ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3663/2014

Decizia nr. 3663/2014

Asupra cererilor de recurs de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/3/2011 din 09 septembrie 2011 reclamantul A. a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 325 din 03 august 2011 pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Prin sentința civilă nr. 2494 din 05 iunie 2012, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 07 august 2012.

În cuprinsul acțiunii reclamantul a arătat că a fost acuzat de petenta B. de săvârșirea unei fapte de discriminare constând în atingerea adusă demnității umane pe criterii de gen, atribuindu-i-se transmiterea unei scrisori către angajatorul petentei.

Reclamantul susține că singurul mijloc de probă a fost o așa zisă traducere a unei notificări atribuite lui în calitate de președinte al C. și care nu cuprinde numele sau parafa notarului public care ar fi legalizat semnătura traducătorului și a semnăturii acestuia.

A mai arătat și că pârâtul C.N.C.D. a emis hotărârea contestată fără să se asigure că deține probatoriul care să demonstreze că o faptă de discriminare îi poate fi atribuită reclamantului sau organizației pe care o conduce, superficialitatea C.N.C.D. aducându-i grave prejudicii de imagine, fiind dovada gravelor carențe organizatorice și a lipsei de profesionalism a semnatarilor hotărârii contestate.

În drept, au fost invocate dispozițiile O.G. nr. 137/2000 și ale Legii nr. 554/2004.

Prin încheierea din 31 octombrie 2012, Curtea de Apel București, la cererea pârâtului C.N.C.D., a dispus introducerea în cauză a pârâtei B., persoana care a formulat petiția în urma căreia a fost emisă hotărârea contestată în cauza de față.

Prin sentința civilă nr. 2045 din 19 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea

formulată de

reclamantul A. – Președintele C., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B. și a anulat Hotărârea nr. 325 din 03 august 2011 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

- Prin Hotărârea nr. 325 din 03 august 2011 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării s-a constatat că reclamantul A. a săvârșit fapte de discriminare prin hărțuire, potrivit art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, și a fost sancționat cu amendă contravențională în cuantum de 400 RON potrivit art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

- În fapt, s-a reținut în sarcina reclamantului, că, în calitate de președinte al C., a intervenit în favoarea fostului soț al pârâtei B., oferind susținerea acestuia în procesul de încredințare a copilului, iar, în acest context, a adresat o scrisoare către angajatorul pârâtei solicitând încetarea colaborării cu aceasta, în cuprinsul căreia a caracterizat-o pe pârâtă ca fiind „bețivă, cu un comportament sexual aberant, pe scurt o curvă etc.” și și-a justificat cererea prin aceea că „ne interesăm asupra unui fapt care considerăm că este de datoria noastră și anume pedepsirea unei mame depravate, a unei persoane imorale care consideră că poate distruge sufletele unor copii, ale unor tați, ale unor bunici, lăudându-se că deține mulți bani, murdari și pe care nu-i merită”.

- Reclamantul critică sancționarea sa de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării susținând, în esență, că nu el este autorul respectivei scrisori ce i se atribuie.

Față de această situație de fapt, instanța de fond a reținut că atât din documentația avută în vedere de C.N.C.D. la emiterea hotărârii contestate, cât și din celelalte înscrisuri depuse de părți la dosarul cauzei, nu rezultă cu certitudine faptul că înscrisul intitulat „Notificare” ce a fost transmis angajatorului pârâtei B. ar fi fost întocmit de reclamantul A.

Astfel, C.N.S.C. a avut în vedere, o traducere în limba română realizată de traducătorul autorizat D. de pe scrisoarea redactată în limba franceză transmisă către E. SAS, angajatorul pârâtei B., și în care se menționa că aparține Președintelului C. - A., fiind înscrisă și mențiunea „semnătură indescifrabilă”.

Pârâtul a considerat în mod nejustificat că această traducere confirmă faptul că înscrisul aparține reclamantului A., fără a solicita a se depune chiar înscrisul original de pe care s-a realizat traducerea.

Acest înscris a fost depus de pârâta B. la solicitarea instanței, iar din cuprinsul acestuia rezultă, că nu este originalul notificării, ci o traducere a acesteia din limba română în limba franceză, traducere ce nu cuprinde semnătura reclamantului A., ci aceeași mențiune „signature illisible”.

În acest context, prima instanță, având în vedere că nu există un exemplar al scrisorii respective care să poarte semnătura reclamantului A., a apreciat că nu se poate reține cu certitudine că această scrisoare a fost emisă de către reclamant.

Este adevărat că există unele elemente de natură a duce la concluzia că reclamantul ar putea fi autorul respectivei scrisori, și anume existența pe înscrisul respectiv a numelui reclamantului, a antetului asociației pe care o conduce și a ștampilei acestei asociații, respectiv menționarea denumirii asociației C. pe avizul de expediere și pe plicul prin care a fost expediată scrisoarea, însă aceste elemente nu înlătură orice dubiu cu privire la persoana care este autorului respectivei scrisori.

Având în vedere principiul „in dubio pro reo” (dubiul profită făptuitorului) ce decurge din regula prezumției de nevinovăție ce este aplicabilă și în materie contravențională, Curtea de apel a apreciat că, în mod neîntemeiat, pârâtul C.N.C.D. a reținut că reclamantul A. este autorul scrisorii în baza căruia a fost sancționat reclamantul pentru săvârșirii discriminării prevăzute de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând modificarea sentinței atacate și, în urma rejudecării, respingerea acțiunii reclamantului ca nefondată.

I. Recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării invocă în susținerea recursului motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., fără însă a le dezvolta în fapt separat.

Astfel, prin cererea de recurs, recurentul-pârât în esență, reiterează argumentele aduse în fața instanței de fond în combaterea demersului judiciar al reclamantului, arătând că Hotărârea C.N.C.D. este legală și temeinică și a ținut cont de probele aduse în susținerea plângerii de către reclamantă, care, în opinia autorității, au fost veridice.

Se mai arată că, persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare, însă reclamantul nu a făcut nicio probă în acest sens.

Celelalte susțineri conținute în cererea de recurs reprezintă motivele expuse în Hotărârea nr. 325/2011 a C.N.C.D. prin care s-a reținut existența unei fapte de discriminare.

Prin criticile subsumate motivelor de recurs, recurenta –pârâtă afirmă că la dosar există înscrisuri, care coroborate cu faptul că alianța C. a apărat interesele fostului său soț în procesul de divorț și încredințare minor, dovedesc situația că notificarea trimisă la E. SAS a fost întocmită de A. în calitate de Președinte al Alianței C.

Susține recurenta că instanța de fond a greșit atunci când a aplicat principiul in dubio pro reo, în loc să aplice dispozițiile art. 1997 și 1998 vechiul C. civ. și să considere traducerea notificării cu antetul Alianței C. și ștampila acesteia, un început de dovadă scrisă, care coroborat cu celelalte înscrisuri (Plicul și AWB -ul în original cu adresa Alianței C. și a reclamantului, răspunsul societății franceze la notificare, etc.) fac dovada deplină a faptului că Președintele Alianței este autorul înscrisului defăimător.

De asemenea, arată recurenta că reclamantul nu a produs nicio probă prin care să dovedească afirmația că nu este autorul notificării.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți

Analizând recursurile formulate, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor incidente cauzei, Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru considerentele expuse în continuare.

Chestiunea de fapt care trebuie lămurită de instanța de recurs este aceea dacă, în mod corect, prima instanță a constatat, prin raportare la probele administrate în cauză, că nu s-a făcut dovada că reclamantul este autorul notificării prin intermediul căreia se pretinde că a fost săvârșită fapta de discriminare sancționată de C.N.C.D. prin hotărârea contestată. Orice altă referire legată de existența sau nu a faptei de discriminare excede cadrului recursului formulat, având în vedere că instanța de fond nu a analizat legalitatea actului administrativ atacat decât din perspectiva calității de subiect activ al contravenției în persoana reclamantului A.

Verificarea legalității și temeiniciei sentinței recurate se va raporta la înscrisurile depuse în fața instanței de fond, având în vedere că în dosarul de recurs nu au fost solicitată spre administrare proba cu înscrisuri noi.

În primul rând, Înalta Curte constată, din ansamblul susținerilor părților și a probatoriului administrat în cauză, situația, potrivit căreia, pârâta B. nu a putut prezenta nici autorității pârâte C.N.C.D. și nici instanței de judecată un exemplar original al Notificării invocată ca temei de fapt al discriminării sau măcar o copie simplă a originalului (prin metoda xerox sau scanată), care să conțină semnătura celui despre care se pretinde că a întocmit-o, în speță, a reclamantului A.

În al doilea rând, copiile actelor depuse la dosar de către pârâți și conformate cu originalul, cuprind neconcordanțe de formă, care conduc la existența unei îndoieli serioase asupra identității autorului notificării, aspecte pe care, instanța de fond, în mod corect, le-a sesizat, sancționând autoritatea pârâtă pentru lipsa de diligență în solicitarea de probe de la petenta B., pentru dovedirea neîndoielnică a săvârșirii faptei de discriminare de către A.

În acest sens, Înalta Curte constată, ca exemplu, că una dintre neconcordanțe este aceea dintre notificarea expediată către societatea franceză și răspunsul pe care aceasta l-a trimis reclamantului.

Astfel, deși notificarea a fost redactată în limba franceză, răspunsul a fost formulat în limba engleză și, deși prin notificare a fost indicată adresa Judecătoriei sectorului 2 pentru expedierea răspunsului, iar în A.R. este indicată adresa pentru primirea corespondenței CP XX de la Oficiul poștal nr. YY, societatea franceză a indicat în răspuns adresa sediului Alianței C., adresă care nu fusese menționată pe documentul expediat.

Pe de altă parte, susținerea recurenților că intimatul nu a făcut nicio probă pentru a-și dovedi afirmația în sensul că nu este autorul notificării, nu poate fi reținută.

Din actele dosarului de fond rezultă că la solicitarea reclamantului, curtea de apel a admis proba cu efectuarea unei adrese către Oficiul poștal nr. YY București pentru a se comunica dacă reclamantul sau Alianța C. dețin în folosință C.P. XX, indicată ca adresă de primire a corespondenței în A.R.-ul de expediere a notificării către societatea franceză angajatoare a pârâtei B. Răspunsul Oficiului Poștal nr. YY București a confirmat susținerea reclamantului, în sensul că C.P. XX nu era închiriată de Alianța C. sau de Președintele acesteia – A.

În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că nici critica recurentei B., în sensul că instanța de fond nu a aplicat dispozițiile art. 1997 și 1998 vechiul C. civ., privind „începutul de dovadă scrisă” nu poate fi reținută, deoarece această instituție nu are aplicabilitate în materia contenciosului administrativ în cadrul căreia se soluționează prezenta cauză și oricum această apărare nu a fost invocată în prima etapă procesuală, spre a fi analizată de curtea de apel.

Instanța de contencios administrativ, în speță, este chemată să verifice legalitatea și temeinicia unui act administrativ care constată existența săvârșirii unei contravenții prevăzută de o lege specială, neaflându-ne pe tărâmul răspunderii delictuale, în care se solicită acordarea unor pretenții izvorâte din delicte, astfel cum pretinde recurenta-pârâtă.

Având în vedere argumentele de fapt și de drept expuse mai sus, Înalta Curte constată că, în mod temeinic și legal, Curtea de Apel București a soluționat favorabil demersul judiciar al reclamantului, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., împotriva sentinței civile nr. 2045 din 19 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2014.