ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 318/2016

Decizia nr. 318/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei;

Cererea de chemare în judecată;

Prin acțiunea formulată și înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, la 11 martie 2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu

B. Ploiești - C. Argeș - succesoare în drepturi ale pârâtelor D. Argeș și E. Pitești anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 145119 din 18 mai 2012 emisă de D. Argeș și a Deciziei nr. 195778 din 06 iulie 2012, prin care i s-a respins contestația administrativă formulată împotriva celei dintâi.

Hotărârea instanței de fond;

Prin sentința nr. 199/F/Cont din 10 octombrie 2013, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. Ploiești - C. Argeș, succesoare în drepturi ale pârâtelor D. Argeș și E. Pitești și, consecință, a anulat Decizia nr. 145119 din 18 mai 2012 și Decizia nr. 195778 din 06 iulie 2012, emise de către D. Argeș și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.404,3 lei, cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs;

Împotriva sentinței nr. 199/F/Cont din 10 octombrie 2013 pronunță de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

a formulat recurs pârâta

B. Ploiești - C. Argeș,

în condițiile art. 483 din

N.C.P.C.

Recurenta și-a întemeiat calea de atac pe motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din N.C.P.C.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate, reluând practic susținerile de la instanța de fond, a arătat următoarele:

În principal, recurenta a arătat că sentința instanței de fond este nelegală, sub aspectul neadmiterii obiecțiunilor de refacere a raportului de expertiză, motivat de faptul că expertul nu a avut la dispoziție, în vederea efectuării lucrării, decât fisa sintetică totală, de unde a extras sumele datorate de societate la data de 15 decembrie 2009, fără a consulta și alte documente contabile.

De asemenea, expertul contabil nu a avut în vedere la efectuarea expertizei și verificarea situației privind respectarea Ordinului nr. 702 din 14 mai 2007, care la art. 1 arată că"persoanele impozabile înregistrate in scopuri de T.V.A. în România sunt obligate sa declare toate livrările de bunuri, prestările de servicii si achizițiile de bunuri și servicii realizate pe teritoriul României, către/de la alte persoane impozabile înregistrate in scopuri de T.V.A. in România, începând cu data de 1 ianuarie 2011".

Susține că, așa cum reiese din adresa din 30 septembrie 2013, emisă Comisia de Colectare - Executare Silită Persoane Juridice, foștii administratori și asociați, deci și dl. A., nu au procedat la depunerea Declarației 394, aferenta sem. I și II 2009, în conformitate cu disp. art. 7 din ordinul menționat mai sus.

Însă, în Procesul verbal din 17 mai 2011 se arata că:" un număr de 12 parteneri al SC F. SRL., mai importanți, au calitatea de "clienți" în perioada 01 ianuarie 2010-12 decembrie 2010, care au declarat prin declarația informativă "394"' achiziții de la contribuabilul verificat".

În continuare, în dezvoltarea criticilor de nelegalitate mai susține că, rezultă fără echivoc că cesiunea a fost una frauduloasă în scopul de a nu se achita debitele datorate la bugetul general consolidat al statului. De asemenea, arată că în contradictoriu cu motivarea instanței de fond, argumentează că Decizia nr. 145119 din 18 mai 2012 îndeplinește cumulativ cerințele legale, în sensul existentei unei obligații de plată restante, ale unui debitor principal, SC F. SRL, declararea acestui "debitor în stare de insolvabilitate (conform procesului verbal de insolvabilitate), neîndeplinirea obligației legale de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței precum și neachitarea la scadenta a obligațiilor fiscale cu rea credință.

Recurenta mai arată că î

n mod eronat, instanța de fond nu a pronunțat o soluție de admitere în parte a contestației, pentru suma de 29.158 lei, din care suma de 24.995 lei, debit și 4.273 lei, accesorii.

Această sumă este, conform raportului de expertiză întocmit în cauza, datorată de debitorul SC F. SRL., la data de 15 decembrie 2009, fiind certă, lichidă si exigibilă.

În fine, recurenta susține că pentru motivele arătate și în întimpinarea formulata cu ocazia judecații pe fond a cauzei este greșită opinia instanței de fond de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecata către reclamant, în suma de 1.403,3 lei.

În concluzie, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Apărările formulate în cauză;

Intimatul-reclamant A., a înțeles să formuleze întâmpinare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 alin. (5) C. proc. civ., solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței de fond ca temeinică și legală.

Procedura derulată în recurs

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în cauză potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost comunicat părților conform încheierii din data de 13 octombrie 2015, conform alin. (4) al aceluiași articol.

Prin încheierea din data de 8 decembrie 2015, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Analizând criticile formulate de recurenta-intimată în raport cu motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal competentă cu o cerere având ca obiect anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 145119 din 18 mai 2012 emisă de D. Argeș și a Deciziei nr. 195778 din 06 iulie 2012, prin care i s-a respins contestația administrativă formulată împotriva celei dintâi.

E

ste de menționat că, r

ăspunderea solidară astfel angajată trebuie stabilită doar pentru perioada cât persoana în cauză a avut calitatea de asociat, administrator al societății debitoare și numai în limita bunurilor astfel valorificate.

Din actele și lucrările dosarului, reiese că an

gajarea răspunderii, în anul 2009, pentru fapte prevăzute de C. proc. fisc. la data emiterii deciziei (art. 27 al. 2 lit. c) și d) O.G. nr. 92/2003), dar care nu erau prevăzute ca și ipoteze de antrenare în perioada în care a deținut calitatea de administrator și asociat al debitoarei, reprezintă o aplicare retroactivă a legii, respectiv a O.U.G. nr. 54/2010 precum și

rezultatul greșitei aplicări a legii de către organele emitente ale actelor contestate.

Astfel, p

otrivit art.

27 din O.G. nr. 92/2003 avea, până în iunie 2010, următorul conținut:

„(1) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

a) persoanele fizice sau juridice care, în cei 3 ani anteriori datei declarării insolvabilității, cu rea-credință, dobândesc în orice mod active de la debitorii care își provoacă astfel insolvabilitatea;

b) administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea-credință, sub orice formă, a bunurilor mobile și imobile proprietatea acesteia.

(2) Persoana juridică răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil în condițiile prezentului cod sau declarat insolvent dacă, direct ori indirect, controlează, este controlată sau se află sub control comun cu debitorul, dacă desfășoară efectiv aceeași activitate sau aceleași activități ca și debitorul și dacă este îndeplinită cel puțin una dintre următoarele condiții:

a) dobândește, cu orice titlu, dreptul de proprietate asupra unor active corporale de la debitor, iar valoarea contabilă a acestor active reprezintă cel puțin jumătate din valoarea contabilă netă a tuturor activelor corporale ale dobânditorului;

b) are raporturi comerciale contractuale cu clienții și/sau cu furnizorii, alții decât cei de utilități, care, în proporție de cel puțin jumătate, au avut sau au raporturi contractuale cu debitorul;

c) are raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii cu cel puțin jumătate dintre angajații sau prestatorii de servicii ai debitorului.”

În scopul stabilirii răspunderii solidare, organul fiscal întocmește o decizie în care sunt arătate motivele de fapt și de drept pentru care este angajată răspunderea persoanei în cauză, așa cum prevăd dispozițiile art. 28 C. proc. fisc.

D

in actele depuse la dosar,

mențiunea privind cesiunea părților sociale și renunțarea la calitatea de administrator a reclamantului A. s-a făcut în Registrul Comerțului la data de 17 decembrie 2009 (fila 15, 16, 17 dosar fond).

Mai mult decât atât, procesul verbal din 17 mai 2011 emis de recurentă este ulterior, astfel că fostului administrator nu îi mai revenea obligația de depunere și întocmire a declarației 394 astfel că, începând cu data de 17 decembrie 2009, modul de gestiune a societății, inclusiv sub aspectul achitării debitelor existente, revine cesionarului G. potrivit actului adițional la actul constitutiv și a Hotărârii adunării generale a asociaților nr. 6 din 15 decembrie 2009.

Este evident, astfel, că decizia de angajare a răspunderii solidare a fost emisă cu nerespectarea legii, organul fiscal nestabilind motivele de fapt care ar justifica pertinent aplicarea art. 27 C. proc. fisc.

La rândul ei, decizia administrativă emisă de D. Argeș conține propriile argumente referitoare la pretinsa rea credință a reclamantului, exprimate cu ocazia combaterii celor prezentate de intimat în contestația administrativă, argumente nelegale și netemeinice.

C. proc. fisc. trage la răspundere doar pe cel care a determinat cu rea credință neachitarea respectivelor datorii la scadență, deci care, prin acțiune sau prin omisiune voită, nu și-a îndeplinit corespunzător obligațiile specifice statului său cu scopul de a opri plata datoriilor fiscale.

Prezumțiile folosite de recurentă pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului nu sunt pertinente pentru aplicarea dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. c) și. d) C. proc. fisc.

În concluzie, cum niciuna dintre aceste fapte nu a fost invocată în decizia de angajare a răspunderii solidare, în mod corect instanța de fond a reținut nelegalitatea acesteia, precum și a deciziei de soluționare a contestației administrative.

Având în vedere soluția pronunțată și dispozițiile art. 451-453 C. proc. civ., precum și cele ale art. 444 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cauză sunt îndeplinite cerințele textelor de lege sus-menționate, cheltuielile de judecată efectuate de intimatul-reclamant în calea de atac a recursului exercitată în cauză, în cuantum de 1.000 lei, fiind solicitate și dovedite cu chitanța din 9 februarie 2016, aflată la fila 73 din dosar.

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de

pârâta B. Ploiești prin C. Argeș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. Ploiești prin C. Argeș împotriva sentinței nr. 199/F/Cont din 10 octombrie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată către intimată în cuantum de 1.000 lei.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 februarie 2016.