ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2279/2015

Asupra cauzei de

față, prin raportare la dispozițiile art. 499 din Legea nr. 134/2010 privind

Codul de procedură civilă, constată următoarele:

Prin acțiunea

introdusă la data de 24 iulie 2013, contestatorul E.D.C. a formulat contestație

împotriva Deciziei nr. 365 din 25 iunie 2013, emisă de intimata SC D.C. SRL,

prin care a solicitat anularea acesteia, reintegrarea pe postul deținut

anterior concedierii, obligarea intimatei la plata drepturilor salariale,

indexate, majorate și actualizate cuvenite începând cu data emiterii deciziei,

respectiv 25 iunie 2013 și până la data reintegrării efective și obligarea

intimatei la plata sumei de 15.000 lei cu titlu de daune morale, cu cheltuieli

de judecată.

Prin Sentința nr.

1388 din 03 iulie 2014, Tribunalul Argeș a respins contestația.

Împotriva hotărârii

de la fond a formulat apel contestatorul, înregistrat pe rolul Curții de Apel

Pitești, secția I civilă.

La data de 30 martie

2015, în cadrul soluționării cererii de apel, intimata SC D.C. SRL a formulat

cerere de recuzare a unuia din membrii completului de judecată.

Prin încheierea de

ședință din data de 30 martie 2015 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă,

s-a respins cererea de recuzare formulată de SC D.C. SRL, cu motivarea că nu

sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 42 C. proc. civ.

Împotriva încheierii

de ședință din data de 30 martie 2015 a Curții de Apel Pitești, secția I

civilă, a declarat recurs SC D.C. S.R.L, solicitând admiterea căii de atac, cu

consecința casării încheierii de ședință, casarea tuturor actelor de procedură

subsecvente încheierii de ședință recurate, inclusiv hotărârea instanței de

apel, acestea fiind pronunțate de un complet în cadrul căruia cel puțin unul

dintre judecători era incompatibil să judece cauza și, pe cale de consecință,

trimiterea cauzei, în vederea rejudecării apelului, la aceeași instanță.

În cuprinsul cererii

de recurs se invocă critici întemeiate pe motivele de nelegalitate prevăzute de

art. 488 alin. (1) pct. 6 și art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, recurenta

arată faptul că în cauză este incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

întrucât încheierea de respingere a cererii de recuzare nu conține motivele de

fapt și de drept pentru care au fost respinse susținerile petentei, hotărârea

în cauză reprezentând o simplă rezoluție din conținutul căreia lipsesc cu

desăvârșire motivele care au stat la baza pronunțării acesteia.

De asemenea,

recurenta apreciază că în cauză este incident și motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că din

conținutul încheierii de ședință prin care a fost respinsă cererea de recuzare

rezultă cu claritate faptul că instanța a încălcat în mod flagrant dispozițiile

legale referitoare la efectuarea cercetării judecătorești, în special cele

prevăzute de art. 237 alin. (2) pct. 7 C. proc. civ., rezultând astfel că hotărârea

pronunțată nu este întemeiată pe nici un mijloc de probă.

Analizând recursul

declarat în cauză, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Cererea de recuzare

formulată de SC D.C. SRL în cadrul soluționării cererii de apel a fost

întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 42 pct. 1 și 13 C. proc. civ.

Art. 42 alin. (1)

pct. 1 C. proc. civ. prevede faptul că judecătorul este incompatibil să judece

în situația în care "și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție

în cauza pe care a fost desemnat sa o judece. Punerea în discuția părților, din

oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) și

(5), nu îl face pe judecător incompatibil".

Pct. 13 al aceluiași

articol prevede faptul că judecătorul este incompatibil să judece "atunci

când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la

imparțialitatea sa".

Fundamentul

instituțiilor prevăzute de dispozițiile art. 41 - 44 C. proc. civ., respectiv

incompatibilitatea, abținerea și recuzarea, este acela al respectării dreptului

la judecata cauzei de către o instanță independentă și imparțială, pentru a se

asigura părților obiectivitate în soluționarea pricinii.

Potrivit prevederilor

art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are

dreptul la judecarea cauzei sale, în mod echitabil, public și într-un termen

rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege,

care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter

civil.

Analizată în

contextul dreptului la un proces echitabil, așa cum este reglementat de

dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

imparțialitatea are, pe de o parte, o conotație subiectivă, ce semnifică

încercarea de a determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită

împrejurare, iar pe de altă parte, implică un demers obiectiv ce urmărește a

determina dacă judecătorul oferă toate garanțiile suficiente spre a exclude, în

persoana lui, orice bănuială legitimă.

Imparțialitatea

implică aparența de corectitudine a instanței, incluzând aici și percepția

subiectivă a părților cu privire la atitudinea magistraților, astfel încât

pentru a asigura toate garanțiile procesuale privind dreptul la un proces

echitabil, se impune neparticiparea judecătorului la soluționarea cauzei deduse

judecății.

În speța de față, în

mod legal s-a respins cererea de recuzare, completul învestit cu soluționarea

acesteia reținând că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 42 C.

proc. civ.

Recurenta invocă

drept motiv de nelegalitate dispozițiile 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.,

arătând că încheierea de respingere a cererii de recuzare nu conține motivele

de fapt și de drept pentru care au fost respinse susținerile sale.

Art. 51 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ. prevăd faptul că "abținerea sau recuzarea se

soluționează printr-o încheiere care se pronunță în ședință publică".

Instanța a reținut în

încheierea atacată cu recurs faptul că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute

de art. 42 C. proc. civ., prin raportare la motivele invocate prin cererea de

recuzare.

Astfel, nu se poate

reține că instanța nu și-ar fi motivat hotărârea de respingere a cererii de

recuzare, aceasta exprimând prin considerentul reținut faptul că, prin analiza

conținutului cererii de recuzare, a constatat că nu au fost invocate aspecte ce

țin de conduita judecătorului recuzat, ci doar de modul în care a soluționat

acesta anumite cereri ale părții sau de modul în care a interpelat părțile cu

privire la anumite aspecte, din care recurenta a dedus ca hotărârea finală pe

care judecătorul o va da asupra fondului îi va fi nefavorabilă.

Analizând conținutul

cererii de recuzare, se constată că este vorba de faptul că judecătorul recuzat

a interpelat părțile în vederea clarificării situației de fapt și a pus în

discuția acestora chestiuni de drept ce decurgeau din respectiva situație de

fapt.

Se constată că

discuțiile purtate și consemnate în încheierea de ședință de la data de 30

martie 2015, când recurenta susține că s-au dezbătut cele învederate prin

cererea de recuzare, s-au desfășurat potrivit legii, iar judecătorul nu a făcut

vreo afirmație cu referire la soluția pe fond, în sensul că va admite, va

respinge sau va pronunța o altă soluție asupra apelului.

În concluzie, rezolvarea

anumitor cereri, invocarea anumitor excepții sau interpelarea părților în

condițiile conforme cu cele impuse în codul de procedură civilă nu poate

constitui motiv de a crede că judecătorul și-a format deja o opinie asupra

modului în care va soluționa în final cauza sau că există alte elemente care

nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.

În ceea ce privește

cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ., în sensul că din conținutul încheierii de ședință prin

care a fost respinsă cererea de recuzare rezultă cu claritate faptul că

instanța a încălcat în mod flagrant dispozițiile legale referitoare la

efectuarea cercetării judecătorești, în special cele prevăzute de art. 237 alin.

(2) pct. 7 C. proc. civ., rezultând astfel că hotărârea pronunțată nu este

întemeiată pe nici un mijloc de probă, și acesta apare ca nefondat.

Art. 237 alin. (2)

pct. 7 C. proc. civ. prevede faptul că "în vederea realizării scopului

prevăzut la alin. (1), instanța va încuviința probele solicitate de părți, pe

care le găsește concludente, precum și pe cele pe care, din oficiu, le

consideră necesare pentru judecarea procesului și le va administra în

condițiile legii".

În art. 51 C. proc.

civ. se arată faptul că: "(1) Instanța hotărăște de îndată, în camera de

consiliu, fără prezența părților și ascultându-l pe judecătorul recuzat sau

care a declarat că se abține, numai dacă apreciază că este necesar. În aceleași

condiții, instanța va putea asculta și părțile.

(2) În cazul în care

la același termen s-au formulat cereri de recuzare și de abținere pentru motive

diferite, acestea vor fi judecate împreună.

(3) Nu se admite

interogatoriul ca mijloc de dovadă a motivelor de recuzare".

Instanța care a

soluționat cererea de recuzare și-a format convingerea și a pronunțat soluția

în urma analizei conținutului acesteia, în sensul celor învederare de petentă,

constatând că motivele invocate nu îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 42

C. proc. civ.

Soluția instanței

bazată pe analiza motivelor invocate prin cererea de recuzare și a celor

reținute prin încheierea de ședință de la data de 30 martie 2015, când

recurenta susține că s-au dezbătut cele învederate prin cererea de recuzare,

este legală, instanța nefiind obligată să administreze o altă probă care, în

opinia recurentei, era relevantă pentru soluționarea incidentului procedural.

În consecință, în

raport de dispozițiile art. 496 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul

de procedură civilă, analizând motivele invocate de recurentă, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că recursul declarat în cauză este nefondat,

urmând a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurenta SC D.C. SRL împotriva încheierii de

ședință din 30 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I

civilă, în Dosarul nr. 5658/109/2013.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 octombrie 2015.

Procesat

de GGC - NN