ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2473/2015

Decizia nr. 2473/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 207 din 7 noiembrie 2013, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților A., B., C., D., având ca obiect anularea Hotărârii nr. 75/2013 emisă de pârâtul E. și obligarea pârâtei SC F. SA la plata despăgubirilor în cuantum egal cu 8 salarii medii nete.

Împotriva sentinței primei instanțe au formulat recurs doi dintre cei patru reclamanți, respectiv A. și B., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentele au susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană, art. 16 alin. (1) din Constituție, art. 1 alin. (2) lit. i), art. 2 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 137/2000 și art. 5, art. 39 alin. (1) C. muncii, sub următoarele aspecte:

- refuzul pârâtei SC F. SA de a prezenta Decizia internă nr. 2785 din 20 iunie 2008 trebuia sancționat prin aplicarea dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., cu consecința considerării acestui fapt drept o recunoaștere a existenței discriminării;

- simpla împrejurare că pârâta angajatoare a negociat cu unii salariați acordarea unor plăți compensatorii mai mari decât cele arătate în art. 21 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate iar cu recurentele nu a negociat deloc constituie discriminare, atât în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000, cât și în sensul art. 5 C. muncii;

- nu s-a observat că au fost favorizați salariații din „direcția de resurse umane” și defavorizați cei din „direcția producție”;

- instanța nu a sancționat refuzul SC F. SA de a răspunde la întrebările nr. 6 și 9 din interogatoriu și nu a aplicat dispozițiile art. 358 C. proc. civ.

În recurs au formulat întâmpinări SC F. SA și E., solicitând respingerea căii de atac exercitate, ca nefondate.

Intimata SC F. SA a susținut că în cauză nu se pune problema existenței unui tratament discriminatoriu în privința recurentelor, câtă vreme din înscrisurile administrate la fondul cauzei a rezultat că la încetarea contractului de muncă în temeiul art. 55 lit. b) C. muncii, au existat salariați care nu au primit nicio sumă cu titlu compensatoriu, după cum au existat persoane care au primit echivalentul a 3, 6, 13, 14 și 15 salarii medii nete pe unitate, aceste sume fiind exclusiv rezultatul negocierii individuale dintre angajator și fiecare salariat în parte. A mai subliniat că recurentele și-au manifestat opțiunea lor personală de a înceta contractul de muncă prin acord, acceptând la momentul respectiv, fără nicio constrângere, prima oferită de angajator.

La rândul său, E. a reiterat principalele considerente ale sentinței, punctând că probele administrate în cauză nu sunt apte să demonstreze nici criteriul de discriminare utilizat de către persoana reclamată și nici poziția de discriminare/inferioritate în care recurentele s-ar fi găsit prin comparație cu persoane aflate în situații similare.

Răspunzând la întâmpinări, recurentele au arătat că în urma unui control pe care Inspectoratul Teritorial de Muncă Argeș l-a efectuat la intimata SC F. SA s-a constatat că în baza Deciziei nr. 2785 din 20 iunie 2008 a societății, în categoria salariaților care beneficiază de plăți compensatorii sunt incluși și salariații al căror contract individual de muncă încetează în baza art. 55 lit. b) C. muncii.

Deși s-au aflat în aceeași situație cu salariații de la resurse umane, recurentele nu au avut posibilitatea să negocieze numărul de salarii compensatorii, fiind discriminate în raport de aceștia.

Prin încheierea pronunțată la 6 martie 2015, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de A. și B., însușindu-și punctul de vedere al raportorului privind judecarea cauzei potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând sentința curții de apel prin prisma motivului de casare formulat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele care urmează.

În esență, recurentele-reclamante au supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare Hotărârea nr. 75 din 19 februarie 2013, prin care E. statuat că „neacordarea în mod egal a salariilor compensatorii la desfacerea contractului de muncă nu reprezintă faptă de discriminare conform art. 2 al O.G. nr. 137/2000” (pct. 1) și, în consecință, a clasat dosarul (pct. 2).

Pe baza ansamblului probator administrat, care a cuprins înscrisuri, interogatoriu și declarația martorului Iordache Ion, lider de sindicat la societatea intimată, prima instanță a ajuns la concluzia că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se reține în sarcina pârâtei SC F. SA existența unei fapte de discriminare.

Această concluzie este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident la situația de fapt relevată de probele administrate.

Răspunzând punctual la criticile formulate de recurente, Înalta Curte observă mai întâi că, într-adevăr, Decizia internă nr. 2785 din 20 iunie 2008 nu a fost prezentată de societatea intimată, aceasta comunicând instanței de fond (cu actul din 30 octombrie 2013, fila 176, dosar fond) că „nu a fost găsită în arhiva societății”.

Potrivit dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., în această ipoteză „instanța va putea socoti ca dovedite afirmațiile făcute cu privire la conținutul acelui înscris de partea care a cerut înfățișarea”.

Recurentele au susținut, pe baza informațiilor furnizate de Inspectoratul Teritorial de Muncă Argeș (prin actul din 16 noiembrie 2012, fila 12, dosar fond), că prin decizia în discuție s-a stabilit să se includă în categoria salariaților care beneficiază de plăți compensatorii și salariații al căror contract individual de muncă încetează în baza art. 55 lit. b) C. muncii (prin acordul părților).

În contextul analizat, Înalta Curte constată că există argumente consistente pentru a considera, ca efect al aplicării prevederii legale citate, că afirmațiile recurentelor cu privire la acest înscris corespund realității. Cu alte cuvinte, trebuie reținut, contrar primei instanțe, că acordarea salariilor compensatorii la încetarea contractului de muncă în condițiile art. 55 lit. b) C. muncii nu era o facultate a angajatorului (si voluero), ci o obligație asumată unilateral printr-un document intern pe care a refuzat să-l prezinte instanței de judecată. Acest considerent nu are însă aptitudinea de a determina schimbarea soluției primei instanțe, câtă vreme, contrar susținerilor recurentelor, aplicarea dispozițiilor art. 295 C. proc. civ. nu determină „recunoașterea existenței discriminării”, ci doar clarifică premisele factuale ale pretinsei fapte de discriminare.

În acord cu soluția exprimată prin actul administrativ jurisdicțional analizat, Înalta Curte constată că diferențierea reală existentă între angajați ai diverselor compartimente ale societății intimate sub aspectul numărului de salarii compensatorii acordate la desfacerea contractului de muncă a fost rezultatul negocierii părților iar nu al aplicării vreunui criteriu discriminatoriu.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prin discriminare se înțelege „orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.

Rezultă din definiția legală citată anterior, că diferența de tratament devine discriminare dacă se bazează pe o caracteristică sau un criteriu interzis. Înalta Curte a statuat în jurisprudența sa că sintagma „orice alt criteriu”nu înseamnă lipsa criteriului, fiind de neconceput existența unei fapte de discriminare fără un anumit criteriu identificabil (e.g. Deciziile nr. 1075/2011, nr. 4147/2011).

În cauza de față recurentele au afirmat că criteriul de discriminare l-a reprezentat secția în care și-au desfășurat activitatea angajații, fiind avantajați aceia din sectoarele neproductive (ex. resurse umane) care au primit până la 22 salarii compensatorii, în timp ce ele, care au lucrat într-un sector productiv au obținut numai 14.

Curtea de apel a stabilit însă cu temei că din înscrisurile administrate a rezultat o diversitate de situații, în care angajații de la diferite compartimente, inclusiv neproductive, au primit mai puține salarii compensatorii decât reclamanții sau chiar nu au primit nicio compensație la desfacerea contractului de muncă prin acordul părților.

Într-adevăr, intimata SC F. SA a depus la dosarul de fond mai multe decizii prin care în aceeași perioadă de referință a încetat contractele individuale de muncă pe perioadă nedeterminată ale mai multor angajați de la compartimente neproductive (logistică, centrală, resurse umane, etc.), acordând un număr diferit de salarii compensatorii, în general între 0-14 salarii, un caz cu 15 salarii și un caz cu 22.

Prin Decizia nr. 1339 din 2 septembrie 2011 (filele 80-81, dosar fond), angajatului G. de la resurse umane, persoană cu o vechime de 33 de ani 8 luni și 27 zile (similară recurentelor) i s-au acordat același număr de salarii ca și recurentelor: 14.

Simplul fapt că unii angajați au obținut compensații mai mari decât recurentele nu poate avea semnificația unei discriminări a acestora. Contextul analizat și „acordurile” încheiate cu unii angajați din diverse sectoare de activitate (filele 157-161 dosar fond) converg către concluzia exprimată de E. în hotărârea atacată, că sumele primite cu titlu de compensații au fost rezultatul negocierii dintre părți.

Afirmația recurentelor că nu li s-a permis să negocieze nu are suport probator. Dimpotrivă, modul în care au acționat conferă consistență considerentului fondului potrivit căruia și-au pus problema discriminării și, implicit, a faptului că nu au negociat, după ce au aflat că alte persoane aflate în situația lor au obținut sume mai mari cu acest titlu.

În fine, referitor la aprecierea răspunsurilor intimatei-pârâte SC F. SA la interogatoriu, Înalta Curte reține că nu erau îndeplinite condițiile legale pentru a fi incidentă prezumția de la art. 358 C. proc. civ., pentru că intimata a răspuns la întrebările nr. 6 și 9.

Conchizând, Înalta Curte constată că nu există elemente apte să conducă la reformarea hotărârii atacate, astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., se va respinge recursul de față, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B. și A. împotriva sentinței civile nr. 207 din 7 noiembrie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 iunie 2015.