ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2458/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești sub nr. x/2020, la data de 21.10.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) și Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Hotărârii cu nr. 678 din 30.09.2020 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, să se constate că aspectele sesizate prin petiția cu nr. 1307/21.02.2020 reprezintă o faptă de discriminare conform prevederilor O.G. nr. 137/2000, să se constate că reclamantul și-a îndeplinit obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări, ceea ce implică faptul că pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii îi revine sarcina de a dovedi că faptele expuse în petiție și în completările ulterioare nu constituie discriminare, conform dispozițiilor art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, să se constate că având în vedere circumstanțele elementelor factuale descrise în petiție, completările ulterioare, precum și în cuprinsul acțiunii sunt de natură a atrage răspunderea contravențională potrivit dispozițiilor O.G. cu nr. 137/2000, cu obligarea pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării să refacă investigația și să soluționeze pe fond petiția.

Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința civilă nr. 1955 din 4 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINARII și CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, ca neîntemeiată.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1955 din 4 decembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei, admiterea acțiunii. În esență, în motivare, a arătat că din analizarea Hotărârii cu nr. 678/30.09.2020 reies o serie de erori si greșeli, care au fost au fost preluate în decizia recurată sub aspectul reținerii că este vorba de Hotărârea CNCD nr. 143/12.02.2020, ceea ce demonstrează o lipsă a analizei speței, dar și o motivare defectuoasă, care preia cu copy-paste, fără a se apleca asupra înțelesului speței și a circumstanțelor acesteia. Prin cererea chemare în judecată a indicat erorile din cuprinsul Hotărârii CNCD atacate, însă instanța fondului nu a citit cererea de chemare în judecată, și nici nu a înțeles-o, ci s-a mărginit la a prelua cu copy-paste greșelile din hotărârea CNCD contestată. A susținut că se relevă motivarea superficială sau incompletă, ori de tipul copy-paste, care constituie o încălcare grava a dreptului părții la un proces echitabil, exigență impusă de art. 6 paragraful 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, precum și înțelegem să invocăm și jurisprudența Înaltei Curți cu privire la motivarea hotărârilor: Mai mult instanța de judecată nu și-a exercitat rolul activ conform dispozițiilor art. 22 din noul C. proc. civ. de a stabili adevărul, situația de fapt și de a analiza motivele de nelegalitate ale hotărârii CNCD atacate, ci a preluat doar apărările CNCD și ale CSM, fără a considera argumentele invocate de subsemnat și nici argumentația grefată pe jurisprudența CJUE din cauzele Feryn și Accept și cauza CEDO Lelas c. Croatiei. Revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din C. proc. civ., art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, dreptul la un proces echitabil constituie o componentă a principiului preeminenței dreptului într-o societate democratică, nefiind suficient ca legea să recunoască persoanelor drepturi substanțiale în măsura în care acestea nu sunt însoțite de garanții fundamentale de ordin procedural, de natură a le pune în valoare. In acest sens, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanței obligația de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probi ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (Cauza Albina împotriva României, Cauza Gheorghe împotriva României). Or, instanța fondului nu numai că s-a rezumat a prelua apărările pârâților, dar nici nu a considerat în vreun fel argumentația grefată pe jurisprudența CJUE Feryn și Accept și cauza CEDO Leles c. Croației, dar a și respins probatoriul cu martori și interogatoriul pârâtului CSM. Proba cu martori, dar și un rol activ efectiv al instanței fondului ar fi putut conduce la stabilirea împrejurărilor de fapt ale cauzei, precum și la stabilirea faptului că recurentul și-a format convingerea în mod rezonabil că nu mai poate candida la funcția care face obiectul hotărârii CNCD. Dacă Plenul și secțiile CSM au afirmat în mod repetat, convingător și puternic, că nu vor mai acorda detașări magistraților care au cumulat mai mult de 6 ani de detașare pe parcursul carierei, și că acest criteriu este cel folosit pentru acordarea sau neacordarea de detașări, căci au afirmat în mod repetat, convingător și puternic că aceasta este interpretarea art. 58 din Legea nr. 303/2004, atunci în calitate de membru al corpului judecătorilor și procurorilor, fie că i-a convenit sau nu, fie că i-a plăcut sau nu, și-a format convingerea că asta este situația, criteriul pe baza căruia se acordă detașările este acest criteriu al duratei maxime de 6 ani de detașare pe parcursul întregii cariere, și că nu mai pot obține nicio astfel de funcție întrucât CSM nu va mai dispune detașarea, pentru că aceasta instituție, care are puterea discreționară pe acest aspect. Este irelevant faptul că o anumită instituție l-ar fi selectat sau ar fi solicitat detașarea sa, cât timp CSM este cel care decide cu privire la dispunerea detașării, iar pe acest aspect deja avea o experiență consolidată și puternic formată în respingerea cererilor sale. Evident că magistrații își adaptează comportamentul bazat pe ce se întâmplă pe plan decizional sau pe plan legislativ, iar acest lucru rezultă cu prisosință din valul de pensionări care a fost generat de faptul că în societate s-a transmis mesajul că vechimea în magistratură pentru pensionare va fi modificată. Lipsa rolului activ al instanței fondului, lipsa completă a interesului instanței de lămurire a aspectelor privind stabilirea adevărului juridic, a efectelor în concret a mesajului de descurajare, desconsiderarea argumentației grefate pe jurisprudența CJUE Feryn și Accept, și a celei CEDO din cauza Lelas, nelămurirea minciunilor pârâtului CSM cu privire la "aplicarea în mod egal a regulii duratei maxime cumulate, combinate cu preluarea argumentelor și apărărilor pârâților, respingerea probatoriului privind proba testimonială și interogatoriul și fără motivarea corespunzătoare a respingerii cererilor de probe, ignorarea în mod complet a argumentelor privind faptul că în prezenta speță nu se pune problema încălcării "dreptului la detașare", ci a dreptului la carieră, proprietate, demnitate și demnitate în muncă, au determinat vătămarea intereselor reclamantului, soluționarea recursului în defavoarea sa prin respingerea acestuia. Vătămarea este un concept procesual de o suplețe deosebită, cu un conținut dinamic și prezumtiv, în sensul cuprinderii posibilității influențării negative a soluționării cauzei. Vătămarea se raportează atât la drepturile părții cât și la posibilitățile de soluționare justă a procesului. Or, sub acest aspect, este evident că prin lipsa rolului activ al instanței fondului și chiar lipsa imparțialității acesteia prin adoptarea argumentelor pârâților ignorând că probele demonstrează atitudinea de mistificare a realității de către pârâtul CSM, că regula duratei maxime cumulate nici nu rezultă din lege și nici nu se aplică în mod egal, a apărut această posibilitate de soluționare a cauzei în defavoarea recurentului, ceea ce reprezintă o vătămare a intereselor acestuia. Fiind vorba de o cauză de discriminare, în care reclamantul și-a îndeplinit obligația dovedire a existenței unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări, sarcina probei s-a inversat, conform standardelor europene și CEDO în materia discriminării, or asta implică faptul că instanța trebuia să solicite și să obțină explicații lămuritoare de la pârâtul CSM referitor la afirmațiile mincinoase privind faptul că "regula duratei maxime cumulate se aplică la fel tuturor magistraților ce formulează cereri de detașare" . În acest sens sunt și considerentele esențiale ale ale CJUE din Cauza 109/88, Danfoss, precum și prevederile art. 20 alin. (6) și ale art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, respectiv că atunci când o instituție aplică un sistem de dispunere a detașărilor care este caracterizat printr-o gravă lipsă de transparentă (în cazul de fată chiar mistificare denaturare a adevărului, precum și afirmații mincinoase evidente ceea ce semnifică evident o lipsă de transparență), obligația de a dovedi că practica sa nu este discriminatorie revine instituției respective. Interpretarea dată de judecător situației de fapt este greșită iar dispozițiile legale relevante speței au fost aplicate în mod greșit. Instanța de judecată a aplicat în mod greșit dispozițiile legale privind statutul judecătorilor și procurorilor reținând că faptele reclamate de recurentul - reclamant nu reprezintă discriminare întrucât detașarea reprezintă o măsură care se dispune în interesul angajatorului și instituției la care se dispune detașarea. Sub acest aspect, instanța trebuia să observe și să rețină că în cazul particular al statutului judecătorilor și procurorilor, funcțiile de formator în cadrul INM, SNC, reprezintă și opțiuni de carieră prevăzute în mod expres de lege. Aceste opțiuni de carieră ale magistraților sunt o expresie a dreptului la carieră al magistraților, mecanismul detașării al art. 58 din Legea nr. 303/2004 fiind pervăzut în Titlul II - Cariera judecătorilor și procurorilor, iar detașarea este un element al raportului de muncă al magistraților. Inclusiv opțiunile de carieră privind ocuparea funcției de formator la INM și SNG, care în cazul magistraților se ocupă prin mecanismul detașării, sunt protejate de dreptul la carieră al magistraților dar și de condițiile serviciului magistraților care prevăd clar că accesul în funcții trebuie făcut în mod transparent, pe bază de criterii accesibile, predictibile, obiective, meritorii. Esența prezentei situații de discriminare și a argumentelor reclamantului invocate în mod constant nu este că i-ar fi fost încălcat dreptul la detașare, ci că i-ar fi fost încălcate dreptul la carieră, dreptul la demnitate, dreptul la demnitate în muncă, dreptul de proprietate. Excluderea la care a fost supus de către pârâtul CSM care i-a restrâns în mod concret accesul la posibilitatea de a ocupa funcția de formator în cadrul SNG ce face obiectul petiției nr. 105/2020, reprezintă o încălcare a dreptului la carieră. Restrângerea la care a fost supus a indus și încălcarea dreptului la proprietate prin faptul că am fost lipsit în concret de avantajele materiale și bănești care ar fi rezultat din obținerea funcției de formator (evident ci îmbogățirea profilului profesional cu o funcție deformator se traduce și în beneficii materiale concrete). Pârâtul CSM, ca instituție cu atribuții exclusive în gestionarea carierei magistraților, de gestionare a resursei umane constituite din judecătorii și procurorii sistemului, de gestionar al sistemului judiciar, trebuia să cunoască că nedreptățile și inechitățile de acest tip, negarea oportunităților de carieră, crearea unui potențial de nemulțumire, sunt opuse unui mediu de muncă adecvat în care trebuie să fie reflectate/internalizate valorile de sistem, în care este promovat meritul, în care se pune preț pe motivarea membrului sistemului și nu pe demotivarea ori pe marginalizarea acestuia. Evident că pârâtul CSM avea obligația ca în procedurile sale referitoare la gestionarea carierei, dispunerea detașărilor și a celor privind accesul la oportunitatea de carieră de formator la SNG, să fie reflectate și internalizate standardele referitoare la condițiile serviciului magistraților (transparența, criterii accesibile, predictibile, clare, obiective, bazate pe merit), așa cum avea obligația de a lua măsuri cu caracter organizatoric și de comunicare privind oportunitățile de carieră din sistem, regulile care se aplică, criteriile avute în vedere și cum sunt acestea aplicate. Or, pârâtul CSM și-a încălcat toate aceste obligații, derivate din Constituție și din lege, de garant și gestionar al sistemului, și mai mult, a procedat în mod contrar, ducând în derizoriu valorile de sistem. Dinamica și gradul în care demnitatea în muncă este valorizată într-un sistem sau într-o organizație se reflectă asupra performanței, încrederii, stării de bine a membrilor sistemului, or, această componență a CSM a adoptat un mod de lucru în materia detașărilor și a distribuirii funcțiilor care se ocupă prin detașare, opus ireductibil condițiilor serviciului magistraților, guvernat de arbitrariu, excludere, marginalizare, iar de altă parte de favoritism și gestionare defectuoasă a carierei. Instanța a făcut în greșit aplicarea prevederilor legale privind criteriile de discriminare prevăzute de 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul cu nr. 12 la Convenția CEDO. În concret, criteriul de discriminare constă în faptul că recurentul - reclamant și alți magistrați în situația sa au mai fost detașați anterior și și-ar fi consumat "cota de maxim 6 ani de detașare cumulați pe parcursul întregii cariere" . Acest criteriu de discriminare contravine pe de o parte principiilor de acces la funcții ale magistraților pe criterii obiective, meritorii, cu respectarea condițiilor de serviciu iar de altă parte încalcă principiile securității juridice, al speranței legitime, al proporționalității, al neretroactivității. Chiar dacă acestui criteriu, îi mai sunt alăturate eventuale alte motive pentru luarea unei măsuri, fapta rămâne tot discriminare sau excludere pe baza criteriului cumulării a mai mult de 6 ani de detașare pe parcursul întregii cariere. Cu alte cuvinte, dacă la un criteriu avut în vedere de un factor decizional pentru luarea unei decizii și excluderea de la un beneficiu, mai este alăturat și un alt criteriu, este suficient ca unul dintre acestea să nu fie justificat pentru ca fapta să constituie discriminare. Atitudinea pârâtului CSM se impune a fi apreciată în funcție de motivele de excludere efective care rezultă că au existat la momentul la care a fost exclus de la posibilitatea accederii în funcția de formator SNG. Diferența de tratament manifestată de pârâtul CSM în raport cu recurentul, a avut ca efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a următoarelor drepturi: dreptul la viață privată prevăzut de art. 22 din Constituție, dreptul la carieră (dreptul la carieră recunoscut prin deciziile CCR indicate mai sus, în cuprinsul prezentei cereri), dreptul de proprietate privată (prevăzut de art. 44 din Constituție și art. 1 alin. (2) lit. c), pct. v din O.G. nr. 137/2000), dreptul la demnitate (art. 1 alin. (3) din Constituție) și dreptul la demnitate în muncă (art. 6 din Codul muncii și art. 1 alin. (2) lit. c), pct. i din O.G. nr. 137/2000). Dacă oricare dintre drepturile respective menționate a suferit o restrângere, iar această restrângere a avut loc urmare unei diferențieri de tratament pe baza acestui criteriu al cumulării a mai mult de 6 ani de detașare pe parcursul întregii cariere, atunci fapta reprezintă o discriminare. Mutatis mutandis cu considerentele cauzei CEDO Beian, nu se poate reține că nu există o obligație a CSM de a proteja cariera judecătorilor și procurorilor și de a asigura o cultură organizațională în cadrul sistemului în care beneficiile și oportunitățile de carieră sunt împărțite în mod echitabil și de a internaliza în procedurile sale valorile fundamentale ale justiției, condițiile serviciului magistraților (astfel cum sunt acestea recunoscute și de decizile CCR nr. 20/2000, 153/2020 și 900/2020). Evident că excluderea recurentului - reclamant de la procedurile de selecție menționate nu avea o justificate obiectivă și rezonabilă, nu urmărea un scop legitim și nu era proporțională cu scopul urmărit. Dimpotrivă, protejarea carierei, asigurarea unei culturi organizaționale care internalizează valori ca: obiectivitatea, echitatea, transparența procedurilor, obținerea funcțiilor pe bază de merit și criterii obiective, toate necesare și indispensabile unei justiții independente, sunt activitățile pe care CSM ar trebui să le desfășoare în îndeplinirea rolului de garant al independentei justiției. Instanța fondului a aplicat în mod greșit dispozițiile legale privind obligația CNCD de motivare (corespunzătoare) a hotărârii atacate. Soluția de clasare întemeiată pe dispozițiile art. 12 alin. (4) din Procedura Internă de Soluționare a Petițiilor și Sesizărilor este nelegală întrucât pentru a dispune clasarea prin Hotărârea cu nr. 678/13.05.2020 nu sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 12 alin. (4) din procedura menționată. Fapta sesizată prin petiția cu nr. 1307/2020, care face obiectul Hotărârii cu nr. 678/2020, este diferită de fapta sesizată prin petiția cu nr. 5991/2019 care face obiectul Hotărârii cu nr. 264/2020. Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate, aceasta fiind expresia interpretării și aplicării corecte a cadrului normativ incident speței.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 31 ianuarie 2025, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 9 mai 2025, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantului A. este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Aspecte de fapt și de drept relevante Reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea hotărârii nr. 678 din 30 septembrie 2020 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și să se constate că aspectele sesizate prin petiția cu nr. 1307 din 21 februarie 2020 întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare conform prevederilor O.G. nr. 137/2000. Prima instanță a respins contestația ca neîntemeiată, reținând în motivare că niciuna din criticile aduse hotărârii CNCD de către reclamant nu se confirmă și nu poate fi aptă a conduce la anularea acestei hotărâri, urmând a menține soluția pronunțată de pârât cu privire la soluția de clasare a petiției reclamantului. Învestită cu soluționarea cererii de recurs de față, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Astfel, prin primul motiv de recurs se invocă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Subsumat acestui caz de casare, recurentul - reclamant a susținut că s-a realizat o defectuoasă administrare a probatoriului în cauză, prin respingerea probei cu martori, instanța nu a reușit să afle adevărul și să pronunțe o soluție în consecință. Înalta Curte constată că în practica judiciară s-au mai conturat și alte aplicații ale motivului de recurs prevăzut în art. 488 pct. 5 C. proc. civ. și anume: încălcarea dreptului la apărare (ex. instanța a soluționat fondul cauzei fără a da cuvântul părților și fără a le da posibilitatea să formuleze și să administreze probe în dovedirea pretențiilor); încălcarea principiului disponibilității(ex. instanța a lăsat necercetate criticile ce au făcut obiectul cererii deduse judecății și a îndrumat reclamanții să urmeze calea unei alte acțiuni, fără să analizeze temeinicia pretențiilor în cauza dedusă judecății, lăsând astfel nesoluționat fondul pricinii); încălcarea principiului contradictorialității (instanța nu poate pronunța hotărârea și să rețină aspecte pe care nu le-a pus, în prealabil, în discuția părților); încălcarea principiului oralității dezbaterilor; etc. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, de fapt, recurentul-reclamant nu formulează critici privitoare la nerespectarea regulilor de procedură sau la încălcarea unor principii de drept, ci critică modul de apreciere al probelor care au determinat respingerea cererii deduse judecății, or, acestea nu reprezintă critici de nelegalitate care să fundamenteze motivul de casare invocat ci sunt critici de netemeinicie ce nu pot fi supuse controlului judiciar în cadrul recursului. Concret, Înalta Curte reține că este neîntemeiată critica reclamantului în sensul că prima instanță a înlăturat greșit una din probele propuse de acesta, pe care o aprecia concludentă și pertinentă soluționării cauzei, deoarece, față de obiectul cererii de chemare în judecată și de restul probelor administrate în cauză, proba cu martori, așa cum a fost solicitată de recurentul - reclamant, nu prezenta relevanță pentru soluționarea cauzei. Concluzionând, Înalta Curte constată că susținerile relevate de recurentul-reclamant privesc aspecte legate de probatoriul încuviințat și administrat de prima instanță, or, atât timp cât prima instanță s-a pronunțat asupra tuturor cererilor de probatorii formulate în cauza dedusă judecății, nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Prin următorul motiv de recurs se invocă incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. conform cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască argumentele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamant în contextul faptic dat. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că nu poate fi primit raționamentul recurentului-reclamant în sensul că judecătorul fondului nu și-a exercitat rolul activ conform dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. de a stabili adevărul, situația de fapt și de a analiza motivele de nelegalitate ale hotărârii CNCD atacate, ci a preluat doar apărările CNCD și ale CSM. Instanța de recurs subliniază că prin prisma motivelor de casare reglementate de legea de procedură nu trebuie confundată ipoteza lipsei motivării hotărârii judecătorești, ce poate fi cenzurată de instanța de control judiciar prin intermediul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu ipoteza în care partea este nemulțumită de raționamentul logico-juridic expus de instanță în considerentele hotărârii pronunțate, apreciind că acesta nu corespunde în mod satisfăcător argumentelor prezentate în susținerea pretențiilor sau apărărilor sale, respectiv acestea nu au fost reținute ca întemeiate. Totodată, pretinsele erori din hotărârea de la fond, preluate din actele emise de autoritate, așa cum susține recurentul - reclamant, nu reprezintă o critică care să poată fi subsumată acestui caz de casare, textul de lege de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la eventualele lacune în motivare, aspect care nu se evidențiază în cauză. Prin urmare, se poate concluziona că hotărârea instanței de fond este clară, precisă și inteligibilă, conține referiri la probele administrate în cauză și este în concordanță cu acestea, răspunde în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și conduce în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv. Prin cel de-al treilea motiv de recurs se invocă cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Sub acest aspect, recurentul-reclamant susține că prima instanță în mod greșit a reținut că faptele reclamate nu reprezintă discriminare întrucât detașarea reprezintă o măsură care se dispune în interesul angajatorului și instituției la care se dispune detașarea, ci nu o expresie a dreptului la carieră al magistraților. În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă. Așa cum în mod corect a reținut prima instanță, prin Hotărârea nr. 678/2020, contestată în cauză, cererea petentului nu a făcut obiectul unei soluții pe fond, fiind în discuție doar luarea unei măsuri de clasare a petiției acestuia, petiție al cărei obiect a fost soluționat prin Hotărârea nr. 143/2020. Totodată, prima instanță arată că nu a fost investită cu cenzurarea hotărârii nr. 143/12.02.2020, astfel că nu au putut fi analizate criticile directe de nelegalitate prezentate de către reclamant relativ la această hotărâre. În cauza de față, Înalta Curte reține că, în mod corect, a identificat prima instanță că obiect al contestației nu a fost soluția dată pe fond petiției nr. 1307/2020 ci a fost criticată clasarea acesteia, în temeiul procedurii interne de lucru a autorității la o petiție cu conținut identic, fiind invocată și o necitare a părții în fața autorității. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 12 din Procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor adoptată de către CNCD, procedură dată publicității prin publicarea în Monitorul Oficial, s-a stabilit că în cazul în care un petent adresează mai multe petiții cu același obiect, acestea se vor conexa, petentul urmând să primească un singur răspuns, care trebuie să facă referire la toate petițiile primite. La alin. (4) al acestui articol se arată că dacă după trimiterea răspunsului se primește o nouă petiție cu același obiect, aceasta se clasează la numărul inițial, menționându-se faptul că s-a răspuns. Or, din verificarea petițiilor, se observă că acestea au conținut identic, prin petiția nr. 5991/2019, reclamantul sesizând comiterea de către pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a unor fapte de discriminare și solicitând constatarea și sancționarea practicii discriminatorii prin care i-a fost blocat accesul la o funcție de formator în cadrul Școlii Naționale de Grefieri (SNG), aspect care este clamat și în cauza de față. Astfel, se relevă expunerea unor argumentații asemănătoare cu referire la o practică similară din partea CSM care este contestată și în cauza de față. Prin urmare, în mod corect a stabilit prima instanță că sesizările au avut conținut identic și clasarea s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile speței. În ceea ce privește lipsa citării reclamantului de către autoritate, în mod legal, s-a reținut că reclamantul a avut cunoștința primului termen acordat pentru soluționarea petiției nr. 1307/2020, acesta fiind și partea care a solicitat amânarea cauzei pentru motive medicale. Prin urmare, nu se poate reține critica relativă la nelegala citare a părții ce a avut cunoștință de primul termen fixat de autoritate pentru dispunerea de măsuri în speța cu care fusese învestită. În raport de cele anterior expuse, având în vedere limitele învestirii instanței de judecată în prezenta cauză, limite de care este ținută și instanța în cadrul controlului judiciar, Înalta Curte nu va putea să procedeze la analiza considerațiilor părții expuse pe fondul petiției nr. 1307/2020 câtă vreme, așa cum a reținut prima instanță, prin hotărârea criticată nu a fost soluționat fondul acesteia ci s-a dispus clasarea petiției nr. 1307/2020 la petiția nr. 5991/2019, care fusese soluționată prin Hotărârea nr. 264/2020. În concluzie, în raport de împrejurarea că instanța de judecată nu se poate substitui competențelor conferite de lege CNCD, Înalta Curte constată că judecătorul fondului care a respins petitul principal prin care s-a solicitat anularea Hotărârii nr. 678/2020 a pronunțat o soluție corectă care nu se impune a fi reformată în calea de atac de față, aceasta fiind expresia interpretării și aplicării corecte a legii în cauză. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.