ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5125/2022

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 10.09.2020 pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat anularea hotărârii nr. 408/13.05.2020 a Consiliului Naționale pentru Combaterea Discriminării dispusă în dosarul nr. x/2019, să se constate că aspectele sesizate prin petiția cu nr. x/07.10.2019 întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare conform prevederilor O.G. nr. 137/2000, că s-a dovedit existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări, pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii revenindu-i sarcina de a dovedi că faptele expuse în petiție și în completările ulterioare nu constituie discriminare, conform dispozițiilor art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, să se constate că, având în vedere circumstanțele elementelor factuale descrise în petiție, completările ulterioare, precum și în cuprinsul acțiunii, sunt de natură a atrage răspunderea contravențională potrivit dispozițiilor O.G. cu nr. 137/2000. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării să refacă investigația și să soluționeze pe fond petiția.

Hotărârea primei instanțe. Prin încheierea din data de 20.04.2021 s-a dispus amânarea pronunțării. Prin sentința nr. 79/F-CONT din data de 04.05.2021 Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins contestația ca nefondată.

Cererea de recurs. Împotriva încheierii din data de 20.04.2021 și a sentinței nr. 79/F-CONT din data de 04.05.2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A. invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Prin primul motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurentul-reclamant arată că prima instanță nu s-a pronunțat cu privire la cererea formulată prin notele scrise din data de 07.04.2021, prin care a solicitat ca în conformitate cu dispozițiile art. 13 din Legea nr. 554/2004 și a dispozițiilor din C. proc. civ., să se dispună ca pârâtul CNCD să înainteze instanței de judecată și să depună la dosarul cauzei întreaga documentație (dosarul administrativ) care a stat la baza emiterii Hotărârii cu nr. 408/2020, prin care a soluționat petiția cu nr. x/07.10.2019, care face obiectul dosarului CNCD nr. x/2019. Sub acest aspect instanța nu a respectat normele procedurale potrivit cărora este obligată a se pronunța asupra tuturor cererilor sau capetelor de cerere. Prin această omisiune de a se pronunța pe cererea recurentului-reclamant privind depunerea la dosarul cauzei a dosarul administrativ și prin omisiunea de a dispune ca pârâtul CNCD să depună dosarul respectiv, instanța de judecată nu a dat eficiență standardelor consacrate privind inversarea sarcinii probei în materia discriminării. În virtutea exercitării rolului activ în vederea stabilirii adevărului, instanța de judecată trebuia să rețină faptul că dezlegarea cauzei depinde de soluționarea dosarului nr. x/2020, care are ca obiect contestația împotriva hotărârii CNCD nr. 264/2020, hotărâre CNCD pe care se bazează Hotărârea CNCD nr. 408/2020 care face obiectul acestui dosar. Prin faptul că a renunțat cu ușurință la a avea în vedere înrâurirea soluției din dosarul nr. x/2020 asupra prezentei cauze cu nr. x/2020, instanța a dat dovadă de faptul ca nu și-a exercitat rolul activ. Prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. conform cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurentul-reclamant arată că, interpretarea dată de judecător situației de fapt este greșită și este relaționată în mod greșit cu dispozițiile legale aplicabile în materia discriminării, cu jurisprudența, precum și cu teoriile și argumentele existente în această materie cu adevărat specială. Astfel: Instanța de judecată a reținut în mod greșit că faptele reclamate nu reprezintă discriminare întrucât detașarea reprezintă o măsură care se dispune în interesul angajatorului și instituției la care se dispune detașarea. Sub acest aspect, instanța trebuia sa observe și să rețină că înainte de a fi vorba de o detașare, în cazul particular al statutului judecătorilor și procurorilor, funcțiile de formator în cadrul INM, SNG, funcțiile din zona de administrare a justiției din cadrul MJ sau aparatului tehnic al CSM reprezintă opțiuni de carieră. Aceste opțiuni de carieră ale magistraților sunt o expresie a dreptului la carieră al magistraților. Dreptul la cariera este recunoscut și în jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia CCR nr. 20/2000, Decizia CCR nr. 153/2020, para. 101 și Decizia CCR nr. 900/2020, para. 123, în care se reține că dreptul la carieră respectiv se înscrie în spiritul prevederilor art. 11 și 20 din Constituția României, ceea ce înseamnă că dreptul la carieră este un drept recunoscut de Constituția României. În acest sens, aceste documente, care se înscriu în spiritul prevederilor art. 11 și 20 din Constituția României, stabilesc în mod expres că obținerea funcțiilor de către judecători se face pe baza unor criterii obiective, meritorii și prin proceduri transparente. Or, excluderea unor magistrați pe criteriul că au cumulat mai mult de 6 ani de detașare pe parcursul întregii cariere, în timp ce pentru alți magistrați 14-15 ani de carieră nu mai reprezintă un impediment pentru accederea într-o funcție care se ocupă prin detașare, este opusă ireductibil cu obiectivitatea, meritocrația și transparența. Dreptul la carieră este recunoscut și în jurispridența CEDO. Astfel, în aplicarea art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a reținut că dreptul la viață privata include și dreptul la o activitate și carieră profesională (hotărârea Mateescu c. România, 14.01.2014, cererea 1944/10 și în cauza Bigaeva c. Grecia, 28.05.2009). Chiar dacă s-ar admite că detașarea este o măsură care se dispune în interesul instituțiilor, accesul la oportunitățile de carieră trebuie să se facă cu respectarea demnității. Or, evident, tratamentul diferențiat la care a supus de către pârâtul CSM încalcă demnitatea recurentului-reclamant ca membru al sistemului, demnitatea în muncă și dreptul la condiții de muncă adecvate, într-un mediu de muncă adecvat și nu într-un mediu de muncă toxic și guvernat de inechitate (echitatea și dreptatea fiind valorile pe care CSM în virtutea rolului său constituțional trebuia sa le valorizeze în cadrul sistemului). Un alt drept încălcat prin tratamentul discriminatoriu este și dreptul de proprietate. În mod greșit instanța de judecată nu a reținut faptul că excluderea recurentului-reclamant de la anumite oportunități de carieră îl lipsește și de anumite beneficii de natură bănească, remunerații, salarii, oportunități viitoare de carieră, etc. - care sunt considerate bunuri și intră în dreptul de proprietate, un drept protejat expres prin art. 1 alin. (2) lit. d), pct. V din O.G. nr. 137/2000. Remunerația a fost consacrată de jurisprudența CEDO ca fiind un drept de proprietate. Sub acest aspect, chiar dacă s-ar reține că detașarea este o măsură dispusă în interesul unei instituții, nu se poate nega faptul că oportunitatea de carieră respectivă vine cu o remunerație, remunerație de care a fost lipsit. În continuare, recurentul-reclamant susține că în mod greșit instanța nu a făcut în mod corect aplicarea prevederilor legale privind criteriile de discriminare prevăzute de 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul cu nr. 12 la Convenția CEDO. Respectiv, instanța în mod greșit a reținut că nu sunt "impuse/condiții de natura celor enumerate în dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000", deși textul de lege respectiv și materia discriminării prevede că orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de "orice alt criteriu" poate reprezenta discriminare, ceea ce este în concordanță cu art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul cu nr. 12 la Convenția CEDO ("orice alia situație"). Printr-o altă critică, recurentul-reclamant arată că, în mod greșit instanța a reținut că promovarea la care se referă art. 7 alin. (1) lit. c) din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale este cea promovarea prevăzută de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Termenii respectivi, chiar dacă au o denumire identică, se referă la noțiuni de promovare diferite. Prin promovare în sensul art. 7 alin. (1) lit. c) din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, nu se înțelege doar posibilitatea de a avansa în grad profesional ori de a obține o funcție de conducere în cadrul unității la care își desfășoară activitatea judecătorul sau procurorul, ci înseamnă și posibilitatea de a obține funcții în cadrul sistemului judiciar în sens larg (INM, SNG, CSM, MJ), respectiv și în cadrul instituțiilor care funcționează în cadrul ori în sprijinul sistemului judiciar pe partea de formare sau administrare. Prin a promova în sensul art. 7 alin. (1) lit. c) din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, se înțelege obținerea unei funcții superioare din punct de vedere al responsabilităților, al vizibilității, oportunităților prezente și viitoare, remunerației, etc. Or, funcțiile de formator sau în administrarea justiției implică responsabilități, vizibilitate, oportunități de dezvoltare profesională, remunerație suplimentară, etc. (chiar și întrunirea unui singur din aceste criterii fiind suficientă). De asemenea, în mod greșit instanța a reținut că motivele și argumentația din cauza Feryn nu este aplicabilă întrucât în cauza Feryn este vorba de o discriminare pe criterii etnice a dreptului la muncă. Mutatis mutandis, argumentele din cauza Feryn, precum și cele din cauza Accept sunt utile cauzei din punct de vedere al mesajului de descurajare care a fost transmis, efectele de descurajare ale unui mesaj în care se afirmă că o anumită categorie sau grup sau persoană este exclusă de la un beneficiu. În cazul recurentului-reclamant, spre deosebire de cazurile Accept și Feryn, unde mesajul de descurajare a fost transmis o singură dată, pârâtul CSM i-a transmis mesajul de descurajare în mod repetitiv, chiar afirmând, în mod mincinos, că regula "termenului legal de maxim 6 ani de detașare cumulați pe parcursul întregii cariere" reprezintă o interpretare a legii (în timp ce, în mod evident, nu reprezintă o interpretare a legii întrucât pârâtul CSM dispunea detașări pentru unii magistrați care cumulau mai mult de 6 ani de detașare) și că "se aplică în mod egal tuturor magistraților ce formulează cereri de detașare" (în timp ce, așa cum rezultă din probele de la dosar, necontestate nici măcar de pârâtul CSM, regula respectiva nu s-a aplicat magistraților la care se referă tabelul statistic întocmit de recurentul-reclamant, depus la dosarul cauzei împreună cu toate hotărârile secțiilor CSM - explicat mai pe larg în expunerea în fapt a situației). Având în vedere că, controlul exercitat de instanța de judecată asupra hotărârilor CNCD constituie o premisă indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanței, respectiv examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în mod greșit instanța de fond nu a reținut că hotărârea CNCD atacată nu este motivată corespunzător. Hotărârea CNCD atacată (la fel și hotărârea CNCD cu nr. 264/25.03.2020, la care se referă hotărârea atacată) nu este motivată sub aspectul argumentelor și a situației de fapt care rezultă din probele depuse la dosarul privind petiția nr. x/10.10.2019, Colegiul director reținând în mod greșit situația de fapt, întrucât nu a înțeles în mod corespunzător dispozițiile legale privind detașarea magistraților, drepturile aplicabile, ci a preluat apărările pârâtului CSM. În mod greșit instanța nu a reținut faptul că în cauză nu a fost efectuată o investigație efectivă de către persoane competente și, de asemenea, în mod greșit nu a reținut că CNCD în mod eronat a reținut în considerentele hotărârii atacate că nu există o legătură de cauzalitate dintre tratamentul diferențiat și criteriul nelegal, deși aceasta este evidentă. Prin cel de-al treilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. conform cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurentul-reclamant arată că, motivarea hotărârii nu este în concordanță cu probele administrate în cauză, care nici măcar nu au fost contestate de pârâtul CSM. Motivarea hotărârii nu se raportează la susținerile recurentului-reclamant, la probele cauzei și la dispozițiile legale aplicabile și nici nu este motivată sub aspectul tuturor argumentelor invocate de subsemnatul reclamant recurent. Prin faptul că instanța fondului a făcut o motivare care ignoră complet probele ("regula termenului legal de maxim 6 ani de detașare cumulați pe parcursul întregii cariere" nu s-a aplicat egal, și nici nu poate fi o interpretare a art. 58 din Legea nr. 303/2004), această motivare este lipsită de suportul probator necesar unei motivări pentru a îndeplini cerințele de calitate a motivării și argumentației logico-juridice. Motivele din încheierea și sentința atacată nu cuprind motivele pentru care instanța nu a dat curs cererii recurentului-reclamant din data de 07.04.2021 de a solicita pârâtului CNCD depunerea la dosarul cauzei a dosarului administrativ. Prin faptul că instanța a reținut că "regula termenului legal de maxim 6 ani de detașare cumulați pe parcursul întregii cariere" este aplicabilă tuturor magistraților care doresc detașarea, în condițiile în care probele reale de la dosar indică contrariul, rezulta că instanța a făcut referire și s-a bazat pe probe care nu există de fapt la dosarul cauzei. Hotărârea se sprijină pe un înțeles denaturat al situației de fapt, a drepturilor care au fost încălcate și a dispozițiilor legale aplicabile. Hotărârea atacată nu este juridică, se bazează pe aplicarea eronată a legii (inclusiv a dispozițiilor legale privind procedura de soluționare a petițiilor din cadrul CNCD, precum și ale celor privind drepturile aplicabile), probele sunt analizate și apreciate greșit iar situația este greșit calificată ca nefiind discriminare, deși reprezintă o discriminare evidentă.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 25 august 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 16 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea hotărârii nr. 408/13.05.2020 a Consiliului Naționale pentru Combaterea Discriminării dispusă în dosarul nr. x/2019 și să se constate că aspectele sesizate prin petiția cu nr. x/07.10.2019 întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare conform prevederilor O.G. nr. 137/2000. Prima instanță a respins contestația ca neîntemeiată, reținând, pe de o parte că, aspectele sesizate de petent în dosarul nr. x/2019 au fost soluționate de Colegiul director prin Hotărârea nr. 264/25.03.2020 și pe cale de consecință, în mod corect s-a dispus clasarea sesizării prin Hotărârea cu nr. 408/13.05.2020, soluția adoptată fiind aceeași și pentru prezenta petiție, iar pe de altă parte, că detașarea nu poate fi calificată ca un drept recunoscut de lege pentru a putea fi analizată o eventuală interzicere/limitare/împiedicare a exercițiului unui astfel de drept și pe cale de consecință, în mod corect a fost respinsă petiția nr. x/2019 de către pârâtul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Învestită cu soluționarea cererii de recurs de față, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Astfel, prin primul motiv de recurs se invocă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Sub acest aspect, recurentul-reclamant invocă încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității prin prisma faptului că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii din data de 07.04.2021 prin care a solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 13 din Legea nr. 554/2004, obligarea intimatului-pârât să depună la dosarul cauzei întreaga documentație care a stat la baza emiterii Hotărârii nr. 408/2020 prin care a fost soluționată petiția nr. 5871/07.10.2019 care face obiectul dosarului CNCD nr. x/2019. Pe de o parte, Înalta Curte constată că în practica judiciară, s-au mai conturat următoarele aplicații ale motivului de recurs prevăzut în art. 488 pct. 5 C. proc. civ., și anume: încălcarea dreptului la apărare (ex. instanța a soluționat fondul cauzei fără a da cuvântul părților și fără a le da posibilitatea să formuleze și să administreze probe în dovedirea pretențiilor); încălcarea principiului disponibilității (ex. instanța a lăsat necercetate criticile ce au făcut obiectul cererii deduse judecății și a îndrumat reclamanții să urmeze calea unei alte acțiuni, fără să analizeze temeinicia pretențiilor în cauza dedusă judecății, lăsând astfel nesoluționat fondul pricinii); încălcarea principiului contradictorialității (instanța nu poate pronunța hotărârea și să rețină aspecte pe care nu le-a pus, în prealabil, în discuția părților); încălcarea principiului oralității dezbaterilor; etc. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, de fapt, recurentul-reclamant nu formulează critici privitoare la nerespectarea regulilor de procedură, ci critică modul de apreciere al probelor care au determinat respingerea cererii deduse judecății. Concret, Înalta Curte constată că prin Hotărârea nr. 408/2020 prin care a fost soluționată petiția nr. x/07.10.2019 ce a făcut obiectul dosarului CNCD nr. x/2019, Colegiul director a reținut că între prezenta speță și cea constituită în dosarul nr. x/2019 deja soluționat, există identitate de obiect, respectiv reclamat. Astfel, a reținut că prin sesizarea nr. 599/10.10.2019 petentul a sesizat aceeași faptă, iar prin Hotărârea nr. 264/25.03.2020 Colegiul director s-a pronunța cu privire la faptele sesizate. Având în vedere că Hotărârea nr. 264/25.03.2020 pronunțată de Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a fost contestată de recurentul-reclamant și înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat conexarea celor două cauze (dosarul nr. x/2020 la dosarul nr. x/2020), cerere la care recurentul-reclamant s-a opus prin "Cererea de precizare a cererii de chemare în judecată și răspuns la întâmpinare" depusă la data de 03.11.2020, motivat de faptul că petiția cu nr. x/2019 soluționată prin Hotărârea nr. 408/2020 care face obiectul prezentului dosar (857/46/2020) și care constituie elementul constitutiv al contravenției prev. de art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 este diferită de fapta sesizată prin petiția cu nr. x/2019 soluționată prin Hotărârea nr. 264/2020 care face obiectul dosarului cu nr. x/2020 aflat pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Or, în raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu poate fi primită critica recurentului-reclamant conform căreia instanța de judecată trebuia să rețină faptul că dezlegarea cauzei depinde de soluționarea dosarului nr. x/2020, care are ca obiect contestația împotriva hotărârii CNCD nr. 264/2020, hotărâre CNCD pe care se bazează Hotărârea CNCD nr. 408/2020 care face obiectul acestui dosar, iar pe de altă parte relevant este faptul că, în recurs nu pot fi puse în discuție și reanalizate probele administrate, având în vedere că, în calea de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, deoarece această cale de atac poate fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate prevăzute limitativ de lege, iar instanța de recurs nu poate repune în discuție și reanaliza probele administrate, cum urmărește recurentul-reclamant, în realitate, simpla nemulțumire a părții față de soluția instanței de fond nu este suficientă pentru casarea sau modificarea acesteia. În același sens, vor fi respinse criticile recurentului-reclamant referitoare la încălcarea rolului activ de către judecătorul fondului, prin care își exprimă nemulțumirea cu privire la faptul că a prima instanță a renunțat cu ușurință la a avea în vedere înrâurirea soluției din dosarul nr. x/2020 asupra prezentei cauze cu nr. x/2020, fără a indica concret modalitatea în care trebuia să acționeze instanța de fond. Cu privire la excepția de conexitate invocată de intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, se observă că, la dosarului de fond se află "Note scrise" formulate de către recurentul-reclamant A. prin care precizează că "a fost audiat de aceeași comisie în dosarele nr. x/2020 și nr. y/2020, la aceeași dată 19.11.2019 orele 10:00, iar în cazul în care CNCD a considerat că cele două dosare au un obiect asemănător sau identic, avea obligația, potrivit procedurii interne de soluționare, să dispună conexarea celor două dosare. Dacă însă nu a dispus conexarea celor două dosare CNCD avea obligația de a efectua o investigație efectivă în ambele dosare." În acest context, Înalta Curte constată că, prin încheierea de ședință din data de 20.04.2020 prima instanță a analizat cererea de conexare a dosarului nr. x/2020 la dosarul nr. x/2020 și a respins excepția de conexitate cu motivarea că, în urma verificărilor efectuate în sistemul Ecris s-a constatat că dosarul nr. x/2020 se află înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență ivit între Curtea de Apel Pitești și Curtea de Apel București. Concluzionând, Înalta Curte constată că susținerile relevate de recurentul-reclamant privesc aspecte legate de probatoriul încuviințat și administrat de prima instanță și atât timp cât prima instanță s-a pronunțat asupra tuturor cererilor de probatorii formulate în cauza dedusă judecății, nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se invocă cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Sub acest aspect, recurentul-reclamant susține că prima instanță în mod greșit a reținut că faptele reclamate nu reprezintă discriminare întrucât detașarea reprezintă o măsură care se dispune în interesul angajatorului și instituției la care se dispune detașarea, ci nu o expresie a dreptului la carieră al magistraților. În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă. Înalta Curte constată că prin Hotărârea nr. 1050 din data de 12.10.2017, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a apreciat că este necesară o reconsiderare a practicii sale anterioare și, punând în balanță interesele instanțelor judecătorești și ale parchetelor de pe lângă acestea de la care provin judecătorii și procurorii detașați și interesul instituțiilor care solicită detașarea, în unanimitate a stabilit că "detașările ulterioare datei prezentei hotărâri pot fi dispuse și prelungite o singură dată, fără ca durata maximă cumulată să depășească termenul legal de 6 ani". Așa cum în mod corect a reținut prima instanță, discriminarea este definită de art. 2 din O.G. nr. 137/200 ca fiind orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Prin sancționarea acestei fapte se urmărește protejarea unuia dintre drepturile și libertățile fundamentale ale omului sau unui drept recunoscut de lege. Având în vedere că detașarea nu poate fi calificată ca un drept al persoanei care se detașează, pentru a putea fi analizată o eventuală interzicere/limitare/împiedicare a exercițiului unui astfel de drept, ci în interesul instituției care, pe o perioadă de timp, ca urmare a lipsei de personal sau alte considerente, nu poate să desfășoare activitatea specifică în condiții optime, Înalta Curte constată că în mod corect a fost respinsă petiția nr. 5871/2019 de către intimatul-pârât Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu interpretarea sau aplicarea corectă a normelor de drept material. Prin ultimul motiv de recurs se invocă incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. conform cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamant în contextul faptic dat. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că nu poate fi primit raționamentul recurentului-reclamant în sensul că motivarea instanței de fond ar fi lipsită de suport probator necesar unei motivări și argumentații logico-juridice prin prisma faptului că dispozițiile art. 58 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 conform cărora "Durata detașării este cuprinsă între 6 luni și 3 ani. Detașarea se prelungește o singură dată, pentru o durată de până la 3 ani, în condițiile prevăzute la alin. (1)", nu ar putea avea o altă interpretare decât aceea statuată prin Hotărârea nr. 1050 din data de 12.10.2017, prin care Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a stabilit că "regula termenului legal de maxim 6 ani de detașare cumulați pe parcursul întregii cariere se aplică tuturor magistraților care doresc detașarea după adoptarea acestei hotărâri". Prin urmare, se poate concluziona că hotărârea instanței de fond este clară, precisă și inteligibilă, conține referiri la probele administrate în cauză și este în concordanță cu acestea, răspunde în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și conduce în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv. În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în mod corect s-a reținut că nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2001 pentru a se reține vreo faptă de discriminare în privința recurentului-reclamant.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Față de considerentele mai sus expuse, în temeiul prevederilor art. 497 C. proc. civ., precum și ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.