Decizia nr. 3768/2018 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 30 a Curții de Apel Pitești

Obiectul cererii deduse judecății Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, anularea Hotărârii nr. 445 din 27 august 2014 emisă de acesta și obligarea pârâtului să soluționeze petiția înregistrată sub nr. x/16.06.2014, în sensul de a se pronunța dacă există sau nu discriminarea învederată de reclamanți.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 30/F-CONT din 26 februarie 2015, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., a anulat Hotărârea nr. 445 din 27 august 2014 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, obligând pârâtul să soluționeze petiția din 16 iunie 2014 cu privire la cererea reclamanților.

Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii formulate de reclamanți, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Într-o primă critică s-a arătat că instanța a aplicat eronat dispozițiile art. 19 și art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind combaterea discriminării, în sensul că atribuțiile pârâtei, așa cum au fost determinate prin actul normativ arătat, nu permit constatarea unei eventuale discriminări ce rezultă dintr-un text de lege. Consiliul este un organ cu activitate administrativ-jurisdicțională care are rolul de a preveni, media, investiga, constata și sancționa faptele de discriminare, dar și de a monitoriza cazurile de discriminare, precum și de a acorda asistență de specialitate victimelor discriminării. Consiliul nu are competența de a constata că Legea nr. 285/2010 și Legea nr. 284/2010 au efectul unei discriminări indirecte pentru magistrații care au trecut într-o treaptă superioară de vechime în funcție, după data intrării în vigoare a legilor menționate. Este eronată aprecierea instanței de fond că pârâtul ar fi abilitat legal să analizeze situații discriminatorii care își au izvorul în acte normative cu putere de lege, deoarece această atribuție s-ar suprapune cu cea a Curții Constituționale de a examina pe calea unei excepții de neconstituționalitate invocate de o persoană, caracterul discriminator al unei norme legale prin raportare la art. 16 din Constituția României, o astfel de interpretare fiind inacceptabilă. Într-o a doua critică s-a arătat că instanța a ignorat Decizia Curții Constituționale nr. 997/2008 din care rezultă că nu se poate acorda Consiliului prerogativa de a anula, de a refuza aplicarea unor acte cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii sau să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. De asemenea, trebuia avută în vedere și Decizia CCR nr. 1325/2008 din care rezultă că nu este permis instanțelor judecătorești să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății, evident raportat la prevederile O.G. nr. 137/2000.

Apărările formulate în cauză. La data de 8 iunie 2015 au depus întâmpinare reclamanții A., B. și C., solicitând respingerea recursului declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca nefondat. S-a solicitat înlăturarea apărărilor de fond formulate de pârât, întrucât în fața instanței de fond s-a solicitat ca autoritatea administrativă să-și exprime punctul de vedere cu privire la presupusa neconcordanță a prevederilor Legii nr. 285/2010 și Legii nr. 284/2010, precum și a Normelor metodologice de aplicare cu principiul nediscriminării. Prin cererea inițială adresată CNCD, au fost indicate ca temei de drept dispozițiile art. 18, 19 și 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, iar pârâtul s-a considerat necompetent să soluționeze cererea și pe aspectele invocate conform prevederilor menționate. CNCD trebuia să se pronunțe asupra existenței unor discriminări salariale injuste și lipsite de o justificare obiectivă între magistrații aflați în aceleași condiții de vechime în funcție și muncă, doar pentru simplul motiv că unii au trecut la o tranșă de vechime în baza legii vechi și alții în baza legii noi.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 3 octombrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea din 19 iunie 2018, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, a admis în principiu recursul formulat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în temeiul art. 493 alin. (7) noul C. proc. civ., fixând termen pentru judecata pe fond a acestuia. II. Soluția și considerentele instanței de control judiciar Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Criticile formulate în recurs se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă. Pentru a răspunde criticilor formulate de recurentul-pârât instanța trebuie să lămurească dacă pârâtul are atribuții prevăzute de lege care să-i permită să soluționeze cererea formulată de reclamanți, prin raportare, atât la dispozițiile art. 19 și 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, dar și prin raportare la Decizia Curții Constituționale nr. 1997/2008. Prin cererea formulată de reclamanții A., B. și C. în fața pârâtului CNCD, s-a solicitat să se constate că prevederile Legii nr. 285/2010 și ale Legii nr. 284/2010, precum și Normele de punere în aplicare a actelor normative menționate au efecte discriminatorii în ceea ce privește veniturile magistraților, ulterior indicând în drept și art. 18 și 19 din O.G. nr. 137/2000, prin raportare la principiul nediscriminării. Prin Hotărârea nr. 445 din 27.08.2014 pronunțată de pârât a fost admisă excepția necompetenței materiale a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, invocată din oficiu, cu motivarea că excede competențelor acestei instituții să soluționeze cererea reclamanților. Înalta Curte constată că în speță sunt incidente dispozițiile art. 19 din O.G. nr. 139/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare potrivit cărora: "În vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării își exercită atribuțiile în următoarele domenii: a) prevenirea faptelor de discriminare; b) medierea faptelor de discriminare; c) investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare; d) monitorizarea cazurilor de discriminare; e) acordarea de asistență de specialitate victimelor discriminării;" De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (3) din același act normativ: "Prin cererea introdusă potrivit alin. (1), persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării." Textele menționate anterior reglementează competența organului administrativ care, în exercitarea atribuțiilor sale, se conformează principiului legalității, ceea ce înseamnă că CNCD este înființat printr-o ordonanță de guvern, funcționează și își exercită competențele în conformitate cu O.G. nr. 137/2000, dar și cu actele normative de rang superior care reglementează competențele altor instituții, cum ar fi instanțele de judecată și Curtea Constituțională. Instituția pârâtă poate constata existența unei discriminări, pe orice criteriu, în temeiul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, numai în situația în care se invocă de reclamanți restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, în temeiul oricărui criteriu care ar duce la discriminare. Așadar, premisa de la care se pornește în analizarea de către CNCD a unui caz de discriminare este aceea a existenței unui drept recunoscut de lege în favoarea persoanei care pretinde că a fost discriminată, excluzând ipoteza în care s-ar invoca o discriminare ce izvorăște dintr-un act normativ cu putere de lege. În același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 997/2008, publicată În Monitorul Oficial al României nr. 774/18.11.2008 prin care s-a statuat: "(...) constată că dispozițiile art. 20 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative." În considerentele deciziei pronunțate de instanța de contencios constituțional s-a arătat că: "Astfel, dacă s-ar admite că, pe calea controlului jurisdicțional întemeiat pe art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării poate să constate existența unor situații discriminatorii ce își au izvorul direct în conținutul unor norme legale, hotărârea Consiliului ar putea avea ca efect încetarea aplicabilității acestor dispoziții și chiar aplicarea prin analogie a unor alte texte de lege, care nu se referă la persoana sau grupul social discriminate. Într-o atare împrejurare, se pune în discuție legitimitatea acestui organ de a interfera în competențele legislativului, prin înlăturarea aplicabilității unor acte normative și instituirea aplicabilității altora, dar și în competențele Curții Constituționale, care îndeplinește rolul de legislator negativ atunci când constată lipsa de conformitate dintre prevederile unei legi sau ordonanțe și dispozițiile constituționale, sub aspectul art. 16 referitor la principiul nediscriminării." În acest context, trebuie subliniat că pârâtul nu are competența să constate existența unei discriminări ce izvorăște direct din lege, pentru că ar încălca separația puterilor în stat și ar interfera cu competențele legislativului, dar și ale Curții Constituționale. Urmează să fie înlăturate susținerile formulate în întâmpinare de reclamanți, deoarece, așa cum s-a arătat anterior, dacă discriminarea rezultă din dispozițiile legale contestate, atunci Consiliul nu este competent material să se pronunțe, numai instanța de judecată având această prerogativă, în condițiile prevăzute de art. 5 C. proc. civ. Și în ceea ce privește competența materială a instanței de judecată, trebuie menționată Decizia CCR nr. 1325/2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 872 din 23 decembrie 2008, în dispozitivul căreia s-a statuat: "(...) constată că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative." În speță, soluția adoptată de CNCD este corectă din punct de vedere juridic prin raportare la obiectul cererii formulate de reclamanți, fiind pronunțată în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, precum și în acord cu Decizia CCR nr. 997/2008. Înalta Curte constată, în dezacord cu instanța de fond, că Hotărârea nr. 445 din 27 august 2014 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este legală și nu există niciun motiv de nulitate care să afecteze actul administrativ emis de pârât, astfel încât motivele de recurs apar ca fiind întemeiate sub acest aspect. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8, raportat la art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează să admită recursul, să caseze sentința și, rejudecând cauza, să respingă acțiunea în anulare a reclamanților, ca neîntemeiată.