ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 709/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Soluția instanței de fond Prin cererea înregistrata pe rolul Curții de Apel București la data de 24 octombrie 2011, reclamanta SC F. SRL a formulat în contradictoriu cu pârâți: Consiliul Național pentru Combaterea Discriminări contestație împotriva hotărârii nr. 351 din 8 septembrie 2011 emisă de instituția pârâtă în Dosarul nr. 74/2011, având ca părți pe S.I., în calitate de petent și SC F. SRL în calitate de reclamantă, obiectul constând în interdicția accesului în incinta întreprinderii, neangajare pe postul deținut anterior, neacordare sporului de vechime, neacordarea sporului pentru condiții grele, neacordare concediului de odihnă pentru anul 2010 în cursul anului respectiv.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că urmare a petiției înaintată de S.I. Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, s-a constituit Dosarul de cercetare nr. 74/2011 în care a fost emisă hotărârea nr. 351 din 8 septembrie 2011, contestată în parte prin prezenta contestație. Cu privire la pct. 3, reclamanta a menționat că se contrazice cu pct. 5 din aceeași hotărâre, în sensul că pct. 3 prevede că „neplata sporului de vechime pentru petent reprezintă o discriminare”. Petentul S.I. a susținut faptul că timp de 2 luni (iulie 2010-august 2010) nu i-a fost plătit sporul de vechime, situație în raport cu care s-a simțit discriminat. Reclamanta a arătat că în luna septembrie 2010 s-a dispus ca salariatul să primească sporul în discuție atât pentru cele 2 luni cât și pentru luna septembrie, remediind astfel eroarea produsă.

Reclamanta a apreciat că neacordarea sporului de vechime salariatului S.I. pentru o singură lună (în speță luna iulie 2010) dintr-o eroare de introducere în program a componentelor salariului și ulterior dintr-o omisiuni nu este discriminatorie în raport cu niciunul din criteriile enumerate în art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, cu atât mai mult cu cât reclamanta a încercat să îndrepte greșeala încă din luna septembrie 2010. Cu privire la pct. 6, reclamanta a arătat că neacordarea concediului de odihnă aferent anului 2010 în cursul anului 2010 este nediscriminatorie, de asemenea. S-a precizat că pct. 6 fiind neîntemeiat, pe cale de consecință, și pct. 7 prin care s-a dispus sancționarea societății reclamante cu suma de 1.000 RON pentru neacordarea concediului de odihnă pentru anul 2010 în anul 2010, este neîntemeiat.

Prin sentința nr. 2189 din 27 martie 2012 a Curții de Apel București s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC F. SRL în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată. În ceea ce privește pretinsa contradicție din cuprinsul hotărârii atacate Curtea a constatat că este vorba de o simplă eroare materială, fără consecințe juridice. Instanța, coroborând dispozitivul cu motivarea deciziei a concluzionat că pct. 3 din dispozitiv care se referă la existența unei discriminări pentru neacordarea sporului de vechime are în vedere sporul de vechime propriu-zis în timp ce pct. 5 din dispozitiv, referitor la inexistența unei discriminări în ceea ce privește modul de acordare a sporului de vechime are în vedere sporul de vechime pentru condiții grele.

Cât privește concediul de odihnă, Curtea a constatat că reclamanta nu a acordat petentului S.I. concediul de odihnă pentru anul 2010 în anul 2010, invocând situația diferită în care se afla acesta fată de ceilalți salariați. În opinia instanței faptul că reclamantul a fost reintegrat în baza unei decizii a instanței de judecată, după o nelegală eliberarea din funcție, și mai avea de efectuat 20 de zile de concediu pentru anul 2009 nu constituie diferențe care să justifice tratamentul diferit aplicat reclamantului. A mai reținut instanța că pretinsele diferențe au fost determinate de fapta culpabilă a reclamantei, care a procedat la nelegala desfacere a contractului de muncă al petentului. S-a precizat că reclamanta nu poate să invoce în favoarea sa o situații generată de fapta sa culpabilă.

Restanța de concediu pentru anul 2009 a fost cauzată tot de nelegala desfacere a contractului de muncă, obligația de acordare a concediului restant neputând constitui un motiv suficient pentru neacordarea concediului pentru anul 2010. Față de aceste considerente Curtea a constatat că intimatul a proceda corect sancționând reclamanta pentru neacordarea sporului de vechime și pentru neacordarea în cursul anului 2010 a concediului cuvenit pentru acest an. Calea de atac exercitată Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs SC F. SRL Tulcea. În motivarea căii de atac, recurenta a adus, în esență, următoarele critici sentinței recurate: - instanța de fond nu a analizat temeinic faptele considerate discriminatorii în ceea ce-l privește pe S.I.

în raport de situația de fapt și conjunctura existentă la nivelul societății în momentul săvârșirii acestora; - în cauză, instanța de fond nu a analizat temeinic componentele noțiunii de discriminare care constă într-o diferențiere bazată pe un criteriu care atinge un drept, fără să existe o justificare obiectivă; - erorile, omisiunile cu privire la sporul de vechime nu pot fi apreciat ca fiind fapte de discriminare; - aspectelor legate de efectuarea concediului de odihnă le sunt incidente dispozițiile C. muncii și ale contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat note scrise privind recursul declarat de societatea reclamantă prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, considerând temeinică și legală sentința recurată.

În esență, se susține că potrivit O.G. nr. 137/2000 se sancționează efectele săvârșirii unor fapte cu caracter discriminator și nu intenția persoanei care se face vinovată de săvârșirea acestor fapte. Menționează intimatul că în raport de definiția discriminării prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (1) și de cele ale art. 6 din O.G.

nr. 137/2000, de faptele care fac obiectul petiției formulată de S.I., se poate reține întrunirea cumulativă a elementelor privind un tratament de deosebire, restricție, excludere, preferință între persoane care se află în situații comparabile și care sunt tratate diferit datorită unuia din criteriile prevăzute de lege și care au ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, în cauză fiind vorba de dreptul la sporul de vechime și dreptul la concediu de odihnă.

Soluția instanței de recurs Înalta Curte, analizând recursul formulat, reține că acesta este fondat în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 20 din O.G. nr. 137/2000, sesizarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării este făcută de persoana care se consideră discriminată. În cauza de față, sesizarea a fost făcută de petentul S.I. Conform prevederilor art. 20 alin. (4), alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, „Colegiul director al consiliului dispune măsurile specifice constatării existenței discriminării cu citarea părților”, respectiv a petentului și a persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea SC F. SRL, pentru a se susține sesizarea pe de o parte, iar pe de altă parte pentru a se da posibilitatea celei din urmă de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament, putându-se invoca orice mijloc de probă.

Deci, dacă derularea procedurii în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a desfășurat cu citarea și audierea ambelor părți, se impunea, cu atât mai mult, ca judecata în fața instanței de fond să se desfășoare cu respectarea principiilor fundamentale care guvernează activitatea judiciară, printre care principiul contradictorialității, care presupune că judecătorul trebuie să asculte deopotrivă pe cel care a sesizat instanța cât și pe cel care se apără. Or, după cum se constată, judecata la fond a avut loc fără a fi parte în litigiu și fără a fi citat cel care a sesizat Consiliul, respectiv S.I., motiv pentru care se impune casarea cauzei și trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță, pentru ca judecata pe fond să se realizeze cu respectarea principiului contradictorialității și dreptului la apărare.

De asemenea, cu ocazia rejudecării, întrucât faptele sesizate sunt în legătură cu executarea contractului de muncă, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul trebuie să-și manifeste rolul activ și să verifice și modul de soluționare a unor astfel de litigii. Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 313 C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, care va examina și criticile formulate de recurantă, ca apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC F. SRL Tulcea împotriva sentinței nr. 2189 din 27 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2014.