ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2908/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 24 ianuarie 2014 sub nr. x/45/2014, astfel cum a fost modificată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și SC B. SA, solicitând anularea Hotărârii nr. 648 din data de 30 octombrie 2013, pronunțată de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în Dosarul nr. x/2013, având ca obiect constatarea unor fapte cu caracter discriminatoriu, prin crearea unui cadru intimidant, ostil și degradant la adresa sa la locul de muncă, discriminare determinată de convingerile profesionale.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 64/2015 din data de 30 martie 2015, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și SC B. SA, respingând și cererea formulată de pârâta SC B. SA privind obligarea reclamantului A. la plata sumei de 8157 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamantul A. și pârâta SC B. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

2.1. Recursul formulat de reclamantul A.

2.1.1. În motivarea recursului formulat de recurentul-reclamant, s-au arătat următoarele:

Recurentul a arătat că la data de 04 ianuarie 2013, a formulat și a transmis către CNCD plângerea înregistrată sub numărul x (Dosar x/2013), prin care a arătat că angajatorul său SC B. SA îl hărțuiește la locul de muncă, scopul final fiind acela de a îl concedia sau de a îl determina să își dea demisia.

Prima critică se referă la faptul că pârâtul CNCD a admis excepția de necompetență materială cu privire la modalitatea în care angajatoarea a procedat, a aplicat procedura specifica și a desfășurat măsura administrativa de cercetare disciplinară asupra sa. Recurentul a considerat că sunt încălcate dispozițiile art. 19 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 137/2000, deoarece CNCD nu a cercetat și apreciat în concret dacă modul în care s-a dispus și s-a derulat ancheta disciplinară a respectat și drepturile salariatului sau dacă această cercetare disciplinară nu a constituit în realitate o formă de hârțuire și de discriminare, axată tocmai pe convingerile sale profesionale.

Discriminarea pe criteriul răspunderii disciplinare a fost apreciata de către CNCD în mod incorect ca inexistentă. Recurentul a arătat că prin petiția către CNCD nu a înțeles să conteste maniera de evaluare bazata pe procedura de evaluare din cadrul Sistemului de Management Integrat (SMI) al societății, ci a reclamat de fapt modul discriminatoriu în care a fost tratat și evaluat/calificat de către conducerea SC B. SA, în special pe baza și în relație directă cu reclamația depusă de SC C. SRL. Recurentul a arătat că CNCD, limitându-se la comparabilitatea cu un coleg de pe o poziție similară cu acesta (salariat la același angajator), nu a răspuns la capătul de cerere privind discriminarea sa pe criteriul convingerilor profesionale, limitându-se să facă referire doar la modul general despre procedura de evaluare profesională.

Recurentul s-a referit la discriminarea sa în raport cu dirigintele de șantier omolog, angajat la firma de consultanță D. SRL. CNCD nu a explicat cum putea recurentul să influențeze bunul mers al lucrărilor, în condițiile în care a lipsit de la serviciu aproape 5 luni din anul 2012 din motive medicale. De asemenea, CNCD nu a verificat situația concediilor medicale și perioada acestora în raport cu data depunerii reclamației de către C.

De la data de 21 noiembrie 2012 a luării la cunoștința despre presupusele efectele negative ale acțiunilor sale asupra contractului (printre care și o întârziere de 30 de zile), angajatoarea SC B. SA a lăsat sa mai treacă mai mult de 30 zile până la data de 27 decembrie 2012 când a fost convocat la o ședința de cercetare disciplinara preliminară. Recurentul a arătat că în proiectul despre care se face vorbire în prezenta speță a avut calitatea de diriginte de șantier, cu toate responsabilitățile și obligațiile legale ce decurg în această calitate.

Consideră că este de netăgăduit situația de comparabilitate dintre recurent și dl. E., reprezentantul în șantier al inginerului consultant D., din aceasta izvorând discriminarea la care a fost supus. Elementul comun/aspectul comun pentru ambele părți implicate, la care trebuie făcută raportarea în analiza situației sunt răspunderile și atribuțiile similare și complementare avute de ambii în activitatea de monitorizare a derulării contratului de lucrări și nici într-un caz față de calitatea de angajat direct în raport cu SC B. SA Iași.

În ceea ce privește victimizarea sa ca urmare a plângerii făcută către autorități, CNCD își motivează hotărârea adoptată doar pe declarațiile verbale, obținute în timpul anchetei tocmai de la unele persoane vizate direct de petiția sa, fără a le corela cu alte mijloace de probă. Recurentul a amintit un alt dosar al CNCD, în care B. a fost amendată.

Recurentul a considerat că instanța a încălcat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece hotărârea cuprinde motivări contradictorii.

În plus, faptul că a beneficiat de concediu de odihnă legal, la care orice angajat are dreptul în concordanță cu dispozițiile C. muncii, nu poate să constituie un temei pentru izolare de colectiv și neatribuire de sarcini de serviciu, această invocare fiind în sine un argument pentru existența discriminării. În plus, chiar invocarea concediului medical (indiferente de mărimea sa și de cauza acestuia) ca argumentație în susținerea punctului de vedere al instanței reprezintă o discriminare pe criteriul de boală cronică necontagioasă.

În privința celuilalt argument, cum că ar fi refuzat proiecte pe motive mai mult sau mai puțin plauzibile, CNCD nu deține la dosar nicio probă plauzibilă.

Hotărârea CNCD este eronată și nelegitimă întrucât membrii Colegiului Director, prin excesul de autoritate manifestat, au încălcat dispozițiile art. 39 și art. 40 din Ordinul nr. 144 din 11 aprilie 2008 privind aprobarea Procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor, în sensul că nu au depus toate diligențele necesare obținerii de date și informații suplimentare celor din sesizare.

Recurentul a subliniat că angajatoarea avea și are scopul clar de a îl îndepărta pe orice cale din organizația sa, astfel că CNCD este instituția potrivită și competentă material ca să se pronunțe față de existența unei discriminări prin folosirea abuzivă de către angajatoare a unor măsuri administrative și/sau instrumente de cercetare, orientate exclusiv împotriva sa, în condițiile în care în situația faptică erau implicați cel puțin cei doi diriginți de șantier, omologi.

Folosirea în apărarea angajatoarei a concluziei Comisiei de disciplină, conform căreia nu a fost sancționat în urma cercetării disciplinare declanșată împotriva sa nu poate fi un argument pentru ca o astfel de anchetă să nu fie derulată și condusă cu eficiență, în condițiile în care în prezent Hotărârea nr. 648/2013 a CNCD este invocată de către angajatoare împotriva sa într-un alt context, în speță, într-un litigiu de muncă ce face obiectul Dosarului nr. x/2014.

În drept, recurentul a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost timbrată cu 200 RON taxă judiciară de timbru conform art. 24 din O.G. nr. 80/2013.

2.1.2. Întâmpinările

2.1.2.1. Pârâta SC B. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În concret, instanța a reținut:

- corecta soluționare a excepției de necompetență a CNCD în soluționarea capătului 1 de cerere (modul de întrunire a Comisiei de disciplină și modul în care și-a desfășurat activitatea), apreciind just că competența aparține unei alte instanțe, specializate;

- corecta soluționare și a capătului de cerere (discriminarea pe criteriul convingerilor profesionale (personale), apreciind că nu s-a făcut dovada că, în concurs cu alt angajat al pârâtei și în mod particular, raportat la motivele de fapt invocate de recurent în susținerea acestui capăt de cerere, în concurs cu angajatul C., ar fi fost discriminat; criteriul convingerilor profesionale nu este nici de natură și nici suficient prin el însuși a dovedi existența cadrului "intimidant, ostil, degradant ori ofensiv", în lipsa altor probatorii;

- corecta soluționare și a capătului trei de cerere (discriminare prin aplicarea unui tratament diferențiat comparativ cu salariatul C.), nu atât pentru inexistența similitudinii, ci a situației comparabile, ca efect al faptului că persoana cu care s-a comparat era angajatul altei societăți, drept pentru care intimata nu putea face acte de dispoziție pe tărâm disciplinar asupra celui din urmă;

- corecta soluționare și a capătului de cerere patru (victimizarea prin adoptarea de către angajator a unei reacții disproporționate, prin neatribuirea de lucrări), reținând că victimizarea reclamatei a fost infirmată de probatoriul administrat de pârâtă.

Dintre cele 4 (patru) motive distincte reținute în pronunțare de judecătorul fondului, recurentul a înțeles să critice numai unul dintre ele, celelalte critici formulate care se subsumează pct. 1 - 3 din recurs fiind inadmisibile pe considerente ce țin de faptul că vizează netemeinicia sentinței, iar nu nelegalitatea acesteia.

Așa fiind, atâta vreme cât recurentul s-a rezumat a critica soluția fondului numai în parte, recursul este inadmisibil, lipsit de interes, întrucât acest fapt n-ar fi suficient pentru reformarea hotărârii atacate, tocmai fiindcă celelalte motive reținute în pronunțare, corelative celorlalte capete de cerere, n-ar putea fi casate în condițiile în care nu au fost atacate - instanța fiind ținută de limitele investirii.

În al doilea rând, recurentul nu invocă motive ce țin de legalitatea hotărârii atacate, ci cel mult de temeinicia hotărârii pronunțate de CNCD, ceea ce face ca recursul să fie inadmisibil, în considerarea aplicării, mutatis mutandis, a dispozițiilor art. 483 alin. (2), teza ultima C. proc. civ.

Recurentul a invocat noi motive ce nu au făcut obiect de cercetare în căile precedente și a procedat la reiterarea motivelor invocate în calea administrativ-jurisdicțională, caz în care nu se poate vorbi de un un recurs motivat în limita motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Recurentul încearcă pe această cale să completeze motivele invocate în sprijinul contestației depuse la CNCD cu motive care nu au făcut obiectul cercetării nici pe cale administrativ-jurisdicțională, nici judiciară; motivele de fapt invocate direct în calea de atac a recursului sunt inadmisibile.

Față de modul de soluționare a primului capăt de cerere, intimata a arătat că tot ceea ce ține de conflictele de muncă este de competență instanțelor judecătorești specializate, astfel că ca hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. CNCD este o autoritate administrativ-jurisdicțională care are competența de a investiga, constată și sancționa faptele de discriminare. CNCD este competent să primească petiții privind discriminarea pe orice criteriu. De asemenea, CNCD se poate pronunța asupra faptelor de discriminare, indiferent de contextul în care acestea au avut loc, cu excepția situațiilor în care o lege specială prevede un alt mecanism de sancționare. De exemplu, în cazul litigiilor de muncă, Inspecția Muncii este competentă să controleze aplicarea reglementărilor legale, generale și speciale, cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale de muncă și să sancționeze toate faptele care, potrivit legii, constituie contravenții, iar instanța de judecată competentă în legătura cu aspectele ce sunt în legătura cu răspunderea disciplinară.

Față de modul de soluționare a celorlalte trei capete de cerere se arată că până în faza recursului, recurentul nu a invocat discriminarea pe criteriul răspunderii disciplinare, ci pe criteriul răspunderii profesionale (personale).

Intimata a mai arătat că în domeniul discriminării se aplica un standard deosebit pentru dovedirea faptei, denumit "inversarea sarcinii probei". Această regulă presupune că persoana vătămată să dovedească un minim de fapte de pe urma cărora se poate presupune că există o discriminare directă sau indirectă [art. 20 alin. (6) O.G. nr. 137/2000]. Or, recurentul nu numai că nu a făcut vreo dovadă a faptelor reclamate în fața CNCD.

În esență, recurentul pretinde ca intimata, în concurs cu majoritatea, i-a aplicat discriminarea pozitivă/discriminarea minoritară. Recurentul transferă un drept de dispoziție al persoanei juridice în sarcina altei persoane juridice fără niciun fundament și confundă dreptul intimatei instituit legal de a acționa într-o situație dată într-un anumit sens cu discriminarea.

În drept, au fost invocate prev. art. 490 alin. (2), teza a II-a C. proc. civ.

2.1.2.2. Intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Referitor la prima critică adusă hotărârii, în ceea ce privește greșita admitere a excepției necompetenței materiale a CNCD cu privire la modalitatea în care angajatorul a procedat, a aplicat procedura specifică și a desfășurat măsura administrativă de cercetare disciplinară, se arată că prin petiția nr. 32 din 04 ianuarie 2013, reclamantul a susținut că în baza unei reclamații scrise a fost supus unei cercetări disciplinare, în vederea stabilirii unei vinovății privind săvârșirea unei abateri disciplinare de la prevederile Regulamentului Intern. Astfel, reclamantul a sesizat C.N.C.D.-ul cu privire la un posibil tratament discriminatoriu săvârșit de angajatorul SC B. SA, prin modul abuziv și ofensator în care s-a desfășurat cercetarea disciplinară. Deci, CNCD era chemat nu pentru a se pronunța asupra anumitor tratamentelor aplicate reclamantului, pe un anumit criteriu, în perioada delimitată de momentul începerii cercetării disciplinării și momentul soluționării reclamației de către comisia de disciplină, ci este chemat pentru modul în care a fost întrunită comisia de disciplină și modul în care a înțeles să se desfășoare cercetarea disciplinară. Or, împrejurarea dată ar fi pus CNCD-ul în postura de a verifica un act de procedură (desfășurarea cercetării disciplinare), respectiv temeinicia și legalitatea soluției adoptate de către comisia de disciplină.

Pe de altă parte, în mod corect s-a reținut că aspectele sesizate sunt de competența instanțelor judecătorești, vizând temeinicia și legalitatea actelor de procedură (mai exact desfășurarea cercetării disciplinare de către comisia de disciplină), împrejurare care excede competențelor legale stabilite de legiuitorul național în sarcina CNCD-ului. Este evident că instituția pârâtă nu are competență materială în a verifica temeinicia și legalitatea unui act de procedură, respectiv desfășurarea cercetării disciplinare. Mai mult, cercetarea disciplinară a avut la bază o reclamație scrisă, iar nu criteriul invocat, respectiv convingerile profesionale.

Referitor la modul abuziv în care s-a făcut cercetarea disciplinară, intimatul a arătat că instituția administrativ jurisdicțională, CNCD, nu are competență materială de a analiza posibilele "abuzuri".

Prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare nu sunt incidente cauzei supuse soluționării, în sensul că aspectele sesizate nu pot constitui fapte de discriminare, iar aspectele invocate în petiție, legate de modul abuziv în care s-a făcut cercetarea disciplinară sunt unele care țin de atributul suveran al instanțelor judecătorești de drept comun.

CNCD, organ administrativ-jurisdicțional, cu competență limitată la a constata stările de discriminare prin emiterea unei hotărâri și, eventual, stabilirea unei sancțiuni contravenționale, nu are competența materială de a se pronunța asupra aspectelor care sunt vădit de competența altor instituții ale statului.

În concluzie, modul abuziv în care s-a făcut cercetarea disciplinară a recurentului nu poate intra sub dispozițiile actului normativ special, în speță O.G. nr. 137/2000.

Referitor la discriminarea pe criteriul răspunderii disciplinare, intimatul a arătat că hărțuirea (în sensul comun al noțiunii) nu este o faptă de discriminare. Astfel, natura hărțuirii [definită de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000], sub aspectul ei constitutiv, decurge din crearea unui cadru "intimidant, ostil, degradant ori ofensiv" care este determinat de existența unui criteriu, ceea ce presupune o legătură de cauzalitate între tratamentul diferit indus (hărțuire) și criteriul interzis de lege.

Mai mult, legiuitorul a înțeles să reglementeze "hărțuirea" [definită de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000] ca pe o noțiune autonomă, cu caracteristicile prezentate anterior, spre deosebire de sensul comun al noțiunii [art. 2 alin. (5)]. Hărțuirea reprezintă o formă de discriminare, introdusă de legiuitorul român în procesul de transpunere a prevederilor Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică.

Pentru a ne găsi în situația unei fapte de hărțuire este necesară întrunirea cumulativă a elementelor constitutive acesteia. Astfel, fapta de hărțuire se circumstanțiază într-un comportament care poate îmbrăca diferite forme. Sintagma "orice comportament" denotă intenția legiuitorului de a cuprinde o arie largă de comportamente, și nu una restrictivă, ceea ce permite reținerea unor calificări diferite în practică, și care pot să varieze de la caz la caz, circumscrise sub forma unor afirmații exprimate prin cuvinte, gesturi, acte sau fapte etc.

Motivul sau cauza comportamentului sunt determinate de un criteriu inerent, care este în mod expres prevăzut de legiuitor, într-o listă neexhaustivă, având în vedere că textul de lege prezintă într-o enumerare cu caracter determinat criteriul de "rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenența la o categorie defavorizată, vârsta, handicap, statut de refugiat ori azilant".

Caracterul neexhaustiv este dat de însăși sintagma "sau orice alt criteriu" alăturată criteriilor expres enumerate în art. 2 alin. (5), dar sintagma "orice alt criteriu" nu înseamnă lipsa criteriului, deoarece inexistența unui criteriu nu ar putea determina săvârșirea presupusei fapte de discriminare. Mai mult, natura hărțuirii, sub aspectul ei constitutiv, decurge din crearea unui cadru "intimidant, ostil, degradant ori ofensiv" care este determinat de existența unui criteriu, ceea ce presupune o legătură de cauzalitate între tratamentul diferit indus/hărțuire și criteriul interzis de lege.

Criteriul invocat de reclamant care, în opinia sa, determină caracterul discriminatoriu al faptelor reprezentanților SC B. SA este "criteriul convingerilor profesionale".

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa, a arătat că o convingere invocată trebuie să fie demnă de o societate democratică, și să atingă un anumit nivel de argumentare, seriozitate, coeziune și importanță.

Tot în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului definește criteriul "convingere" după cum urmează:

"Se poate considera convingere filozofică acea convingere care este demnă într-o societate democratică și nu este incompatibilă cu demnitatea umană, nu este în conflict cu drepturile fundamentale ale copilului la educație; chiar dacă cuvântul convingere nu este sinonim cu opinie sau idee, se referă la acel crez care are un anumit nivel de argumentare, seriozitate, coeziune și importanță; cuvântul filozofic are mai multe înțelesuri, se poate referi la sisteme total acoperitoare, dar și la viziuni privind domenii mai mult sau mai puțin triviale, dar niciunul din aceste două extreme nu pot fi adoptate în interpretare; punctul de vedere al aplicaților se referă la un aspect important și substanțial, și anume la integritatea personală, proprietățile și influențele pedepsei corporale, excluderea stresului pe care riscul unei astfel de pedepse îl induce; acestea sunt puncte de vederi care au caracteristicile convingerilor filozofice prezentate anterior, ceea ce le distinge de opinii care vizează alte metode de disciplină sau disciplina în general".

Raportat la motivele invocate de recurent, intimatul a arătat că acestea nu pot fi încadrate în sfera criteriilor la care fac referire dispozițiile art. 2 alin. (5); din susținerile recurentului nu rezultă motive de nelegalitate în ceea ce privește hotărârea recurată.

Referitor la discriminarea recurentului raportat la dirigintele de șantier omolog, se arată că lipsesc celelalte elemente constitutive ale fapte de discriminare. Prin petiție se invocă o presupusă faptă de discriminare a recurentului în raport cu dirigintele de șantier omolog de la firma de consultanță D. SRL.

Sub aspectul incidenței prevederilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000, relativ la definiția discriminării, se arată că, în situația persoanelor tratate diferit, tratamentul este datorat apartenenței lor la unul dintre criteriile prevăzute în textul de lege, art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată. Un aspect definitoriu al discriminării îl constituie faptul că diferența de tratament este bazată pe o caracteristică, respectiv un criteriu interzis. Ca atare, tratamentul aplicat trebuie să fie diferit de cel care a fost sau ar fi aplicabil unei persoane dintr-un grup relevant în circumstanțe similare sau comparabile.

Or, discriminarea directă presupune atingerea adusă beneficiului unui drept al persoanei discriminate tocmai datorită apartenenței acesteia la un grup (de exemplu, origine rasială sau etnică, religie, vârstă etc.) sau al unei caracteristici individuale (dizabilitate, gen, vârstă, boală cronică etc).

Din acest punct de vedere, discriminarea directă presupune o legătură de cauzalitate identificabilă între actul sau faptul diferențierii și apartenența la una dintre caracteristicile sau la unul dintre criteriile cuprinse în norma juridică și individualizate în cazul persoanei care este supusă discriminării.

Raportat însă la elementele particulare ale petiției deduse soluționării, nu se poate reține un raport de cauzalitate între un criteriu indicat și tratamentul diferit aplicat.

În speța nu se întrunesc toate condițiile prevăzute de lege, în vederea constatării actelor/faptelor de discriminare, prezentate de către actualul reclamant, așa cum sunt definite de prevederile O.G. nr. 137/2000, republicată, mai exact nu exista un drept încălcat al unei persoane aflată într-o situație comparabilă/analoagă/identică și acest tratament să nu fie justificat obiectiv. Probele administrate în cauză nu sunt apte (în măsură) să demonstreze nici criteriul de discriminare utilizat de către persoana reclamată, nici poziția de discriminare/inferioritate în care reclamantul s-ar afla prin comparație cu persoane aflate în situații similare.

În consecință, măsurile adoptate de către angajator, referitoare la organizarea activității sau managementul resurselor umane, precum și adoptarea unor măsuri cu caracter administrativ, față de unii salariați (chiar cu funcții de conducere în firmă) nu au caracter discriminatoriu.

În ceea ce privește victimizarea recurentului, se arată că, potrivit art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, "constituie victimizare și se sancționează contravențional conform prezentei ordonanțe orice tratament advers, venit ca reacție la o plângere sau acțiune în justiție cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării".

Astfel, o faptă poate fi considerată victimizare dacă îndeplinește cumulativ următoarele condiții: existența unei plângeri sau acțiuni în justiție cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării; existența unui tratament advers ca răspuns la acest demers al victimei; tratamentul advers are ca efect crearea unei atmosfere ostile, degradante, umilitoare sau are consecințe asupra condițiilor de muncă ale victimei.

În cazurile de victimizare, nu are relevanță dacă plângerea sau acțiunea în justiție cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării a fost admisă sau nu. Astfel, trebuie analizat dacă există din partea reclamantului o plângere cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării, o reacție adversă din partea reclamatului și în ce măsură între acestea există un raport de cauzalitate.

Intimata a arătat că nu se poate constata săvârșirea faptei contravenționale de victimizare în sensul art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, deoarece instituția pârâtă nu poate reține un raport de cauzalitate între plângerea reclamantului adresată CNCD și tratamentul advers ca răspuns la acest demers. Mai mult, din probele aflate la dosar a reieși faptul că recurentul a avut un număr însemnat de zile de concediu și de asemenea a refuzat în mod constant proiecte.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

2.1.3. Răspunsurile la întâmpinări

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de pârâta SC B. SA, prin care a arătat că a recurat sentința exclusiv în raport de pârâtul CNCD, nu și față de această pârâtă.

Față de întâmpinarea depusă de intimatul-pârât CNCD, recurentul-reclamant nu a formulat întâmpinare.

2.2. Recursul formulat de pârâta SC B. SA

Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte sentinței în partea ce privește modul de soluționare a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată suportate de recurentă, cu consecința admiterii cererii de obligare a reclamantului la plata sumei de 8.157 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

2.2.1. În motivarea recursului formulat de recurenta-pârâtă, s-au arătat următoarele:

Prima instanța a reținut că recurenta-pârâtă a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 8.157 RON dovedit prin facturi și extrase de cont. În examinarea cererii, prima instanța a reținut că înscrisurile anexate în dovedirea cheltuielilor de judecata nu fac dovada plății, întrucât extrasele de cont depuse fac dovada achitării altor facturi (nr. 18462 din 09 februarie 2015 și nr. 18608 din 09 martie 2015).

Conform art. 452 C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. Dar împrejurarea că, în condițiile art. 452 C. proc. civ., dovada cheltuielilor de judecată trebuie să fie făcută, cel târziu la data deschiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, nu poate conduce la concluzia inadmisibilității solicitării cheltuielilor de judecată pe cale separată. Art. 452 C. proc. civ. nu face decât să stabilească faptul că, în respectarea principiului contradictorialității, după includerea dezbaterilor într-un proces nu mai poate să fie depus la dosar niciun înscris.

Dacă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată a fost respinsă, modul de soluționare a acestei cereri trebuie să formeze obiect de critică în apel sau recurs. De această dată cheltuielile de judecată efectuate într-o anumită etapă a procesului nu mai pot fi cerute pe cale separată, pentru că s-ar opune autoritatea de lucru judecat decurgând din hotărârea de respingere cererii.

Pornind de la faptul inexistenței vreunui temei de drept care să confere posibilitatea judecătorului de a respinge cheltuielile de judecată atunci când partea a câștigat procesul și dovedește că acestea au fost făcute, recurenta a arătat că cele două condiții sunt îndeplinite în mod cumulativ, inclusiv privind dovada plății lor încă din faza procesuală a fondului, fiindcă suma consemnată în extrasele de cont - depuse în dovedirea plății și încasării onorariului de avocat aferent litigiului pendinte - cuprinde nu numai sumele aferente facturilor reținute de instanța (nr. 18462 din 09 februarie 2015 și respectiv nr. 18608 din 09 martie 2015), ci și alte sume, aferente altor facturi, printre care se regăsesc și sumele aferente facturile de interes în cauza, anume sumele cuprinse în facturile nr. 18456 din 09 februarie 2015 și respectiv 18615 din 09 martie 2015, apreciate de instanța de fond ca fiind neachitate.

Dovada plății și încasării onorariului de avocat se face prin orice instrument și sistem de plata recunoscut în plan național, primul dintre aceste sisteme fiind cel reglementat Regulamentul nr. 2/2005 privind ordinul de plata utilizat în operațiuni de transfer-credit, publicat în M. Of. nr. 265, anume transferul de credit.

Regulamentul referit anterior este aplicabil ori de câte ori suntem în prezenta unor plăți efectuate în moneda națională pe teritoriul României, precum este plata în discuție.

Când plătitorul este nevoit să achite dările în sistemul arătat, el este supus unor reguli opozabile erga omnes, precum sunt cele instituite de Norma nr. 1/2005 privind modul unitar de completare a mențiunilor din ordinele de plată în mesajele electronice utilizate în sistemul REGIS și în casa de compensare automată, publicată în M. Of. nr. 75. Fiindcă modul de completare este unitar, adică centralizat național, dispozițiile cuprinse în norma referită anterior sunt imperative și opozabile tuturor.

Dovada achitării și încasării onorariului de avocat se face în cauză prin extrasele de cont emise de banca receptoare - dovada reconfirmată și de banca inițiatoare și de notele contabile atașate prezentului recurs. Dovada plății se face prin extrase de cont în situația în care plata se face prin sistem transfer credit, administrate de recurenta-pârâtă în fața instanței de fond.

Nu se poate aprecia că restricția numărului de caractere în cadrul instrumentului de plată impusă de norme legale poate fi opusă recurentei ca temei în respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

Nu se poate fi apreciată de plano și ab initio că sumele reprezentate în extrasele de cont reprezintă dovada exclusivă a achitării facturilor ce poartă numărul cel mai mic, ci dimpotrivă de vreme ce legea este cea care instituie limitări în completarea ordinelor; nu se poate aprecia de plano și ab initio că sumele globale care figurează în cele două extrase de cont nu sunt compuse/nu pot fi compuse din alte sume datorate în baza altor temeiuri.

Recurenta a arătat că a dovedit cu înscrisuri că sumele din cele două extrase sunt sume globale în compunerea cărora intră sume mai mici, aferente mai multor facturi, printre care se regăsesc și sumele aferente facturilor apreciate de instanța de fond ca fiind neachitate (nr. 18456 din 09 februarie 2015 și nr. 18615 din 09 martie 2015).

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost timbrată cu 100 RON taxă judiciară de timbru conform art. 24 din O.G. nr. 80/2013.

2.2.2. Întâmpinarea

Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Pentru a putea solicita cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, recurenta ar fi trebuit să facă dovada lor în mod expres pentru activitățile de asistență și reprezentare juridică efectuate în dosar, cu depunerea cel puțin al unui deviz de cheltuieli care să evidențieze transparent aceste activități. Se impunea astfel, ca în lipsa unor elemente esențiale în care să rezulte că plata a fost făcută pentru serviciile prestate în legătură cu dosarul cauzei, depunerea unui act justificativ care să poată sta la baza stabilirii și acordării cheltuielilor de judecată.

Mai mult, conform facturilor nr. 18456 din 9 februarie 2015, respectiv nr. 18615 din 9 martie 2015 anexate la cerea în recurs, rezulta că între recurentă și cabinetul de avocatură se desfășurau (se desfășoară) mai multe activități de asistență juridică, în baza unui contract (nr. x) încheiat încă din anul 2006, nefăcându-se astfel, dovadă în concret care din aceste sume au fost orientate în mod real către soluționarea acestui dosar.

În paralel cu derularea procesului în contencios, cabinetul de avocatură F. reprezintă recurenta SC B. SA lași și în cauza din Dosarul pe dreptul muncii nr. x/99/2014, cauza care are legătura cu faptele reclamate în Dosarul nr. x/2014. Există o disproporție evidentă între activitățile juridice prestate în mod efectiv de către apărătorul recurentei în Dosarul x/2014 și obligarea sa la plata unor cheltuieli de judecată atât de mari, cu titlu de onorariu avocat, care este posibil să acopere și parte din cheltuielile aferente Dosarului nr. x/99/2014.

Se mai arată că evaluarea cheltuielilor de judecată pe care o face instanța trebuie să țină cont de proporția rezonabilă între suma de bani achitată cu titlu de onorariu de avocat și munca prestată de către acesta, criteriu expres prevăzut de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. [art. 451 alin. (2) C. proc. civ.].

Intimatul-pârât CNCD nu a formulat întâmpinare, deși recursul a fost comunicat acestuia în termenul legal.

2.2.3. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-pârâtă SC B. SA a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de acesta.

În motivarea răspunsului, s-au arătat următoarele:

În ceea ce privește lipsa unui deviz de cheltuieli, se arată că ceea ce pretinde recurentul-reclamant că nu există este în fapt dovedit prin anexele care însoțesc facturile și care arată activitățile desfășurate de avocați în cadrul dosarului, în ce au constat ele, timpul afectat, onorariul perceput pentru activitățile desfășurate în legătură directă, indirectă și conexă cu litigiul ce face obiectul dosarului, fiind relevate celelalte activități și onorariul aferent, care compun, alături de onorariul perceput pentru activitățile de interes, valorile totale ale celor două facturi anexate. Se mai arată că majoritatea activităților din partea scrisă și studiul dosarului, precedă termenele de judecată. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia este posibil ca parte din onorariul solicitat să acopere și parte din cheltuielile aferente dosarului nr. x/2014, aceasta este nefondată, câtă vreme din anexele care însoțesc facturile reiese fără putință de tăgadă că sunt distinct înregistrate și poarta alte valori.

3.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 16 ianuarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În conținutul raportului întocmit în cauză, s-a reținut că cererile de recurs îndeplinesc condițiile de admisibilitate, fiind nefondată excepția nulității recursului promovat de recurentul-reclamant A., urmând ca raportul să fie înaintat spre analiză completului de filtru în conformitate cu disp. art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 aprilie 2017, completul de filtru a constatat faptul că cererile de recurs îndeplinesc condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursurile ca fiind admisibile în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

3.2. Soluția Înaltei Curți asupra recursurilor

3.2.1. Cu privire la recursul formulat de recurentul-reclamant A.

Prin sentința recurată, prima instanță a constatat faptul că recurentul-reclamant a sesizat intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării arătând că angajatorul său, recurenta-pârâtă SC B. SA, prin acțiunile întreprinse, îl hăituiește și îl discriminează la locul de muncă, scopul final fiind acela de a-l elimina din structurile societății, fie prin demisie, fie prin concediere.

Prin Hotărârea C.N.C.D nr. 648 din 30 octombrie 2013 ce face obiectul prezentei cauze, s-au reținut următoarele:

- în ceea ce privește aspectul și felul în care s-a desfășurat cercetarea disciplinară, precum și aspectele privitoare la capătul de cerere privind modul de întrunire a Comisiei de disciplină, se admite excepția de necompetență materială a C.N.C.D;

- în ceea ce privește aspectele referitoare la capătul de cerere privind evaluarea petentului pe criteriul convingerilor personale, nu se întrunesc elementele constitutive ale faptei de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată (lipsă raport de cauzalitate între criteriul invocat și fapta sesizată);

- în ceea ce privește aspectele referitoare la capătul de cerere privind comparabilitatea la care petentul s-a raportat, nu constituie discriminare, nefiind incidente dispozițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și aprobările ulterioare, republicată, pentru neîntrunirea elementelor constitutive, respectiv lipsa situației comparabile;

- în ce privește victimizarea petentului, aspectele sesizate nu întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de victimizare, așa cum este aceasta prevăzută de art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și aprobările ulterioare, republicată.

3.2.1.1. În ceea ce privește motivul de recurs prin care se invocă greșita admitere a excepției necompetenței materiale a CNCD cu privire la aspectul și felul în care s-a desfășurat cercetarea disciplinară, precum și la aspectele privitoare la capătul de cerere privind modul de întrunire a Comisiei de disciplină [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.]

Recurentul a considerat că sunt încălcate dispozițiile art. 19 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 137/2000, deoarece CNCD nu a cercetat și apreciat în concret dacă modul în care s-a dispus și s-a derulat ancheta disciplinară a respectat și drepturile salariatului sau dacă această cercetare disciplinară nu a constituit în realitate o formă de hârțuire și de discriminare, axată tocmai pe convingerile sale profesionale.

Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță faptul că verificarea respectării procedurii de cercetare disciplinară de către angajator nu intră în atribuțiile CNCD. Apoi, obligativitatea efectuării cercetării disciplinare fiind impusă prin lege, nu se poate reține un tratament nejustificat față de reclamant.

De asemenea, este corectă și reținerea primei instanțe, în sensul că nu se poate identifica un comportament discriminatoriu în lipsa unui termen de comparație; or, numai recurentul-reclamant a fost cercetat disciplinar la acel moment. CNCD nu are competența de a verifica modul în care s-a dispus, s-a derulat ancheta disciplinară, dacă s-a făcut sau nu cu respectarea drepturilor salariatului, legalitatea procedurii de cercetare disciplinare putând fi analizată doar de instanța competentă să soluționeze litigiul vizând aplicarea nelegală a unei sancțiuni disciplinare.

Astfel, în mod corect s-a reținut prin actul emis de CNCD și prin sentința recurată faptul că aspectele sesizate sunt de competența instanțelor judecătorești, vizând temeinicia și legalitatea actelor de procedură (desfășurarea cercetării disciplinare de către comisia de disciplină), împrejurare care excede competențelor legale stabilite în sarcina CNCD.

Dincolo de acest aspect, cercetarea disciplinară nu s-a finalizat prin sancționarea recurentului-reclamant, aspect de natură să înlăture un minim indiciu de tratament discriminatoriu.

Astfel, acest prim motiv de recurs referitor la greșita admitere a excepției necompetenței materiale a CNCD este nefondat.

3.2.1.2. În ceea ce privește motivul de recurs referitor la capătul de cerere privind evaluarea petentului pe criteriul convingerilor personale [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.]

Cu privire la acest aspect, intimatul-pârât CNCD a apreciat că reclamantul nu este discriminat pe baza acestui criteriu și că recurenta-pârâtă SC B. SA are un sistem de evaluare obiectiv, care se aplică în același mod tuturor angajaților, nefiind dovedit că reclamantul în mod discriminatoriu a fost tratat și evaluat/calificat de către conducerea SC B. SA, în special în bază și în relație directă cu reclamația depusă de SC C. SRL.

Recurentul a arătat că prin petiția către CNCD nu a înțeles să conteste maniera de evaluare, ci modul discriminatoriu în care a fost tratat și evaluat/calificat de către conducerea SC B. SA, în special pe bază și în relație directă cu reclamația depusă de SC C. SRL. Recurentul a arătat că CNCD, limitându-se la comparabilitatea cu un coleg de pe o poziție similară cu acesta (salariat la același angajator), nu a răspuns la capătul de cerere privind discriminarea sa pe criteriul convingerilor profesionale, limitându-se să facă referire doar la modul general despre procedura de evaluare profesională.

Înalta Curte constată că nu se poate reține faptul că CNCD nu a răspuns capătului de cerere referitor la discriminarea recurentului-reclamant pe criteriul convingerilor profesionale.

Astfel, instanța de recurs constată că intimatul-pârât a răspuns, considerând că aspectele sesizate nu pot constitui ca atare fapte de discriminare, iar aspectele legate de modul abuziv în care s-ar fi efectuat cercetarea disciplinară țin de atributul suveran al instanțelor judecătorești de drept comun. Simplu fapt că persoanele din conducerea societății angajatoare au instrumentat o anchetă disciplinară nu poate fi considerată ca o discriminare a reclamantului pe criteriul convingerilor profesionale, limitându-se să facă referire doar la modul de evaluare.

În esență, prin discriminare se înțelege aplicarea unui tratament diferit pentru persoane aflate în situații comparabile cu scopul de a restrânge ori de a înlătura recunoașterea, folosința sau exercitarea, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, prin jurisprudența sa, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile, sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicat.

Or, așa cum s-a statuat deja anterior, nu a existat un termen de comparație pentru a se putea reține situația-premisă de începere a verificărilor referitoare la discriminare. În domeniul discriminării, se aplică un standard diferit și special pentru dovedirea faptei, în sensul că persoana vătămată trebuie să dovedească un minim de fapte de pe urma cărora se poate presupune că există o discriminare directă sau indirectă [art. 20 alin. (6) O.G. nr. 137/2000]. Or, recurentul nu a făcut vreo dovadă a existenței unei persoane aflate în situație similară cu a sa, pentru a se putea analiza o eventuală discriminare.

În ceea ce privește susținerile referitoare la existența hărțuirii, Înalta Curte constată că hărțuirea reprezintă o formă de discriminare, iar pentru a ne găsi în situația unei fapte de hărțuire este necesară întrunirea cumulativă a elementelor constitutive acesteia, inclusiv a elementului constând în existența unui criteriu, ceea ce presupune o legătură de cauzalitate între tratamentul diferit indus/hărțuire și criteriul interzis de lege. Ca atare, pentru stabilirea unei fapte de hărțuire este necesară existența unui criteriu determinat care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv, or din susținerile reclamantului nu rezultă un atare criteriu.

Criteriul invocat de reclamant care, în opinia sa, a determinat caracterul discriminatoriu al faptelor reprezentanților SC B. SA este criteriul convingerilor profesionale.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa, a arătat că o convingere invocată trebuie să fie demnă de o societate democratică și să atingă un anumit nivel de argumentare, seriozitate, coeziune și importanță. Tot în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului definește criteriul "convingere" după cum urmează:

"Se poate considera convingere filozofică aceea convingere care este demnă într-o societate democratică și nu este incompatibilă cu demnitatea umană, nu este în conflict cu drepturile fundamentale ale copilului la educație; chiar dacă cuvântul convingere nu este sinonim cu opinie sau idee, se referă la acel crez care are un anumit nivel de argumentare, seriozitate, coeziune și importanță; cuvântul filozofic are mai multe înțelesuri, se poate referi la sisteme total acoperitoare, dar și la viziuni privind domenii mai mult sau mai puțin triviale, dar niciunul din aceste două extreme nu pot fi adoptate în interpretare; punctul de vedere al aplicanților se referă la un aspect important și substanțial, și anume la integritatea personală, proprietățile și influențele pedepsei corporale, excluderea stresului pe care riscul unei astfel de pedepse îl induce; acestea sunt puncte de vedere care au caracteristicile convingerilor filozofice prezentate anterior, ceea ce le distinge de opinii care vizează alte metode de disciplină sau disciplina în general".

Convingerile profesionale nu pot fi încadrate în sfera criteriilor la care fac referire dispozițiile art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, reprezentând opinii, iar nu convingeri filozofice în sensul evidențiat mai sus de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Or, în lipsa unui criteriu, nu se poate reține existența hărțuirii ca formă de discriminare.

Astfel, nu poate fi reținut nici acest motiv de nelegalitate în ceea ce privește hotărârea recurată.

3.2.1.3. În ceea ce privește motivul de recurs referitor la discriminarea recurentului -reclamant în raport de dirigintele de șantier omolog [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.]

Cu privire la acest aspect, intimatul-pârât CNCD a reținut faptul că nu constituie discriminare din cauza neîntrunirii elementelor constitutive, respectiv pentru lipsa situației comparabile.

Recurentul a invocat faptul că elementul comun este reprezentat de răspunderile și atribuțiile similare și complementare avute de ambii în activitatea de monitorizare a derulării contractului de lucrări, iar nu calitatea de angajat direct în raport cu SC B. SA Iași.

Înalta Curte constată că distincția făcută de prima instanță între situația recurentului-reclamant și cea a dirigintelui de șantier din partea firmei D. nu a fost demontată convingător prin criticile recurentului.

Împrejurarea că cei doi erau angajați la societăți diferite este esențială pentru verificarea caracterului comparabil al celor două persoane; cum în mod corect a subliniat prima instanță, celălalt diriginte de șantier angajat de cealaltă societate nu putea fi supus de un alt angajator procedurii cercetării disciplinare.

Pe de altă parte, persoana cu care recurentul s-a comparat, respectiv dl. E. era diriginte de șantier, în timp ce recurentul era responsabilul cu implementarea proiectului, funcții diferite în cadrul proiectului.

Așa cum s-a reținut în cadrul motivului de recurs precedent, Curtea Europeană a apreciat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Instanța de recurs reține că nu există un drept încălcat al unei persoane aflată într-o situație comparabilă și că măsurile adoptate de către angajator, referitoare la organizarea activității sau managementul resurselor umane, precum și adoptarea unor măsuri cu caracter administrativ, față de unii salariați (chiar cu funcții de conducere în firmă) nu au caracter discriminatoriu, mai ales în raport de salariații aparținând altor firme; astfel, și acest motiv de recurs este nefondat.

3.2.1.4. În ceea ce privește motivul de recurs referitor la victimizarea recurentului-reclamant [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.]

În ceea ce privește afirmațiile petentului în sensul că, imediat după decizia comisiei de disciplină, nu a mai primit de muncă, intimatul CNCD a reținut că petentul a avut aproximativ 160 de zile de concediu medical și de asemenea că a refuzat proiecte pe diverse motive mai mult sau mai puțin plauzibile.

Recurentul a invocat faptul că CNCD își motivează hotărârea adoptată doar pe declarațiile verbale obținute în timpul anchetei, fără a le corela cu alte mijloace de probă.

Or, prima instanță a avut în vedere un probatoriu vast, ca urmare a căruia a reținut faptul că recurentul-reclamant a absentat în anul 2012 mai bine de 3 luni de la serviciu, iar la începutul anului 2013, pe motive medicale, mai bine 30 de zile, la care se adaugă învoirile solicitate verbal și scris și acordate pe parcursul anului 2013 și concediul legal de odihnă cuvenit (25 de zile).

Nu poate fi reținut argumentul recurentului în sensul că invocarea concediului medical (indiferent de mărimea sa și de cauza acestuia) ca argumentație în susținerea punctului de vedere al instanței reprezintă o discriminare pe criteriul de boală cronică necontagioasă, cât timp prima instanță a invocat acest aspect de fapt tocmai pentru a răspunde criticii legate de netrasarea sarcinilor de serviciu; reprezintă o împrejurare normală ca în perioada concediului medical sau de odihnă, recurentului să nu îi fie trasate sarcini de îndeplinit. Pe de altă parte, prima instanță a reținut că recurentului i-au fost stabilite sarcini suplimentare fișei postului, împrejurare ce nu a fost contestată