ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3566/2017

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin plângerea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2014 reclamanta C.N.C.F. "C.F.R." S.A. București a solicitat anularea Hotărârii nr. 650/05.11.2014 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și exonerarea sa de la plata amenzii contravenționale, în cuantum de 6.000 RON, aplicată prin această hotărâre, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 31/F din 17 martie 2015 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal s-a respins, ca nefondată, plângerea formulată de reclamanta CNCF CFR S.A. București în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect anularea Hotărârii nr. 650/05.11.2014 emisă de pârâtă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței de fond, reclamanta CNCF "CFR" S.A. București - Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate, în sensul anulării Hotărârii nr. 650/5.11.2014 emisă de pârâtă și exonerarea reclamantei de la plata amenzii contravenționale în cuantum de 6.000 RON. Recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a reținut în mod eronat temeiul de drept pentru presupusa discriminare, iar aplicarea amenzii contravenționale nu are temei legal pentru faptele considerate ca fiind discriminatorii în sensul art. 6 din O.G. nr. 137/2000. Prin reținerea de la petenți, în luna aprilie 2014, a contribuției de 1%, conform art. 4 din CCM 2012/2013, angajatorul nu a făcut decât să respecte obligațiile care îi reveneau. Ulterior, începând cu luna mai 2014, această contribuție nu le-a mai fost reținută, așa cum rezultă din cuprinsul adresei nr. x/17.07.2014 emisă de Serviciul Financiar și statele de plată aferente, anexate la dosar. Mai precizează că în speță, contractul colectiv de muncă încheiat pe anii 2012/2013 a fost valabil până la data de 23.04.2014, iar ulterior, organizațiile sindicale împreună cu patronatul au încheiat două acorduri: nr. x/25.04.2014 și nr. x/28.04.2014, iar în actul nr. x/29.04.2014 al CNCF CFR S.A. - Direcția Resurse Umane se menționează faptul că prevederile acordurilor se aplică numai membrilor organizațiilor sindicale semnatare, conform art. 153 din Legea nr. 62/2011. Se mai arată că, în prezent, intimaților li s-au acordat toate drepturile care decurg din Codul muncii, astfel încât este eronată susținerea acestora cum că sunt discriminați.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a formulat întâmpinare până la data întocmirii raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Ulterior, la data de 08.11.2017, intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care susține că recurenta se referă greșit la lipsa temeiului de drept al aplicării sancțiunii. Prin hotărârea atacată s-a reținut aplicarea dispozițiilor art. 6 lit. b), c) și g) din O.G. nr. 137/2000, care, după republicarea actului normativ în M.O. nr. 166/2014 a devenit art. 7 lit. b), c) și g) din O.G. nr. 137/2000. Apreciază că astfel, temeiul de drept este identificabil, iar eroarea de indicare nu reprezintă un viciu care să atragă nulitatea Hotărârii nr. 650/05.11.2014 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. În esență, consideră că în cauză a avut loc o discriminare, constând în neacordarea de salarii egale pentru membrii și nemembrii de sindicat, raportat la dispozițiile art. 162 alin. (1) și (2) din Codul muncii, ce prevăd că nivelurile salariale minime se stabilesc prin contractele colective de muncă aplicabile, iar salariul individual se stabilește prin negocieri individuale între angajator și salariat, fiind excluse negocierile colective pentru stabilirea salariilor individuale pentru un grup de salariați. Mai mult, art. 159 alin. (3) din Codul muncii interzice, la stabilirea și acordarea salariului, existența discriminării pe bază de apartenență sau activitate sindicală. De asemenea, consideră că nu este corectă obligarea persoanelor care nu sunt membrii de sindicat să cotizeze cu 1% din salariu, în scopul constituirii unui fond de care să beneficieze toți salariații, apreciind că, în lipsa aderării la o organizație sindicală, aceasta reprezintă o diminuare salarială.

Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 25 ianuarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din data de 31 mai 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat de reclamanta C.N.C.F. "C.F.R." S.A. București - Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecarea lui pe fond. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat în cauză. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă C.N.C.F. "C.F.R." S.A. București a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune în anularea Hotărârii nr. 650/05.11.2014 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și exonerarea sa de la plata amenzii contravenționale aplicate, în cuantum de 6.000 RON. Prin Hotărârea nr. 650/05.11.2014 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în soluționarea petiției depuse de petenții A. și A.a, intimatul-pârât a apreciat că acordarea unor salarii inegale pentru membrii, respectiv nemembrii de sindicat, constituie discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 6 lit. b) din O.G. nr. 137/2000. S-a reținut a avea caracter discriminatoriu acordarea în favoarea membrilor de sindicat a unui spor de 100% pentru timpul lucrat în zilele libere, față de acordarea unui spor de numai 75 % nemembrilor, ceea ce constituie o încălcare a art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 6 lit. c) din O.G. nr. 137/2000, precum și obligarea de către societatea reclamantă a persoanelor care nu sunt membre de sindicat să cotizeze cu 1% din salariu, ceea ce constituie o încălcare a art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 6 lit. g) din O.G. nr. 137/2000, motive pentru care a aplicat recurentei o amendă contravențională totală de 6.000 RON conform art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. În recurs, criticile recurente-reclamante au fost subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmând a analiza prezenta cerere de recurs din această perspectivă. Astfel, o primă critică vizează faptul că prima instanță nu a reținut lipsa fundamentării în drept a hotărârii emise de intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Cu privire la acest aspect, instanța de recurs constată că, în mod corect, prima instanță a constatat că prin hotărârea nr. 650/05.11.2014 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării atacată s-a reținut aplicarea dispozițiilor art. 6 lit. b), c) și g) din O.G. nr. 137/2000, texte de lege care, după republicarea actului normativ în Monitorul Oficial al României nr. 166/07.03.2014 și renumerotarea articolelor, au devenit art. 7 lit. b), c) și g) din O.G. nr. 137/2000, astfel că temeiul de drept este identificabil, acest viciu nefiind de natură a atrage nulitatea hotărârii atacate. Mai mult, se constată că în cuprinsul Hotărârii nr. 650/05.11.2014, textele de lege anterior arătate, în care au fost încadrate situațiile de discriminare identificate în speță de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, au fost integral citate, astfel că recurenta-reclamantă nu poate invoca că nu ar fi cunoscut textul de lege încălcat și care a stat la baza sancțiunii aplicate și nici că prin eroarea de indicare formală i s-ar fi produs vreo vătămare ce nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului atacat, deoarece reglementarea ca discriminatorii a actelor și faptelor în care se încadrează starea de fapt reținută în speță, a continuat să existe și după republicarea O.G. nr. 137/2000. Referitor la acordarea de salarii inegale pentru membrii de sindicat și nemembrii de sindicat, ce a operat în baza Acordurilor nr. x/2014 și x/2014, Înalta Curte constată că recurenta nu poate invoca faptul că aceste acorduri ar opera doar în ceea ce îi privește pe membrii de sindicat, deoarece, pe de o parte, date fiind părțile semnatare ale acordurilor, modalitatea lor de încheiere, precum și aspectele la care se referă condițiile de muncă, salarizarea personalului, drepturile și obligațiile ce decurg din raporturile de muncă, acestea au caracterul unor convenții asimilabile contractului colectiv de muncă. De altfel, au și fost încheiate pentru suplinirea contractului colectiv de muncă, ale cărui prevederi nu mai erau în vigoare și vizează toate aspectele reglementate și de anteriorul contract colectiv de muncă. Astfel, potrivit art. 1266 din Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 privind C. civ.: "(1) Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului." În aceste condiții, în ceea ce privește acordurile încheiate, care au natura unui act asimilat contractului colectiv de muncă, devin incidente prevederile art. 133 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, potrivit cărora: "(1) Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează: a) pentru toți angajații din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel." Reclamanta nu a negat acordarea diferențiată a salariilor, dar a arătat că această diferență rezultă din aplicarea acordurilor încheiate numai pentru membrii de sindicat. Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut de către prima instanță că prin trimiterea făcută la dispozițiile art. 153 din Legea nr. 62/2011, părțile au urmărit să excludă aplicarea clauzelor acestor acorduri pentru salariații care nu sunt membrii de sindicat. Această excludere de la aplicarea prevederilor acordurilor încheiate după expirarea contractului colectiv de muncă nr. x/2012, prelungit la data de 23.04.2014 prin Actul adițional la acesta, împreună cu reținerea unei sume în cuantum de 1 % din salariu pentru angajații ce nu sunt membrii de sindicat, prevăzută în chiar Contractului colectiv de muncă nr. x/2012, la art. 4, constituie veritabile sancțiuni aplicate acestor persoane și au caracter discriminatoriu. Totodată, aceste reglementări sunt de natură a aduce atingere dreptului angajaților de a adera la o organizație sindicală, astfel cum prevăd dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, respectiv fără nicio îngrădire sau autorizare prealabilă, deoarece în acest mod persoanele care nu sunt membrii de sindicat sunt constrânși a adera tocmai pentru a beneficia de un tratament preferențial, deși intenția legiuitorului a fost aceea a aplicării unitare, pentru toți angajații dintr-o unitate, a oricăror contracte colective de muncă, convenții sau acorduri încheiate între patronat și sindicate. În același timp, se impune a fi reținut și alin. (3) al aceluiași articol, conform căruia nicio persoană nu poate fi constrânsă să facă sau să nu facă parte, să se retragă sau să nu se retragă dintr-o organizație sindicală. Or, încheierea de acorduri favorabile angajaților, care să nu se aplice nemembrilor de sindicat, precum și reținerea unei sume de bani acelorași persoane pentru constituirea unui fond de care să beneficieze toți salariații sunt discriminatorii, astfel cum în mod corect a reținut atât intimatul-pârât, cât și prima instanță, având în vedere că, potrivit art. 159 alin. (3) din Codul muncii, la stabilirea și acordarea salariului, se interzice discriminarea pe bază de apartenență ori activitate sindicală. De asemenea, este nefondată susținerea recurentei-reclamante în sensul că angajații care nu sunt membrii de sindicat puteau să fie reprezentați la negocieri de către un reprezentant ales de ei, având în vedere că această posibilitate a fost prevăzută de legiuitor, prin art. 134 pct. 2 lit. a) teza a III-a din Legea nr. 62/2011, doar cu caracter subsidiar. Astfel, reprezentarea angajaților la încheierea contractului colectiv de muncă se face de către sindicatele legal constituite și reprezentative, acolo unde acestea există, ori, în cazul în care sindicatul nu este reprezentativ, reprezentarea se face de către federația la care este afiliat sindicatul, dacă federația este reprezentativă la nivelul sectorului din care face parte unitatea și doar acolo unde nu sunt constituite sindicate, de către reprezentanții aleși ai angajaților. În ceea ce privește reținerea sumei de 1% din salariul angajaților nemembrii de sindicat, se observă că aceasta este atât discriminatorie, cât și nelegală, deoarece chiar dacă această prevedere a fost inclusă în Contractul colectiv de muncă nr. 116/2012, potrivit art. 132 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege, o asemenea prevedere excedând cadrului legal. Pe de altă parte, susținerea recurentei-reclamante că această reținere nu a mai operat față de petenți începând cu luna mai 2014, nu are relevanță, deoarece ea a existat și a produs efecte discriminatorii în raport cu angajații nemembrii de sindicat, având natura unei diminuări salariale ce nu era justificată legal. Tot fără relevanță sub acest aspect este și împrejurarea că petenții au devenit membrii de sindicat începând cu data de 01.10.2014, respectiv ulterior faptelor constatate ca discriminatorii prin Hotărârea C.N.C.D. nr. 650/2014. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta C.N.C.F. "C.F.R." S.A. București - Sucursala Regională de Căi Ferate Brașov împotriva sentinței civile nr. 31/F din 17 martie 2015 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.