ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1361/2015

Decizia nr. 1361/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea la data de 1 octombrie 2012, reclamanta P.A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, A. SA București prin Sucursala de Transport Feroviar de Călători Craiova, B. - șef stație CFR Călători Râmnicu Vâlcea, C. - fost director al STCF Craiova și D. - jurist STFC Craiova, solicitând anularea Hotărârii nr. 180 din 20 iunie 2012 emisă de primul pârât și obligarea pârâților la plata daunelor morale/profesionale cauzate de concedierea sa ilegală și abuzivă și pentru nesoluționarea în termenul legal prev. de art. 1 și art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contestației depuse la data de 20 iunie 2011 la SCCC Craiova împotriva Actului nr. 1/3323/2011 emis de A. SA, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că hotărârea CNCD a reținut în mod greșit că nu a fost discriminată prin concedierea sa abuzivă. Astfel, s-a reținut greșit că motivul concedierii a fost absențele nemotivate de la locul de muncă și întârzieri repetate de la locul de muncă. În realitate, reclamanta nu a săvârșit niciodată astfel de abateri disciplinare și nici nu a fost sancționată pentru astfel de fapte. Dimpotrivă, concedierea sa s-a realizat din motive de ură personală și de răzbunare din partea șefului de Stație Râmnicu Vâlcea, pe care l-a reclamat anterior pentru abuz în serviciu și hărțuirea salariatelor. De asemenea, concedierea sa s-a decis pentru a fi satisfăcute interesele pârâților B. și C. între care există grade de rudenie.

Reclamanta a mai arătat că a contestat în justiție actele prin care i-a fost desfăcut contractul de muncă, iar prin Sentința nr. 970 din 28 mai 2012 Tribunalul Vâlcea a dispus anularea deciziei de concediere și acordarea drepturilor ce decurg din lege pe perioada concedierii.

Cu privire la decizia CNCD, reclamanta a arătat că este lovită de nulitate absolută întrucât reține o situație de fapt neconformă cu realitatea și nu a constatat că, prin măsurile adoptate de ceilalți pârâți din cauză, reclamantei i s-a creat o situație dezavantajoasă față de colegii săi, salariați ai A. SA. De asemenea, Hotărârea nr. 180 a fost emisă cu mult peste termenul de 90 zile de la data sesizării, cum dispune art. 77 din Ordinul nr. 144/2008.

Pârâții A. SA și D. au depus întâmpinare, fiecare invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive, excepția autorității de lucru judecat, excepția lipsei de interes a reclamantei față de Sentința civilă nr. 970 din 28 mai 2012 prin care s-a dispus anularea deciziei de concediere și față de Sentința civilă nr. 1260 din 24 septembrie 2012 prin care s-a dispus acordarea de daune morale reclamantei, precum și excepția inadmisibilității cererii reclamantei, prin prisma faptului că obiectul litigiului îl constituie anularea Hotărârii nr. 180/2012 a CNCD, instituție cu care pârâții nu au niciun raport juridic.

Prin Sentința nr. 6473 din 12 noiembrie 2013 Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială invocată de pârâtul CNCD și a declinat competența de soluționare a cauzei la Curtea de Apel Pitești, reținând incidența dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și faptul că pârâtul CNCD este autoritate a administrației publice centrale.

La 20 ianuarie 2014 reclamanta a depus cerere de precizare prin care a arătat că Hotărârea nr. 180/2012 emisă de CNCD este nelegală, netemeinică și tardiv comunicată față de hotărârile pronunțate în litigiile de dreptul muncii. De asemenea, a reluat argumentele privitoare la nesoluționarea de către SC CC Craiova a contestației din data de 20 iunie 2011 și nelegalitatea actelor care au stat la baza desfacerii contractului său individual de muncă. Reclamanta a arătat că justifică interes în promovarea cererii de față, având în vedere că decizia de desfacere a contractului de muncă a fost desființată irevocabil în justiție, iar angajatorul a fost obligat să-i plătească drepturile salariale. În acest context pârâții trebuie obligați să-i plătească daune morale/profesionale, să-i stabilească un program de lucru legal de tură 12/24 la Stația Călimănești și să-i plătească drepturi salariale corespunzătoare, inclusiv diferențe salariale, sporuri și prime de vacanță.

Reclamanta a arătat că sunt nefondate excepțiile invocate de pârâți.

Pârâții C. și B. au depus întâmpinare, invocând aceleași excepții ca și pârâții A. Craiova și D.

Pârâta CNCD a depus la dosar actele care au stat la baza emiterii Hotărârii nr. 180 din 20 iunie 2012.

Reclamanta a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Pitești în raport de faptul că pretențiile sale bănești se situează sub pragul de 500.000 RON prevăzut de Legea nr. 554/2004. Curtea de apel a respins excepția ca nefondată reținând că petitul referitor la daune, deosebit de faptul că sumele pretinse nu au natură fiscală, este subsecvent celui referitor la anularea hotărârii CNCD, acesta din urmă fiind dat în competența de soluționare în primă instanță a Curții de Apel de art. 20 din O.G. nr. 137/2000 și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Instanța a pus în discuție excepțiile invocate de pârâți precum și, din oficiu, admisibilitatea cererii de obligare în solidar a pârâților la plata unor daune materiale/profesionale pentru desfacerea nelegală a contractului individual de muncă.

Hotărârea și considerentele curții de apel

Prin Sentința nr. 30/F-CONT din 12 februarie 2014, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile invocate de pârâții A. SA București, B., C. și D.

A respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta P.A., împotriva Hotărârii nr. 180 din 20 iunie 2012 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, A. SA București prin Sucursala de Transport Feroviar de Călători Craiova, B. - șef stație CFR Călători Râmnicu Vâlcea, C. - fost director al SNTCF Craiova și D. - jurist SNTFC Craiova.

În ceea ce privește excepții invocate, instanța de fond a reținut următoarele:

- pârâții A. SA București, B., C. și D. au calitate procesuală pasivă în petitul referitor la plata daunelor, ca persoane implicate în concedierea pretins discriminatoare a reclamantei;

- excepția autorității de lucru judecat nu a fost argumentată de către pârâți, care nu au prezentat o altă hotărâre judecătorească în raport de care să poată fi reținută excepția;

- reclamanta justifică un interes legitim în acțiunea în justiție de față, chiar dacă a obținut prin Sentința civilă nr. 970 din 28 mai 2012 anularea deciziei de concediere, iar prin Sentința civilă nr. 1260 din 24 septembrie 2012 acordarea de daune morale, întrucât daunele solicitate pe această cale sunt întemeiate pe acțiuni pretins discriminatorii ale pârâților;

- chiar dacă pârâții implicați în concedierea reclamantei nu au raport juridic cu CNCD, cererea reclamantei față de aceștia nu este inadmisibilă, întrucât se pretind și despăgubiri urmare a constatării unei discriminări săvârșite de ei.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut următoarele:

În ceea ce privește cererea de anulare a Hotărârii nr. 180 din 20 iunie 2012 pentru nerespectarea termenului de adoptare a acesteia de 90 de zile de la data sesizării CNCD, termen prevăzut de art. 20 alin. 7 din O.G. nr. 137/2000 și art. 77 alin. (1) din Procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor aprobată prin Ordinul CNCD nr. 1194/2001, prima instanță a constatat că argumentele reclamantei nu se confirmă. Termenul respectiv este unul de recomandare și care privește procedura de soluționare a petițiilor de către CNCD, iar nerespectarea acestuia nu invalidează conținutul hotărârii.

Cu privire la fapta de discriminare în sine, curtea de apel a reținut că CNCD a stabilit corect starea de fapt, anume că reclamanta a fost concediată și că aceasta susține că măsura a fost consecința unei evaluări eronate și de rea credință prin prisma abaterilor disciplinare ale acesteia, inclusiv absențe nemotivate de la locul de muncă.

În acest context reclamanta a invocat discriminarea sa prin abuz, răzbunare, ură.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 „(1) Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.

Aplicând textul legal sus citat, la situația de fapt reținută în cauză, instanța de fond a constatat că în privința unui salariat cu contract de muncă, concediat în urma unor evaluări realizate de superiorii săi prin prisma aptitudinilor profesionale ale acestuia, nu se poate reține discriminare chiar dacă evaluările respective au fost incorecte.

Reclamanta nu a dovedit că acțiunea de concediere a sa a fost rezultatul unei discriminări în sensul O.G. nr. 137/2000. Așa cum se arată și în Hotărârea nr. 180/2012 a CNCD, însăși reclamanta recunoaște că evaluarea sa a fost realizată exclusiv pe baza activității profesionale. Faptul că ea consideră drept răzbunare sau ură acțiunile superiorilor săi de a o aprecia negativ la locul de muncă nu transformă concedierea sa într-o discriminare.

A mai reținut prima instanță că nelegalitatea concedierii prin nerespectarea unui program de restructurare în sensul reducerii unui post în locul altuia și concedierii unui salariat apreciat negativ din punct de vedere profesional nu este o discriminare pe criteriile impuse de O.G. nr. 137/2000.

Cât privește cererea de daune morale și profesionale, Curtea de apel a constatat că într-un litigiu de natura celui din speță nu pot fi pretinse daune profesionale dacă acestea constau în salarii ori alte drepturi salariale pierdute în urma concedierii, iar pe de altă parte că, neexistând discriminare, nu pot fi acordate daune pentru o astfel de stare.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta P.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, prin invocarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin criticile subsumate motivelor de recurs indicate, recurenta-reclamantă arată următoarele:

De asemenea, a mai arătat recurenta-reclamantă că și în considerentele Deciziei nr. 31/2013 a instanței de recurs - Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a statuat că maniera în care a fost hotărâtă s-a demonstrat a fi discriminatorie și inechitabilă.

În sensul celor arătate, recurenta susține că motivarea hotărârii instanței de fond este contradictorie, având în vedere că deși a reținut constatarea nelegalității deciziei de concediere de către instanțele de dreptul muncii, ulterior s-a pronunțat în sensul inexistenței unei fapte de discriminare.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă mai reia și expunerea modalității în care a fost concediată, pretinzând că nu au fost respectate criteriile de evaluare, la baza concedierii stând ura și răzbunarea, situație față de care, apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Intimatul-pârât B. - șef Stație CFR Călători Râmnicu Vâlcea a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

- Intimații-pârâți C. - fost director al S.N.T.C.F. Craiova și D. - jurist SNTFC Craiova au depus la dosar, la data de 23 martie 2015, prin Serviciul Registratură, întâmpinări care nu au fost comunicate. Prin întâmpinările formulate, intimații au reiterat excepțiile invocate în fața instanței de fond, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția autorității de lucru judecat și excepția lipsei de interes a acțiunii introductive.

Hotărârea și considerentele Înaltei Curți

Examinând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele în continuare arătate.

Într-adevăr, în raport de capătul principal al acțiunii reclamantei - anularea unei hotărâri emise de Consiliul Național al Discriminării, Înalta Curte constată că sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora „Hotărârile Colegiului director, pot fi atacate la instanța de contencios administrativ, potrivit legii”.

Având în vedere faptul că autoritatea pârâtă are rang de autoritate publică centrală, rezultă că, ne încadrăm în ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, conform cărora „Litigiile privind actele administrative (…) emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, (…) se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel”.

Susținerea recurentei, în sensul că daunele solicitate prin acțiune au valoarea mai mică de 500.000 RON, nu are nicio relevanță în ceea ce privește competența materială de soluționare a prezentei cauze, în primul rând, că acesta este un capăt accesoriu de cerere celui principal vizând anularea actului administrativ, iar în al doilea rând, criteriul valoric se aplică doar atunci când se contestă acte care privesc taxe și impozite, contribuții sau datorii vamale (art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004), ipoteză neîndeplinită în speță.

Prin urmare, motivul de recurs vizând necompetența materială a curții de apel în soluționarea pricinii este nefondată.

Dacă legiuitorul avea intenția să imprime un astfel de caracter termenului de 90 de zile, cu siguranță, în conținutul legii ar fi prevăzut expres și sancțiunea corelativă nerespectării acestuia. Or, o astfel de reglementare nu există în cuprinsul O.G. nr. 137/2000, ceea ce denotă, cum în mod corect, a reținut și instanța de fond, că termenul de 90 de zile este un termen de recomandare, depășirea lui neputând duce la invalidarea actului administrativ emis în soluționarea petiției adresate C.N.C.D. În acest sens a statuat și practica judiciară constituită la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal (cu titlu de exemplu indicăm Decizia nr. 3549/2009, Decizia nr. 4611/2014, Decizia nr. 1051/2014, Decizia nr. 985/2014).

Problema de drept care trebuie dezlegată în speță și pe care a analizat-o și instanța de fond este aceea dacă succesiunea de fapte și acte juridice prezentate de reclamantă în susținerea petiției adresată CNCD-ului realizează conținutul material al unei contravenții de discriminare, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prevăd că „prin discriminare potrivit prezentei ordonanțe se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.”

În sensul legii sunt discriminatorii „prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.”

De asemenea, dispozițiile art. 10 lit. h) din aceeași ordonanță prevăd „constituie contravenție, dacă fapta nu intra sub incidența legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenței acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin, refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilități.”

Potrivit textelor de lege prezentate anterior, pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind discriminare, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv să existe un tratament diferențiat a unor situații analoage, existența unui criteriu de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, tratamentul să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege, tratamentul diferențiat sa nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare.

Din ansamblul probatoriu administrat în cauză, rezultă că reclamanta nu a probat nici în fața autorității pârâte și nici în fața instanței de judecată existența situațiilor analoage și comparabile în care s-a aplicat tratamentul diferențiat, prin care s-a urmărit restrângerea unui drept, concedierea reclamantei nereprezentând o faptă de discriminare în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, câtă vreme nu se întemeiază pe criteriile expres și limitativ prevăzute de ordonanță sau pe alte criterii având aceeași natură.

Astfel cum a reținut și prima instanță, chiar dacă reclamanta a obținut satisfacerea pretențiilor sale atât din punct de vedere juridic, cât și pecuniar, pe tărâmul dreptului muncii, prin hotărârile judecătorești pronunțate de către instanțele specializate în litigii și conflicte de muncă, această situație nu se suprapune și nici nu poate constitui premisa sau temeiul de drept al constatării unei fapte de discriminare săvârșită de angajator prin luarea deciziei de concediere.

De altfel, criteriul pe care îl invocă recurenta-reclamantă ca temei al discriminării îl reprezintă ura și răzbunarea, noțiuni care excedează definiției date discriminării prin art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Acest criteriu presupune, mai degrabă, anumite sentimente negative pe care o persoană le poate manifesta față de o altă persoană, iar în cazul în care acestea se materializează și în anumite fapte vătămătoare persoana respectivă, aceasta din urmă are la îndemână diverse proceduri administrative și judiciare de a solicita încetarea unui astfel de comportament.

În acest context, Înalta Curte reține și că susținerea recurentei-reclamante în sensul că instanța de fond a dezvoltat argumente contradictorii în motivarea soluției nu are fundament în raționamentul juridic expus de judecătorul fondului.

De altfel, concedierea reclamantei a avut la bază, aparent, o justificare obiectivă, dată de Programul de restructurare și redresare economico-financiară emis de Ministerul Transporturilor, aplicabil tuturor Sucursalelor S.N.T.C.F. Călători și în temeiul căruia au fost disponibilizați mai mulți salariați din cadrul acestei societăți. Situația că persoanele cu atribuții în aplicarea planului de restructurare în cadrul Sucursalei Craiova au aplicat în mod greșit acest plan, în mod voit, nu presupune că asupra reclamantei s-a săvârșit fapta de discriminare, comportamentul abuziv al celor vinovați fiind sancționat pe linie disciplinară de conducerea societății mamă.

În ceea ce privește excepțiile invocate prin întâmpinare de către intimații-pârâți C. și D., Înalta Curte constată că acestea au fost soluționate de către instanța de fond prin respingerea lor, intimații neformulând cereri de recurs prin care să critice sentința instanței de fond sub acest aspect.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că sentința Curții de apel Pitești este temeinică și legală și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de P.A. împotriva Sentinței nr. 30/F-CONT din 12 februarie 2014 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2015.

Procesat de GGC - LM