ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2832/2014

Decizia nr. 2832/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și SC B. SRL, anularea hotărârii adoptate de Colegiul Director al C.N.C.D. sub nr. 37 la data de 30 ianuarie 2012, comunicată la data de 16 februarie 2012, prin constatarea nulității absolute a acesteia; obligarea C.N.C.D. la repararea pagubei cauzate, și anume la emiterea unei noi hotărâri cu constatarea hărțuirii la locul de muncă de către conducerea SC B. SRL, conform art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, în mod cert și concret; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 16 februarie 2012, Consiliul Național de Combaterea Discriminării i-a comunicat hotărârea nr. 37 din 30 ianuarie 2012, a cărui anulare o solicită prin prezenta, prin care Colegiul Director a hotărât că faptele prezentate în petiție nu reprezintă hărțuire, conform art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 republicată, situație de natură să-i prejudicieze grav interesele și drepturile recunoscute de lege.

Rezumând hotărârea nr. 37 din 30 ianuarie 2012, reclamanta a susținut că în cuprinsul petiției nr. 972 din data de 26 august 2011 depusă la C.N.C.D., a arătat în mod evident că în anul 2008 a contestat decizia de concediere dispusă în mod abuziv și nelegal de SC B. SRL.

A învederat că Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă, a admis contestația sa și a constatat ca fiind nelegală și neîntemeiată concedierea emisă de SC B. SRL și a dispus obligarea acesteia la reintegrarea în muncă a reclamantei, cu plata tuturor drepturilor salariale începând cu data concedierii din 24 aprilie .2008 până la reintegrarea efectivă în muncă, sentința nr. 6993 din 07 octombrie 2010 a Tribunalului București fiind depusă la dosar.

A arătat reclamanta că SC B. SRL în loc să procedeze la reintegrarea în muncă, i-a propus o sumă cu mult mai mică față de drepturile salariale ce i se cuveneau conform sentinței civile nr. 6993 din 07 octombrie 2010 a Tribunalului București, refuzând practic să o reintegreze în muncă, astfel că a fost nevoită să continue demersurile pentru puterea în executare a sentinței amintite.

În fapt, a susținut reclamanta, SC B. SRL nu a procedat la reintegrarea sa în muncă conform sentinței civile, întrucât dispozițiile art. 56 alin. (1) lit. f) C. muncii, prevăd că, la reintegrarea în muncă, contractul individual de muncă este nul de drept ca urmare a dispunerii printr-o hotărâre judecătorească de reintegrare în muncă, așadar SC B. SRL era obligată la încheierea unui nou contract de muncă, valabil încheiat.

În perioada 01 august-30 septembrie 2011 reclamanta a susținut că a lucrat fără un contract de muncă valabil încheiat.

Față de constatarea Colegiului Director, a arătat că legătura de cauzalitate între un eventual criteriu rezultă în mod vădit neîndoielnic din faptul că a contestat în instanța de judecată decizia de concediere a societății, fapt ce a dus la reacții vizibil dușmănoase din partea SC B. SRL, prin aplicarea asupra persoanei sale a unui tratament discriminatoriu și crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant, inclusiv ajungând până la încălcarea demnității sale în muncă, fapte are în final s-au materializat cu concedierea sa la data de 30 septembrie 2011, cu toate că pârâta avea cunoștință că are un copil minor în întreținere singură.

A mai arătat că, față de norma juridică a art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, reiese în mod evident că hărțuirea prin crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv s-a produs ca urmarea a criteriului mai sus arătat, anume, pentru că s-a adresat instanțelor de judecată, fapt arătat și în petiția ce a format obiectul Dosarului nr. x/2011, cât și pentru faptul că a depus plângeri împotriva actelor abuzive la care a fost supusă de conducerea SC B. SRL.

Ambii pârâți au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 5955 din 22 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și SC B. SRL și a admis în parte cererea pârâtei SC B. SRL, obligând reclamanta la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că incriminând contravențional „hărțuirea”, O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, stabilește în art. 2 alin. (5):

„(5) Constituie hărțuire și se sancționează contravențional orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau ce alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.”

A reținut așadar că și pentru această formă de discriminare, legiuitorul a prevăzut o triplă cerință existența unui comportament reclamat; existența unei consecințe (crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv) și a unui factor determinant al comportamentului, constând în unul dintre criteriile enumerate în mod exhaustiv.

În mod corect s-a apreciat de către pârât că aspectele sesizate de către reclamantă nu intră sub incidența dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, neputând face cenzura Consiliului Național privind Combaterea Discriminării, întrucât reclamanta nici nu a invocat, în fapt, un aspect care s-ar putea circumscrie unui criteriu de discriminare dintre cele enumerate anterior, ci numai pretinse abuzuri din partea angajatorului SC B. SRL în stabilirea programului și a condițiilor de muncă, determinate de litigiul de muncă derulat anterior și finalizat cu anularea deciziei de desfacere a contractului individual de muncă al reclamantei.

Or, pentru ca o faptă să se circumscrie unei situații de discriminare și să fie sancționată contravențional în baza O.G. nr. 137/2000 nu este suficient să presupună injustețe sau/și abuzuri, ci în mod necesar ca acestea să aibă la bază, să fie determinate de apartenența celui pretins a fi discriminat la una din categoriile ce determină criteriile de discriminare.

În ceea ce privește susținerile reclamantei referitoare la faptul că împrejurarea că a inițiat litigiul de muncă împotriva angajatorului SC B. SRL reprezintă criteriul de discriminare care a stat la baza tratamentului ce i-a fost aplicat după reîncadrarea acesteia, la data de 01 august 2011, Curtea a subliniat că o faptă punctuală a reclamantei nu se poate constitui într-un criteriu de discriminare, întrucât numai o situație generică poate constitui un criteriu de discriminare, nu și o situație particulară.

Curtea a apreciat că toate aspectele invocate de către reclamantă se circumscriu exclusiv răspunderii specifice dreptului muncii.

Recursul

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului, recurenta a arătat că instanța de fond ar fi trebuit din oficiu să pună în discuția părților necesitatea cadrului procesual și a stabilirii lui corecte cu partea a căror drepturi și interese legitime sunt vizate de actul administrativ a cărui legalitate se analizează în vederea pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

În raport de art. 1 alin. (1) Legea nr. 554/2004, instanța de fond a procedat eronat la citarea SC B. SRL fară a stabili cadrul procesual corect, în speță cu neobservarea formelor legale, încălcând formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

A susținut recurenta că înscrisurile depuse la dosar în dovedirea cererii dovedesc în mod evident că în perioada 01 august-30 septembrie 2011 a lucrat ilegal, fără ca societatea să încheie un contract individual de muncă, pârâta procedând expres la o falsă reintegrare în muncă pentru a o supune în mod special la diverse acte de discriminare, tratamente diferențiate și hărțuire pentru a o determina să accept oferta de a nu executa sentința civilă.

A mai arătat recurenta că din actele depuse la dosarul C.N.C.D., respectiv programul de lucru al salariaților, rezultă că aceasta era singura salariată care a lucrat, la programul impus special de societate, câte 16 ore pe zi cu un repaus între turele de muncă de numai 8 ore, nefiind nici un alt salariat supus acestui program injust - ca situație comparabilă. Din fotografiile cu pantofi purtați, programul de lucru al salariaților și cererea de plată a contravalorii tichetelor de masă adresată societății, rezultă în mod evident că față de ceilalți salariați ai societății - ca situație comparabilă - recurenta a fost supusă unui tratament diferențiat și discriminatoriu, fiind hărțuită în mod constant la ordinele reprezentanților societății.

Recurenta a precizat că legătura de cauzalitate reiese din definiția cuprinsă în art. 2 al O.G. nr. 137/2000, prin utilizarea sintagmei „orice comportament... pe orice alt criteriu”, dispunând că prin hărțuire se înțelege crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv „pe orice alt criteriu”. Legătura de cauzalitate presupune considerarea criteriilor sau a motivelor care au stat la baza actelor aplicate în cauzele de hărțuire care constituie un factor relevant sau determinant în cauză.

A opinat recurenta că, raportat la obiectul pricinii și dispozițiile legale incidente speței, se poate constata că acțiunea este întemeiată și că nu s-a judecat fondul cauzei întrucât actul procedural pe care trebuia să-l îndeplinească C.N.D.C. este legat de săvârșirea faptei care constituie discriminare în raporturile de muncă și nu un litigiu de muncă, având în vedere că în perioada 01 august-30 septembrie 2011 a lucrat ilegal, societatea reintegrând-o special pentru a o supune la diverse tratamente inumane.

Recurenta a criticat soluția instanței de fond și sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată.

A susținut recurenta că întrucât instanța de fond a stabilit în mod eronat cadrul procesual, citând SC B. SRL cu încălcarea formelor legale prevăzute sub sancțiune nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., s-ar fi impus respingerea cheltuielilor de judecată prin anularea acestora.

De asemenea, instanța fond, în mod netemeinic și nelegal a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată fară a verifica și proporționalitatea onorariului de avocat în raport cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

A solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate și admiterea acțiunii.

Considerentele și soluția Înaltei Curți

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cât privește susținerile recurentei referitoare la lipsa calității procesuale pasive a pârâtei SC B. SRL, se reține că aceasta este justificată, pe de o parte, de formularea de către reclamantă în cadrul cererii de chemare în judecată, a petitului vizând obligarea SC B. SRL la prezentarea înregistrărilor audio-video, solicitate ca probe concludente și pertinente, precum și obligarea, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată. Pe de altă parte, se constată că atât în petiția înregistrată la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cât și în hotărârea atacată, SC B. SRL este partea „reclamată”.

Față de hărțuirea recurentei la locul de muncă, se constată că în speță nu a fost identificat criteriul în baza căruia să existe un comportament care să conducă la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.

Criteriile invocate de recurentă - comportamentul intimatei - nu au legătură de cauzalitate, de unde rezultă că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a se constata existența unei fapte de discriminare.

În accepțiunea ordonanței OG nr. 137/2000, hărțuirea nu reprezintă o faptă de-sine-stătătoare, ci este o formă de discriminare, introdusă de legiuitorul român în procesul de transpunere a prevederilor directivelor Consiliului nr. 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane fără deosebire de origine rasială sau etnică și nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 hărțuirea este definită ca fiind orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant și ofensiv.

Instanța de control judiciar constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale mai sus menționate, reținând legalitatea hotărârii C.N.C.D. contestate, din probatoriul administrat în cauză, faptul că nu rezultă o atitudine a societății pârâte față de reclamantă, care să se bazeze pe unul din criteriile legale prevăzute de O.G. nr. 137/2000.

Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză și cum s-a reținut prin sentința criticată, atitudinea societății pârâte față de reclamantă, ulterioară derulării litigiului de muncă finalizat cu anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă al reclamantei, nu se bazează pe niciunul din criteriile legale care, ar fi de natură să califice această atitudine ca fiind de hărțuire.

Aspectele invocate de recurenta-reclamantă privind programul de lucru, neplata tichetelor de masă, nu se încadrează în criteriile legale prevăzute de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000.

Astfel, prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 și la probatoriul furnizat de părțile implicate în procedura desfășurată în fața C.N.C.D., se poate concluziona în mod just că în speță societatea pârâtă nu a adoptat față de reclamantă un comportament diferențiat care să conducă la „crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv”.

Nici critica recurentei referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat) la care a fost obligată nu va fi primită, neexistând temei pentru aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., câtă vreme din actele dosarului rezultă fără echivoc că avocatul a reprezentat interesele intimatei-pârâte și în faza administrativ jurisdicțională și în fața instanței de fond.

Având în vedere cele expuse, dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, precum și art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 cu modificările și completările ulterioare, urmează a fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 5955 din 22 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2014.