervenientă un comportament diferențiat care să conducă la „crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv”. Se subliniază că, chiar dacă s-ar admite că prin comportamentul diferențiat s-ar fi creat o situație cu potențial de conflict, o situație de acest gen nu se confundă cu un cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv, așa cum prevede explicit legiuitorul în norma amintită.

Alăturat acestor considerente prezentate în rezumat, Înalta Curte reține totodată că rolul autorității de stat în domeniul discriminării și al instanței de judecată în controlul conferit de lege este acela de a sancționa faptele de discriminare în cazul în care acestea nu au fost prevenite ori mediate, în concret de a aplica normele legale în materie în funcție de circumstanțele specifice fiecărei cauze, pe bază de probe și nicidecum acela de a constata existența „unei situații confuze cu potențial semnificativ de conflict” așa cum se reține prin Hotărârea Colegiului Director al CNCD a cărei anulare s-a cerut în litigiul de față. Este de necontestat că pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a observat în mod corect că, în speță, au fost create premisele unei situații conflictuale între intervenienta-petentă și conducerea SC A.N.

SA București, ceea ce nu înseamnă automat că s-a demonstrat existența faptelor de discriminare directă și hărțuire, câtă vreme în procedura administrativ-jurisdicțională nu s-au adus probe. Hotărârea nr. 423 din 23 noiembrie 2011 explicitează la nivel teoretic conceptele de discriminare directă (art. 2 alin. (1) și art. 6 lit. b) din Ordonanță nr. 137/2000) și de hărțuire (art. 2 alin. (5) din același act normativ), face trimitere la jurisprudența CJUE și CEDO, fără a se referi în concret la probele care dovedesc săvârșirea acestor fapte. Conform celor două rapoarte de investigații întocmite de echipa desemnată din cadrul CNCD (Raportul nr. 36 din 27 iulie 2011 și Raportul nr. 40 din 26 august 2011) s-au verificat susținerile petentei prin analiza documentelor puse la dispoziție de societatea reclamată și prin consemnarea declarațiilor de martori, dar nu rezultă din cuprinsul acestora că afirmațiile din petiție sunt susținute.

Atât legislația internă cât și jurisprudența instanțelor europene menționate în hotărârea contestată, statuează asupra principiului referitor la împărțirea probei în materia dedusă judecății. Astfel, potrivit art. 72 din Procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor, aprobată prin Ordinul CNCD nr. 144 din 11 aprilie 2008 (publicat în M.Of. nr. 348/6 mai 2008): „Petentul, respectiv persoana interesată are obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare”. Se observă că în cauză în timp ce persoanele acuzate de discriminare directă și hărțuire au dovedit(scriptic și testimonial) că faptele imputate nu se circumscriu dispozițiilor O.G.

nr. 137/2000, intervenienta-petentă nu a furnizat dovezi în sensul cerut de Procedura internă amintită sau în fața instanței pentru a convinge de realitatea susținerilor sale. Recurenta-intervenientă reiterează prin motivele de recurs aspecte prezentate atât în petiția din 27 mai 2011 cât și în întâmpinarea formulată la fond, anume că intenția persoanelor reclamate a fost aceea de a o îndepărta din societatea A.N. București, că persoana care i-a ținut locul are un venit superior celui al recurentei, că restrângerea atribuțiilor sale continuă și la data formulării recursului, că nu i s-a permis să-și evalueze subordonații și, totodată, acceptând că a semnat o nouă fișă de atribuții susține că i-au fost repartizate dosare în instanță „despre care se știa că urmează să fie pierdute”.

În documentele care au stat la baza emiterii hotărârii contestate, în dosarul de fond nu se regăsesc însă dovezi cu privire la cele relatate. Insistă recurenta-intervenientă că erau relevante și nu au fost luate în seamă de prima instanță declarațiile martorilor L.S. și D.G., pe cale le depune din nou și în fața instanței de recurs. În evaluarea CNCD nu se rețin însă aceste declarații, observându-se că cel dintâi martor (L.S.) a demisionat din societate în anul 2008 și că niciuna din declarațiile în discuție nu cuprinde vreo informație legată de petiția intervenientei. De altfel, este absolut pertinentă apărarea intimaților în sensul că administrarea probelor se face nemijlocit de instanță dacă legea nu prevede altfel, conform art. 169 alin. (1) C. proc.

civ. Or, nici intervenienta-petentă, nici autoritatea emitentă a actului contestat nu a solicitat audierea în instanță a celor doi martori. În acest context, se observă că în mod judicios în lipsa unor probe care să justifice aplicarea celor două sancțiuni contravenționale instanța de fond a reținut nelegalitatea Hotărârii nr. 473/2011 și în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/204 a dispus anularea ei. Critica ambilor recurenți referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat) la care au fost obligați în solidar pârâtul și intervenienta nu va fi primită, neexistând temei pentru aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. câtă vreme din actele dosarului rezultă fără echivoc că avocații au reprezentat interesele reclamanților și în faza administrativ jurisdicțională și în fața instanței de fond.

Înalta Curte consideră neadecvate aprecierile recurenților privind lipsa de complexitate a litigiului și mai cu seamă afirmația recurentului CNCD că este „cel puțin bizar” că reclamanții au înțeles să achite un onorariu nejustificat de mare față de munca depusă de avocat în loc să plătească amenzile contravenționale. Cu toate acestea în ceea ce privește cheltuielile de judecată suportate de intimați în această etapă procesuală, Înalta Curte va face aplicația art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și va reduce onorariul de avocat la un cuantum rezonabil din totalul de 17.744 RON dovedit cu ordinul de plată de la dosar recurs, cu atât mai mult cu cât recursul s-a judecat la primul termen de judecată.

Având în vedere cele expuse, dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, precum și art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 R1 cu modificările și completările ulterioare,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și de A.C.R. împotriva Sentinței civile nr. 4585 din 24 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Obligă recurenții la plata către intimata-reclamantă SC A.N. SA a sumei de 8.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2014. Procesat de GGC - LM