ÎCCJ, decizie (scj.ro #131598)

Tratament diferențiat. Relevanța criteriului aplicat.

O.G. nr. 137/2000, art. 2 alin. (1)

Existența unei diferențieri nu implică, de plano, existența unei discriminări, diferența de tratament devenind discriminare doar în condițiile în care se  bazează  pe o  caracteristică sau  un criteriu interzis.

Decizia nr. 2473 din 12 iunie 2015

Prin sentința nr,207 din  7 noiembrie  2013, Curtea de Apel Pitești – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal a respins ca neîntemeiată  acțiunea  reclamanților A, B, C și D, având ca  obiect anularea  hotărârii  nr. 75/2013 emisă de  pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și obligarea pârâtei SC A SA la plata despăgubirilor  în cuantum egal cu  8 salarii  medii nete.

Împotriva  sentinței  primei instanțe  au  formulat recurs doi dintre  cei patru  reclamanți, respectiv A și B, invocând  motivul de casare  prevăzut de  art. 488 alin.(1) pct.8 din Codul de  procedură civilă.

Recurentele au  susținut că  au fost  încălcate  dispozițiile art. 14 din  Convenția Europeană, art. 16 alin.(1) din Constituție, art.1 alin.(2) lit.i),  art. 2 alin.(2) și (3) din OG nr. 137/2000 și  art. 5, art. 39 alin.(1) din Codul muncii, sub următoarele aspecte:

•refuzul pârâtei SC A SA de a prezenta  decizia internă nr.2785/20.06.2008 trebuia sancționat  prin  aplicarea  dispozițiilor art.295 Cod procedură civilă, cu consecința  considerării acestui fapt drept o recunoaștere a existenței discriminării;

•simpla împrejurare că pârâta  angajatoare a  negociat cu  unii salariați acordarea  unor  plăți compensatorii mai mari decât  cele  arătate  în art. 21 din  contractul colectiv de muncă la nivel de  unitate iar cu recurentele nu a negociat deloc constituie  discriminare, atât  în sensul  art. 2 din OG nr.137/2000, cât  și  în sensul  art. 5 din Codul muncii;

•nu s-a observat că au  fost  favorizați salariații din „direcția de resurse umane” și defavorizați cei din  „direcția producție”;

•instanța nu a  sancționat  refuzul SC A SA de a răspunde la întrebările  nr. 6 și 9 din  interogatoriu și nu a  aplicat  dispozițiile art. 358 din Codul de  procedură civilă.

În recurs  au  formulat  întâmpinări SC A SA și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând  respingerea căii de  atac exercitate, ca nefondate.

Intimata SC A SA a  susținut  că în cauză nu se pune problema existenței unui tratament  discriminatoriu în privința recurentelor, câtă vreme din înscrisurile administrate la fondul cauzei a rezultat că la încetarea  contractului de muncă  în  temeiul art.55 lit.b) din Codul muncii, au  existat  salariați care  nu au  primit nicio  sumă cu titlu compensatoriu, după cum  au  existat  persoane care au primit  echivalentul a  3, 6, 13, 14 și 15  salarii medii nete pe  unitate, aceste  sume fiind  exclusiv rezultatul  negocierii individuale dintre angajator și fiecare  salariat  în parte. A mai  subliniat că recurentele  și-au  manifestat opțiunea  lor personală de a înceta  contractul de  muncă  prin  acord, acceptând  la  momentul  respectiv, fără  nicio constrângere, prima oferită de angajator.

La rândul său, CNCD a reiterat principalele  considerente ale  sentinței, punctând că probele administrate  în cauză nu sunt apte   să demonstreze nici criteriul de discriminare utilizat de către  persoana reclamată și nici poziția de discriminare/inferioritate în care recurentele s-ar fi găsit prin comparație cu persoane aflate în situații  similare.

Răspunzând la întâmpinări, recurentele au arătat că în urma  unui  control  pe care  ITM Argeș l-a efectuat  la  intimata  SC A SA s-a constatat că în baza deciziei nr. 2785/20.06.2008 a societății, în categoria salariaților care  beneficiază de plăți compensatorii sunt  incluși  și salariații al  căror  contract individual de muncă încetează  în baza  art. 55 lit.b) din Codul Muncii.

Deși  s-au aflat în aceeași situație cu  salariații de la  resurse umane, recurentele nu au  avut posibilitatea  să negocieze numărul de salarii compensatorii, fiind  discriminate în raport de  aceștia.

Prin încheierea  pronunțată la 6 martie  2015,  Înalta Curte a  admis  în  principiu recursul declarat de  A și B, însușindu-și punctul de vedere al raportorului privind  judecarea cauzei potrivit dispozițiilor art. 493 alin.(7) Cod procedură civilă.

Examinând sentința  curții de  apel   prin prisma  motivului de casare formulat,  Înalta Curte  constată că  recursul este  nefondat pentru argumentele  care  urmează.

În esență, recurentele-reclamante au supus  controlului de  legalitate  pe calea  prevăzută de  art. 20 alin.(9) din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare Hotărârea nr.75 din 19.02.2013, prin care CNCD statuat că „

neacordarea  în mod egal a  salariilor compensatorii  la desfacerea  contractului de muncă nu reprezintă faptă de  discriminare conform  art. 2 al OG nr.137/2000

”(pct.1) și, în consecință, a clasat dosarul (pct.2).

Pe baza ansamblului probator administrat, care a cuprins înscrisuri, interogatoriu și declarația  martorului II, lider de sindicat la societatea intimată, prima instanță a ajuns la  concluzia  că nu sunt  îndeplinite  condițiile  pentru  a se reține  în sarcina pârâtei SC A SA existența  unei fapte de discriminare.

Această  concluzie  este  corectă, fiind  adoptată și de  instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a  cadrului normativ incident  la  situația de fapt relevată  de probele  administrate.

Răspunzând punctual la criticile formulate de recurente, Înalta Curte  oAervă mai întâi că, într-adevăr, decizia internă nr. 2785/20.06.2008 nu a fost prezentată de  societatea  intimată, aceasta comunicând instanței de fond (cu actul nr.KCJ/99/ 30.10.2013, fila 176, dosar fond) că „

nu a  fost  găsită  în arhiva  societății

”.

Potrivit dispozițiilor  art. 295 din Codul de  procedură civilă, în această ipoteză „

instanța va  putea  socoti  ca  dovedite  afirmațiile  făcute  cu privire la  conținutul  acelui  înscris de partea care a  cerut înfățișarea

”.

Recurentele au  susținut, pe baza  informațiilor furnizate  de  ITM Argeș (prin actul  nr. P 175/1/2095/16.11.2012, fila 12, dosar fond), că  prin decizia în  discuție  s-a stabilit să se  includă  în categoria salariaților  care  beneficiază de plăți compensatorii și salariații al  căror  contract individual de muncă încetează  în baza  art. 55 lit.b) din Codul Muncii (prin acordul părților).

În contextul analizat, Înalta Curte constată că există  argumente consistente pentru a considera, ca efect al aplicării  prevederii legale citate,  că afirmațiile recurentelor  cu privire la  acest  înscris corespund realității. Cu alte  cuvinte, trebuie reținut, contrar  primei instanțe, că acordarea  salariilor  compensatorii la încetarea  contractului de muncă în  condițiile  art. 55 lit.b) din Codul Muncii nu  era o facultate  a angajatorului (

si voluero

), ci o obligație asumată  unilateral printr-un  document intern pe care  a refuzat să-l  prezinte instanței de  judecată. Acest  considerent  nu are  însă  aptitudinea de a  determina  schimbarea soluției   primei instanțe, câtă vreme, contrar  susținerilor  recurentelor, aplicarea dispozițiilor   art. 295 din Codul de procedură civilă nu determină „

recunoașterea existenței discriminării

”, ci doar  clarifică  premisele factuale ale  pretinsei  fapte de  discriminare.

În acord cu soluția exprimată prin actul administrativ jurisdicțional analizat,  Înalta Curte  constată că  diferențierea  reală  existentă între angajați ai diverselor compartimente ale  societății intimate sub  aspectul numărului de salarii  compensatorii  acordate  la desfacerea contractului de  muncă a fost rezultatul negocierii părților iar nu al  aplicării  vreunui  criteriu discriminatoriu.

Potrivit  dispozițiilor  art. 2 alin.(1) din OG nr.137/2000 prin  discriminare se înțelege „

orice  deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice

”.

Rezultă din definiția legală citată anterior, că diferența de tratament  devine  discriminare dacă se  bazează  pe o  caracteristică sau  un criteriu interzis. Înalta Curte  a statuat în jurisprudența  sa că  sintagma „

orice alt criteriu

”nu înseamnă lipsa  criteriului, fiind  de  neconceput existența unei  fapte de discriminare fără un  anumit  criteriu identificabil (e.g. deciziile  nr. 1075/2011, nr.4147/2011).

În cauza de față recurentele au afirmat că criteriul de  discriminare l-a reprezentat secția în care și-au desfășurat activitatea angajații, fiind avantajați aceia din sectoarele  neproductive (ex. resurse umane) care   au primit  până la  22 salarii  compensatorii, în timp ce  ele, care  au lucrat  într-un  sector productiv au  obținut numai  14.

Curtea de apel a  stabilit  însă cu  temei că  din  înscrisurile  administrate a  rezultat  o diversitate  de  situații, în  care  angajații  de la  diferite  compartimente, inclusiv neproductive, au primit mai puține salarii compensatorii decât  reclamanții sau  chiar nu au  primit  nicio  compensație la desfacerea  contractului de  muncă  prin acordul părților.

Într-adevăr, intimata SC A SA a depus la dosarul de fond mai multe  decizii prin care  în  aceeași  perioadă de referință a  încetat contractele individuale de muncă pe perioadă  nedeterminată ale mai  multor  angajați de la  compartimente  neproductive ( logistică, centrală, resurse umane, etc.),  acordând un număr  diferit de  salarii compensatorii, în general  între  0-14 salarii,  un caz cu  15 salarii și un caz cu 22.

Prin decizia  nr. 1339/2.09.2011, angajatului  X de la resurse umane, persoană cu  o vechime de 33 de ani 8 luni și  27 zile (similară recurentelor) i s-au acordat  același număr de  salarii ca și recurentelor: 14.

Simplul fapt  că unii  angajați  au  obținut  compensații  mai mari decât recurentele nu poate avea semnificația unei  discriminări a acestora. Contextul analizat și „acordurile” încheiate  cu unii angajați din diverse  sectoare  de  activitate converg către concluzia exprimată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în hotărârea atacată, că sumele  primite cu titlu de compensații au  fost rezultatul  negocierii  dintre părți.

Afirmația recurentelor că nu li s-a  permis să  negocieze  nu are  suport probator. Dimpotrivă, modul în care au acționat conferă  consistență considerentului  fondului  potrivit  căruia și-au  pus  problema  discriminării și, implicit, a  faptului  că nu au  negociat, după  ce au  aflat  că alte  persoane  aflate în situația lor au obținut sume mai mari cu acest  titlu.

În fine, referitor la   aprecierea  răspunsurilor  intimatei-pârâte SC A SA la interogatoriu, Înalta Curte  reține că nu  erau îndeplinite condițiile  legale pentru  a fi incidentă prezumția de la  art. 358 din Codul de  procedură civilă, pentru că intimata a răspuns  la întrebările  nr. 6 și 9.

Conchizând, Înalta Curte a constatat că nu există elemente  apte să conducă la  reformarea  hotărârii atacate, astfel că, în  temeiul  art. 496 Cod procedură civilă, a respins  recursul ca nefondat.