ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2279/2015

Asupra cauzei de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, constată următoarele: Prin acțiunea introdusă la data de 24 iulie 2013, contestatorul E.D.C. a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 365 din 25 iunie 2013, emisă de intimata SC D.C. SRL, prin care a solicitat anularea acesteia, reintegrarea pe postul deținut anterior concedierii, obligarea intimatei la plata drepturilor salariale, indexate, majorate și actualizate cuvenite începând cu data emiterii deciziei, respectiv 25 iunie 2013 și până la data reintegrării efective și obligarea intimatei la plata sumei de 15.000 lei cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința nr. 1388 din 03 iulie 2014, Tribunalul Argeș a respins contestația. Împotriva hotărârii de la fond a formulat apel contestatorul, înregistrat pe rolul Curții de Apel Pitești, secția I civilă. La data de 30 martie 2015, în cadrul soluționării cererii de apel, intimata SC D.C. SRL a formulat cerere de recuzare a unuia din membrii completului de judecată. Prin încheierea de ședință din data de 30 martie 2015 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, s-a respins cererea de recuzare formulată de SC D.C. SRL, cu motivarea că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 42 C. proc. civ. Împotriva încheierii de ședință din data de 30 martie 2015 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, a declarat recurs SC D.C.

S.R.L, solicitând admiterea căii de atac, cu consecința casării încheierii de ședință, casarea tuturor actelor de procedură subsecvente încheierii de ședință recurate, inclusiv hotărârea instanței de apel, acestea fiind pronunțate de un complet în cadrul căruia cel puțin unul dintre judecători era incompatibil să judece cauza și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei, în vederea rejudecării apelului, la aceeași instanță. În cuprinsul cererii de recurs se invocă critici întemeiate pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, recurenta arată faptul că în cauză este incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

întrucât încheierea de respingere a cererii de recuzare nu conține motivele de fapt și de drept pentru care au fost respinse susținerile petentei, hotărârea în cauză reprezentând o simplă rezoluție din conținutul căreia lipsesc cu desăvârșire motivele care au stat la baza pronunțării acesteia. De asemenea, recurenta apreciază că în cauză este incident și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că din conținutul încheierii de ședință prin care a fost respinsă cererea de recuzare rezultă cu claritate faptul că instanța a încălcat în mod flagrant dispozițiile legale referitoare la efectuarea cercetării judecătorești, în special cele prevăzute de art. 237 alin. (2) pct. 7 C. proc.

civ., rezultând astfel că hotărârea pronunțată nu este întemeiată pe nici un mijloc de probă. Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente: Cererea de recuzare formulată de SC D.C. SRL în cadrul soluționării cererii de apel a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 42 pct. 1 și 13 C. proc. civ. Art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede faptul că judecătorul este incompatibil să judece în situația în care "și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat sa o judece.

Punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) și (5), nu îl face pe judecător incompatibil". Pct. 13 al aceluiași articol prevede faptul că judecătorul este incompatibil să judece "atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa". Fundamentul instituțiilor prevăzute de dispozițiile art. 41 - 44 C. proc. civ., respectiv incompatibilitatea, abținerea și recuzarea, este acela al respectării dreptului la judecata cauzei de către o instanță independentă și imparțială, pentru a se asigura părților obiectivitate în soluționarea pricinii.

Potrivit prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. Analizată în contextul dreptului la un proces echitabil, așa cum este reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, imparțialitatea are, pe de o parte, o conotație subiectivă, ce semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare, iar pe de altă parte, implică un demers obiectiv ce urmărește a determina dacă judecătorul oferă toate garanțiile suficiente spre a exclude, în persoana lui, orice bănuială legitimă.

Imparțialitatea implică aparența de corectitudine a instanței, incluzând aici și percepția subiectivă a părților cu privire la atitudinea magistraților, astfel încât pentru a asigura toate garanțiile procesuale privind dreptul la un proces echitabil, se impune neparticiparea judecătorului la soluționarea cauzei deduse judecății. În speța de față, în mod legal s-a respins cererea de recuzare, completul învestit cu soluționarea acesteia reținând că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 42 C. proc. civ. Recurenta invocă drept motiv de nelegalitate dispozițiile 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că încheierea de respingere a cererii de recuzare nu conține motivele de fapt și de drept pentru care au fost respinse susținerile sale.

Art. 51 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prevăd faptul că "abținerea sau recuzarea se soluționează printr-o încheiere care se pronunță în ședință publică". Instanța a reținut în încheierea atacată cu recurs faptul că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 42 C. proc. civ., prin raportare la motivele invocate prin cererea de recuzare. Astfel, nu se poate reține că instanța nu și-ar fi motivat hotărârea de respingere a cererii de recuzare, aceasta exprimând prin considerentul reținut faptul că, prin analiza conținutului cererii de recuzare, a constatat că nu au fost invocate aspecte ce țin de conduita judecătorului recuzat, ci doar de modul în care a soluționat acesta anumite cereri ale părții sau de modul în care a interpelat părțile cu privire la anumite aspecte, din care recurenta a dedus ca hotărârea finală pe care judecătorul o va da asupra fondului îi va fi nefavorabilă.

Analizând conținutul cererii de recuzare, se constată că este vorba de faptul că judecătorul recuzat a interpelat părțile în vederea clarificării situației de fapt și a pus în discuția acestora chestiuni de drept ce decurgeau din respectiva situație de fapt. Se constată că discuțiile purtate și consemnate în încheierea de ședință de la data de 30 martie 2015, când recurenta susține că s-au dezbătut cele învederate prin cererea de recuzare, s-au desfășurat potrivit legii, iar judecătorul nu a făcut vreo afirmație cu referire la soluția pe fond, în sensul că va admite, va respinge sau va pronunța o altă soluție asupra apelului.

În concluzie, rezolvarea anumitor cereri, invocarea anumitor excepții sau interpelarea părților în condițiile conforme cu cele impuse în codul de procedură civilă nu poate constitui motiv de a crede că judecătorul și-a format deja o opinie asupra modului în care va soluționa în final cauza sau că există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că din conținutul încheierii de ședință prin care a fost respinsă cererea de recuzare rezultă cu claritate faptul că instanța a încălcat în mod flagrant dispozițiile legale referitoare la efectuarea cercetării judecătorești, în special cele prevăzute de art. 237 alin. (2) pct. 7 C. proc.

civ., rezultând astfel că hotărârea pronunțată nu este întemeiată pe nici un mijloc de probă, și acesta apare ca nefondat. Art. 237 alin. (2) pct. 7 C. proc. civ. prevede faptul că "în vederea realizării scopului prevăzut la alin. (1), instanța va încuviința probele solicitate de părți, pe care le găsește concludente, precum și pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului și le va administra în condițiile legii". În art. 51 C. proc. civ. se arată faptul că: "(1) Instanța hotărăște de îndată, în camera de consiliu, fără prezența părților și ascultându-l pe judecătorul recuzat sau care a declarat că se abține, numai dacă apreciază că este necesar. În aceleași condiții, instanța va putea asculta și părțile.

(2) În cazul în care la același termen s-au formulat cereri de recuzare și de abținere pentru motive diferite, acestea vor fi judecate împreună. (3) Nu se admite interogatoriul ca mijloc de dovadă a motivelor de recuzare". Instanța care a soluționat cererea de recuzare și-a format convingerea și a pronunțat soluția în urma analizei conținutului acesteia, în sensul celor învederare de petentă, constatând că motivele invocate nu îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 42 C. proc. civ. Soluția instanței bazată pe analiza motivelor invocate prin cererea de recuzare și a celor reținute prin încheierea de ședință de la data de 30 martie 2015, când recurenta susține că s-au dezbătut cele învederate prin cererea de recuzare, este legală, instanța nefiind obligată să administreze o altă probă care, în opinia recurentei, era relevantă pentru soluționarea incidentului procedural.

În consecință, în raport de dispozițiile art. 496 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, analizând motivele invocate de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta SC D.C. SRL împotriva încheierii de ședință din 30 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în Dosarul nr. 5658/109/2013. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2015. Procesat de GGC - NN