ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3313/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3313/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 4585 din 24 iulie

2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanții SC A.N. București SA și P.T. -

Director Juridic la SC A.N. București SA, în contradictoriu cu pârâtul

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și intervenienta forțată

A.C.R., a anulat Hotărârea nr. 473 din 23 noiembrie 2011 emisă de pârât și a

obligat în solidar pârâtul și intervenienta forțată la 16.153,73 RON cheltuieli

de judecată către reclamanta SC A.N. București SA.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a reținut că prin Hotărârea nr. 473 din 23 noiembrie

2011 pârâtul a dispus sancționarea reclamantei SC A.N. București SA cu amendă

contravențională în valoare de 4.000 RON pentru faptele prevăzute de art. 2

alin. (1) și art. 6 lit. b) din O.G. nr. 137/2000 și sancționarea reclamantului

P.T., în calitate de director al Direcției Juridice din cadrul SC A.N.

București SA cu amendă contravențională în valoare de 1.000 RON pentru faptele

prevăzute de art. 2 alin. (5) din același act normativ.

Curtea a apreciat că

această hotărâre este nelegală întrucât în mod eronat pârâtul a reținut

existența discriminării directe, în sensul art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000,

în condițiile în care tratamentul diferențiat al intervenientei nu a avut drept

temei starea de maternitate sau responsabilitatea familială, ci împrejurarea că

aceasta a lipsit de la muncă o perioadă semnificativă, ceea ce a impus, în

viziunea șefului ierarhic al intervenientei, o perioadă de acomodare.

Astfel, instanța a

observat că, în perioada imediat următoare întoarcerii la muncă, intervenientei

i-au fost stabilite mai puține atribuții și de dificultate mai redusă în raport

cu cele din fișa postului, în condițiile menținerii funcției de conducere și

salariului acesteia, astfel că nu se poate susține îngrădirea dreptului la

muncă și la o remunerație echitabilă. O asemenea decizie a angajatorului este

în conformitate cu principiul protecției maternității la locul de muncă, astfel

că a existat o justificare temeinică a tratamentului diferențiat.

Așadar, în opinia

Curții, discriminarea directă reținută în sarcina reclamantei SC A.N. nu a

constituit contravenția prevăzută de art. 6 lit. b) din O.G. nr. 137/2000.

Pe de altă parte,

instanța de fond a apreciat că în cauză nu există probe care să susțină

existența faptei de hărțuire reținută în sarcina reclamantului P.T., în

condițiile în care art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 137/2000 prevede drept

condiție a existenței hărțuirii crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant

ori ofensiv pentru victima acestei fapte. Or, din declarațiile colegilor de

serviciu ai intervenientei nu a rezultat îndeplinirea acestei condiții, probele

administrate conducând la concluzia că izolarea intervenientei a fost cauzată

de propriul comportament și nu de măsurile luate de reclamantul P.T..

Pretinsele abuzuri ale acestuia față de reclamantă nu au fost confirmate de

declarațiile sus menționate.

În temeiul art. 274

alin. (1) C. proc. civ., Curtea a obligat în solidar pârâtul și intervenienta

forțată la 16.153,73 RON cheltuieli de judecată către reclamanta SC A.N.

București SA, sumă reprezentând contravaloarea onorariului de avocat achitat de

către aceasta din urmă.

Împotriva acestei

hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâtul Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării și intervenienta A.C.R. au declarat

recurs.

Prin cererea de

recurs formulată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (în

continuare CNCD), întemeiată în drept pe dispozițiile art. 299 și următoarele

C. proc. civ., s-a solicitat, în principal, admiterea recursului cu consecința

modificării în tot a Sentinței civile nr. 4585 din 24 iulie 2012 în sensul

respingerii cererii de anulare a Hotărârii CNCD nr. 473 din 23 noiembrie 2011,

iar în subsidiar, respectiv în situația în care recursul va fi respins,

modificarea în parte a sentinței civile menționate în sensul diminuării

cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de

16.153,73 RON.

S-a apreciat că

soluția pronunțată de instanța de contencios administrativ și fiscal a Curții

de Apel București este criticabilă atât sub aspectul legalității, cât și sub

aspectul temeiniciei, în sinteză, criticile vizând:

- Greșita aplicare a

prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și

sancționarea tuturor formelor de discriminare.

S-a amintit că acest

act normativ transpune lato sensu legislația comunitară și europeană în materie

de nediscriminare și egalitate de tratament, respectiv prevederile Directivei

Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament

între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică (publicate în JOCE

nr. L 180 din 19 iulie 2000) și prevederile Directivei Consiliului 2000/78/CE

de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament, în ceea ce

privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă (publicată în JOCE nr.

L 303 din 2 decembrie 2000). Definirea juridică a noțiunilor și conceptelor în

domeniul discriminării prin art. 2 Cap. I („Principii și definiții”) din O.G.

nr. 137/2000 se face în deplină armonie cu dispozițiile constituționale și

europene în materie, astfel încât garantarea și protejarea principiului nediscriminării

generale să vizeze ansamblul relațiilor socio-umane. Obiectivul O.G. nr.

137/2000 este acela de prevenire și sancționare al „tuturor formelor” de

discriminare. În acest context, temeiul juridic principal al sancționării

contravenționale a SC A.N. SA București SA l-a constituit art. 6 lit. b) din

ordonanță („stabilirea și modificarea atribuțiilor de serviciu, locului de

muncă sau salariului”), însă subliniază recurentul, lista criteriilor

menționate în cuprinsul art. 6 nu trebuie interpretată în mod restrictiv, așa

cum a procedat în speță instanța de fond. Totodată, art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000 stabilește cadrul general al faptelor de discriminare de care

trebuie să se țină seama în stabilirea unor fapte ca fiind fapte de

discriminare și așa cum reiese în mod evident din chiar denumirea actului

normativ sunt vizate toate formele de discriminare.

Toate cele arătate au

fost statuate și pe cale jurisprudențială atât de instanțele naționale (C.A.

Pitești, Sentința civilă nr. 343/F-cont din 28 septembrie 2012), cât și de

Curtea Europeană de Justiție care a consfințit că discriminarea bazată pe

starea de graviditate respectiv starea de maternitate este încadrată în

categoria criteriului sex (Cauzele C-177/88, Dekker vs. Stichting VJV,

C-394/96, Mary Brown vs. Rentokil, C-179/88).

Se concluzionează că

tratamentul diferențiat aplicat petentei A.C.R. există și a fost întemeiat pe

criteriile enumerate la art. 6 lit. b) prin coroborare cu art. 2 alin. (1) din

O.G. nr. 137/2000 și că sancțiunea contravențională aplicată

intimatei-reclamante este legală.

În opinia

recurentului comportamentul reclamantului T.P. - director juridic în cadrul SC

A.N. București SA, detaliat în cuprinsul Hotărârii CNCD nr. 473/2011, are un

vădit caracter tendențios la adresa petentei A.C. care a avut ca scop crearea

unui cadru intimidant, ostil, degradant și ofensiv la adresa sa, fapta

reprezentând hărțuire în înțelesul prevederilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr.

137/2000. Contrar celor reținute în considerentele sentinței recurate în sensul

că nu există probe care să susțină existența faptei de hărțuire în sarcina

reclamantului P.T., autoritatea recurentă a arătat că această faptă s-a

concretizat, în ceea ce o privește pe petentă, în limitarea practică a

atribuțiilor inerente funcției de șef serviciu, atribuirea către un subordonat

ierarhic a competențelor ce-i reveneau petentei prin fișa de post, excluderea

din toate comisiile constituite în cadrul societății (Comisia de cercetare

disciplinară, Comisia de achiziții publice), manipularea celorlalți angajați,

în sensul amenințării cu pierderea locurilor de muncă în situația în care

intrau în contact cu petenta.

- Instanța de fond nu

a administrat în mod imparțial și echidistant probatoriul existent în cauză

astfel încât s-a ajuns la o soluție incorectă. În mod concret, s-a ținut seama

numai de declarațiile martorilor care au susținut poziția reclamanților, fiind

ignorate declarațiile în favoarea petentei și existente în documentația

administrativă depusă de CNCD, Raportul de investigații nr. 36 din 27 iulie

2011 întocmit de CNCD în care se menționează expres că directorul juridic T.P.

a insistat ca discuțiile purtate de echipa de investigații cu M.L. - consilier

juridic și alți subordonați ai directorului juridic să se desfășoare exclusiv

în prezența sa și a avocatului reprezentant al SC A.N. București SA; totodată,

nu s-a ținut seama de faptul că i-au fost menținute consilierului juridic M.L.

atribuțiile petentei și după revenirea petentei din concediul de maternitate,

contrar Deciziei nr. 109 din 16 iunie 2008 a Directorului General al

Societății.

- Cuantumul

cheltuielilor de judecată (onorariu avocat -16.153,73 RON) este apreciat de

recurent ca fiind tendențios și nejustificat de mare în raport cu obiectul

material al litigiului, redus ca însemnătate, dar și cu munca îndeplinită de

avocatul reclamantelor. Consideră recurentul CNCD că este „cel puțin bizar” că

„reclamanții-intimați au preferat să achite onorariul de avocat în cuantumul de

16.153,73 RON decât să achite sumele de 4.000 RON și respectiv 1.000 RON cu

titlu de sancțiune contravențională aplicate de CNCD". În sprijinul

acestui motiv de recurs se face trimitere la practica Curții Europene a

Drepturilor Omului (Cauza Johanna Huber împotriva României - Hotărârea din 21

februarie 2008) potrivit căreia cheltuielile efectuate trebuie să fie necesare

și efectuate real în limita unui cuantum rezonabil, iar în acest context era

necesară aplicarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 274 alin. (3)

C. proc. civ. în sensul reducerii sumei reprezentând cheltuieli de judecată -

onorariu de avocat - fără ca prin această măsură să se intervină în contractul

de asistență juridică dintre avocat și client, care se menține în

integralitate.

Criticile

recurentei-interveniente A.C.R. au fost subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ., solicitându-se și o analiză în raport de dispozițiile art.

304

1

C. proc. civ., atât sub aspectul fondului pricinii cât și sub

aspectul cheltuielilor de judecată ce i-au fost impuse, cuantumul acestora

fiind nejustificat de mare.

În sinteză, s-a

arătat că:

- Sunt greșite

concluziile instanței raportate la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr.

137/2000, concluzii întemeiate pe argumentul că odată cu revenirea la serviciu

după concediul de maternitate, ar fi fost repartizate intervenientei mai puține

atribuții și cu dificultate mai redusă față de cele din fișa postului, că

această decizie a angajatorului este în conformitate cu principiul protecției

maternității la locul de muncă, fapt ce ar justifica pe deplin tratamentul

diferențiat la care a fost supusă recurenta-intervenientă.

O analiză mai atentă

a dovezilor de la dosar ar fi condus la sesizarea scopului real al

tratamentului diferențiat aplicat intervenientei, anume acela de a o îndepărta

pe aceasta din societate, în condițiile în care i-au fost atribuite sarcini

care nu erau specificate în fișa postului, fapt corectat ulterior prin

modificarea fișei postului; persoana desemnată pe funcția de Șef Serviciu

Supraveghere și Consultanță pe perioada concediului de maternitate al

intervenientei, respectiv L.M. (subordonata intervenientei) deține și în

prezent cu titlu de venit „supliment de funcție”, care ar fi trebuit suprimat

la momentul revenirii intervenientei pe postul avut anterior intrării în concediu

de maternitate, obținând deci un venit superior celui obținut de

recurenta-intervenientă.

Contrar celor

reținute de instanța de fond restrângerea atribuțiilor intervenientei nu s-a

produs pe o perioadă limitată, probele existente demonstrând că nici până la

data formulării prezentului recurs aceasta nu a mai participat în nicio comisie

de achiziție publică.

Interpretarea dată

art. 40 alin. (1) lit. a) C. muncii de către instanța de fond este greșită în

opinia recurentei, căci atribuțiile salariatului așa cum sunt prevăzute în fișa

postului îl obligă pe acesta să le respecte și orice modificare trebuie să fie

precedată de modificarea fișei postului. În speță, ulterior, la data de 9

august 2011 i s-a impus intervenientei semnarea unei noi fișe de post în

cuprinsul căreia era inserată și „reprezentarea în fața instanței de judecată

de orice grad jurisdicțional a intereselor A.N. București SA în dosarele

procesuale” și aceasta în condițiile în care în organigrama Direcției Juridice

a societății figurează două servicii, iar reprezentarea în instanțele de

judecată cade în sarcina uneia din ele (Serviciul Litigii și Contencios).

Recurenta-intervenientă

combate și apărarea intimatului P.T., însușită în instanță, în sensul că i s-a

oferit de către angajată o perioadă de acomodare, în condițiile în care din

prima zi de lucru i-au fost predate pentru reprezentare în instanță 30 de

dosare de judecată despre care „se știa că urmează a fi pierdute” tocmai pentru

a se ajunge la îndepărtarea sa din societate pentru incompetență profesională.

- Instanța a reținut

în mod greșit că tratamentul diferențiat al recurentei-interveniente nu a fost

întemeiat pe niciunul din criteriile enumerate limitativ de art. 6 lit. b) din

O.G. nr. 137/2000, atâta vreme cât în dispozițiile art. 2 alin. (1) din

ordonanță se regăsește sintagma „orice alt criteriu”; această sintagmă conduce

la ideea reținerii și a altor criterii neenunțate în mod expres de legiuitor,

criterii care au fost apreciate și cercetate de CNCD. În hotărârea pronunțată CNCD

a reținut existența unei discriminări „pe criteriul sexului” având în vedere

starea de maternitate și situația/responsabilitatea familială a intervenientei.

- În analiza

existenței faptei de hărțuire în sarcina Directorului Juridic al A.N. București

- P.T., instanța s-a rezumat la probatoriul furnizat de reclamanți respectiv la

declarațiile colegilor intervenientei, care în opinia acesteia nu ar fi trebuit

luate în considerare având în vedere natura relației angajat-angajator, mediul

intimidant în care acestea au fost date, faptul că aceștia au fost permanent

secondați de avocații reclamanților. Pentru cei care au declarat în favoarea

reclamanților directorul juridic și-a arătat recunoștința (prime, măriri de

salariu), iar cei care au declarat în favoarea intervenientei au fost

determinați să demisioneze prin aceleași tehnici de discriminare (exemplu -

L.S.) sau nu li s-a mai prelungit contractul de muncă (exemplu - D.G.).

- În privința

cheltuielilor de judecată care trebuie să fie reale, necesare și să conțină un

caracter rezonabil, așa cum a stabilit și Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, se impunea în opinia recurentei aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. deoarece onorariul de avocat este extrem de ridicat și nerezonabil

raportat la valoarea și complexitatea cauzei deduse judecății.

Prin întâmpinare,

intimata SC A.N. SA și P.T. au arătat că se impune menținerea sentinței

recurate, aceasta fiind legală și temeinică. Au fost reiterate apărările

prezentate și în fața primei instanțe, răspunzându-se punctual motivelor de

recurs și subliniindu-se că criticile recurenților, similare și care privesc în

esență aceleași probleme de drept, sunt infirmate de probatoriul administrat,

mai ales de declarațiile date de colegii de serviciu ai recurentei-interveniente

inclusiv subalternii, dar și înscrisurile depuse, rezultând că

recurenta-intervenientă este cea care își creează, prin propria atitudine, un

tratament diferențiat și de superioritate, fără ca acesta să fie generat de

acțiuni sau inacțiuni ale intimaților-reclamanți. Din declarațiile testimoniale

luate în faza administrativ jurisdicțională, cu precădere cele luate prin

intermediul acțiunilor de investigație reținute în cele două Rapoarte de

investigație, rezultă că atât prin petiția înaintată CNCD cât și prin recursul

declarat recurenta-intervenientă își invocă propria culpă în ceea ce privește

tratamentul diferențiat și autoizolarea față de ceilalți colegi de serviciu.

Or, nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Declarațiile date de

L.S. și D.G. la 22 iunie 2012 (dată la care nu mai erau angajați ai societății

recurente), apreciate de recurenți ca nefiind luate în seamă de către instanța

de fond, sunt inadmisibile întrucât nu au fost administrate înaintea CNCD, nici

în fața instanței de fond. Nimic nu împiedica oricare din părțile adverse să

solicite audierea acestor două persoane în calitate de martori cel târziu în

fața instanței de fond.

În opinia intimaților

atât în Hotărârea CNCD cât și în recursul declarat se regăsește un raționament

prin care să insistă în încălcarea art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 137/2000 și

a art. 72 din Procedura CNCD potrivit cărora „persoana interesată are obligația

de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența unei

discriminări directe sau indirecte”. Această obligație nu a fost îndeplinită de

recurenta-intervenientă, care nu a adus nicio probă directă sau indirectă în

sprijinul afirmațiilor sale.

Referitor la

cheltuielile de judecată s-a menționat că acestea privesc atât faza

administrativ jurisdicțională cât și fondul în contencios administrativ, fiind

enumerate toate activitățile efectuate în etapele parcurse și materializate în

actele din dosarul de față, astfel că nu se poate vorbi de un caracter

disproporționat al onorariului încasat față de munca îndeplinită de avocat.

Examinând cauza prin

prisma obiectului ei, a normelor legale aplicabile, a probatoriului

administrat, Înalta Curte reține că nu există motive pentru reformarea

sentinței recurate nici din perspectiva art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. -

invocate de recurenta-intervenientă - și nici din perspectiva art. 304

1

C. proc. civ. care permit instanței de recurs să analizeze cauza sub toate

aspectele în cazul în care recursul este declarat împotriva unei hotărâri care,

potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel (art. 20 alin. (9) din O.G. nr.

137/2000 cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ).

În consecință, ambele

recursuri vor fi respinse ca nefondate, pentru cele ce vor fi punctate în

continuare.

Obiectul recursului

îl formează Sentința civilă nr. 4585 din 24 iulie 2012 prin care Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea

formulată de reclamanta SC A.N. București SA și P.T. - Director Juridic la SC A.N.

București SA și ca urmare a anulat Hotărârea nr. 473 din 23 noiembrie 2011 prin

care Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării

(în continuare CNCD) a reținut că faptele sesizate de petenta A.C.R. (Petiția

nr. 3283 din 27 mai 2011) reprezintă discriminare directă potrivit art. 2 alin.

(1) și art. 6 lit. b) și hărțuire conform art. 2 alin. (5) din O.G. nr.

137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

republicată, sancționând cu amendă contravențională în valoare de 4.000 RON,

pentru prima faptă, și cu amendă contravențională în valoare de 1.000 RON,

pentru cea de-a doua faptă, pe directorul juridic al societății - P.T.

Judecătorul fondului

și-a argumentat soluția, detaliat, atât în privința faptei de discriminare

directă cât și a celei de hărțuire prin raportare la art. 2 alin. (1) și art. 6

lit. b), precum și la art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 rep. 1, dar și la

probele administrate în cauză, stabilind în mod corect că faptele reclamate de

petenta-intervenientă nu constituie contravenții în accepțiunea actului

normativ menționat. Considerentele sentinței surprind exhaustiv argumentele

pentru care s-a constatat nelegalitatea Hotărârii Colegiul Director al CNCD nr.

473 din 23 noiembrie 2011. În esență s-a arătat că în mod eronat autoritatea de

stat în domeniul discriminării a reținut existența discriminării directe în

condițiile în care tratamentul diferențiat aplicat intervenientei nu a avut ca

temei starea de maternitate sau responsabilitatea familială, ci împrejurarea că

aceasta a lipsit motivat de la locul de muncă o perioadă de timp semnificativă,

împrejurare care a impus o perioadă de acomodare în viziunea șefului ierarhic

al petentei, în concret, prin restrângerea pe o perioadă de timp limitată a

atribuțiilor acesteia în calitatea sa de Șef Serviciu Consultanță și

Supraveghere Contractuală. Au fost menținute însă funcția de conducere și

salariul, neputându-se reține îngrădirea dreptului la muncă și la o remunerație

echitabilă.

Au fost examinate de

către instanța de fond toate susținerile intervenientei (excluderea din Comisia

de achiziții publice, împiedicarea de a-și evalua din punct de vedere

profesional angajații din subordine), remarcându-se că probele de la dosar nu

le confirmă. S-a conchis că în mod greșit s-a reținut de către CNCD incidența

dispozițiilor art. 2 alin. (1) raportat la art. 6 lit. b) din O.G. nr. 137/2000

R1, în condițiile în care tratamentul diferențiat al intervenientei nu a fost

întemeiat pe niciunul din criteriile enumerate limitativ de art. 6 lit. b) din

ordonanță.

De asemenea, prin

raportare la dispozițiile art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 și la

probatoriul furnizat de părțile implicate în procedura desfășurată în fața

CNCD, s-a concluzionat în mod just de către judecătorul fondului că în speță

Directorul Juridic al reclamantă SC A.N. SA nu a adoptat față de intervenientă

un comportament diferențiat care să conducă la „crearea unui cadru intimidant,

ostil, degradant ori ofensiv”. Se subliniază că, chiar dacă s-ar admite că prin

comportamentul diferențiat s-ar fi creat o situație cu potențial de conflict, o

situație de acest gen nu se confundă cu un cadru intimidant, ostil, degradant

ori ofensiv, așa cum prevede explicit legiuitorul în norma amintită.

Alăturat acestor

considerente prezentate în rezumat, Înalta Curte reține totodată că rolul

autorității de stat în domeniul discriminării și al instanței de judecată în

controlul conferit de lege este acela de a sancționa faptele de discriminare în

cazul în care acestea nu au fost prevenite ori mediate, în concret de a aplica

normele legale în materie în funcție de circumstanțele specifice fiecărei

cauze, pe bază de probe și nicidecum acela de a constata existența „unei

situații confuze cu potențial semnificativ de conflict” așa cum se reține prin

Hotărârea Colegiului Director al CNCD a cărei anulare s-a cerut în litigiul de

față.

Este de necontestat

că pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a observat în mod

corect că, în speță, au fost create premisele unei situații conflictuale între

intervenienta-petentă și conducerea SC A.N. SA București, ceea ce nu înseamnă

automat că s-a demonstrat existența faptelor de discriminare directă și

hărțuire, câtă vreme în procedura administrativ-jurisdicțională nu s-au adus

probe. Hotărârea nr. 423 din 23 noiembrie 2011 explicitează la nivel teoretic

conceptele de discriminare directă (art. 2 alin. (1) și art. 6 lit. b) din

Ordonanță nr. 137/2000) și de hărțuire (art. 2 alin. (5) din același act

normativ), face trimitere la jurisprudența CJUE și CEDO, fără a se referi în

concret la probele care dovedesc săvârșirea acestor fapte.

Conform celor două

rapoarte de investigații întocmite de echipa desemnată din cadrul CNCD

(Raportul nr. 36 din 27 iulie 2011 și Raportul nr. 40 din 26 august 2011) s-au

verificat susținerile petentei prin analiza documentelor puse la dispoziție de

societatea reclamată și prin consemnarea declarațiilor de martori, dar nu

rezultă din cuprinsul acestora că afirmațiile din petiție sunt susținute.

Atât legislația

internă cât și jurisprudența instanțelor europene menționate în hotărârea

contestată, statuează asupra principiului referitor la împărțirea probei în

materia dedusă judecății. Astfel, potrivit art. 72 din Procedura internă de

soluționare a petițiilor și sesizărilor, aprobată prin Ordinul CNCD nr. 144 din

11 aprilie 2008 (publicat în M.Of. nr. 348/6 mai 2008): „Petentul, respectiv

persoana interesată are obligația de a dovedi existența unor fapte care permit

a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei

împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că

faptele nu constituie discriminare”.

Se observă că în

cauză în timp ce persoanele acuzate de discriminare directă și hărțuire au

dovedit(scriptic și testimonial) că faptele imputate nu se circumscriu

dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, intervenienta-petentă nu a furnizat dovezi în

sensul cerut de Procedura internă amintită sau în fața instanței pentru a

convinge de realitatea susținerilor sale. Recurenta-intervenientă reiterează

prin motivele de recurs aspecte prezentate atât în petiția din 27 mai 2011 cât

și în întâmpinarea formulată la fond, anume că intenția persoanelor reclamate a

fost aceea de a o îndepărta din societatea A.N. București, că persoana care i-a

ținut locul are un venit superior celui al recurentei, că restrângerea

atribuțiilor sale continuă și la data formulării recursului, că nu i s-a permis

să-și evalueze subordonații și, totodată, acceptând că a semnat o nouă fișă de

atribuții susține că i-au fost repartizate dosare în instanță „despre care se

știa că urmează să fie pierdute”. În documentele care au stat la baza emiterii

hotărârii contestate, în dosarul de fond nu se regăsesc însă dovezi cu privire

la cele relatate. Insistă recurenta-intervenientă că erau relevante și nu au

fost luate în seamă de prima instanță declarațiile martorilor L.S. și D.G., pe

cale le depune din nou și în fața instanței de recurs. În evaluarea CNCD nu se

rețin însă aceste declarații, observându-se că cel dintâi martor (L.S.) a

demisionat din societate în anul 2008 și că niciuna din declarațiile în

discuție nu cuprinde vreo informație legată de petiția intervenientei.

De altfel, este

absolut pertinentă apărarea intimaților în sensul că administrarea probelor se

face nemijlocit de instanță dacă legea nu prevede altfel, conform art. 169

alin. (1) C. proc. civ. Or, nici intervenienta-petentă, nici autoritatea

emitentă a actului contestat nu a solicitat audierea în instanță a celor doi

martori.

În acest context, se

observă că în mod judicios în lipsa unor probe care să justifice aplicarea

celor două sancțiuni contravenționale instanța de fond a reținut nelegalitatea

Hotărârii nr. 473/2011 și în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/204 a

dispus anularea ei.

Critica ambilor

recurenți referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată (onorariu de

avocat) la care au fost obligați în solidar pârâtul și intervenienta nu va fi

primită, neexistând temei pentru aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

câtă vreme din actele dosarului rezultă fără echivoc că avocații au reprezentat

interesele reclamanților și în faza administrativ jurisdicțională și în fața

instanței de fond.

Înalta Curte

consideră neadecvate aprecierile recurenților privind lipsa de complexitate a

litigiului și mai cu seamă afirmația recurentului CNCD că este „cel puțin

bizar” că reclamanții au înțeles să achite un onorariu nejustificat de mare

față de munca depusă de avocat în loc să plătească amenzile contravenționale.

Cu toate acestea în ceea

ce privește cheltuielile de judecată suportate de intimați în această etapă

procesuală, Înalta Curte va face aplicația art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și

va reduce onorariul de avocat la un cuantum rezonabil din totalul de 17.744 RON

dovedit cu ordinul de plată de la dosar recurs, cu atât mai mult cu cât

recursul s-a judecat la primul termen de judecată.

Având în vedere cele

expuse, dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004 modificată și completată, precum și art. 20 alin. (9) din

O.G. nr. 137/2000 R1 cu modificările și completările ulterioare,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și de A.C.R.

împotriva Sentinței civile nr. 4585 din 24 iulie 2012 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă recurenții la

plata către intimata-reclamantă SC A.N. SA a sumei de 8.000 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată, cu aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 septembrie 2014.

Procesat de GGC - LM