ÎCCJ, decizie (scj.ro #131578)

Fapta de discriminare. Aplicarea termenului de 6 luni de la data săvârșirii faptei, prevăzut de art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, ca  termen de prescripție a dreptului de aplicare a sancțiunii contravenționale. Lipsa de conformitate cu reglementările Uniunii Europene.

O.G. nr. 137/2000, art.2 alin. (1) și art. 6 lit. c)

O.G. nr. 2/2001, art. 13 alin. (1)

Directiva 2000/78, art. 17

Imposibilitatea aplicării sancțiunii contravenționale cu amenda în cauzele de discriminare după expirarea termenului de prescripție de 6 luni de la data săvârșirii faptei, conform prevederilor art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, este contrară art. 17 din Directiva 2000/78, sub aspectul că împiedică realizarea caracterului efectiv, proporțional și disuasiv al sancțiunilor în caz de discriminare.

Decizia nr. 3685 din 18 noiembrie 2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 25 octombrie 2013, sub nr. xx3/32/2013, reclamantul Sindicatul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B SA și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, modificarea, în parte, a Hotărârii nr. 563/18.09.2013 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în sensul de a se constata că, pe lângă fapta prevăzută de art. 6 lit. c) din O.G. nr. 137/2000, se impunea a fi reținută în sarcina pârâtei și fapta prevăzută de art. 10 lit. f), iar pe de altă parte, în raport de faptele reținute în sarcina pârâtei, se impunea aplicarea unei amenzi într-un cuantum mai mare.

La termenul de judecată din 13 februarie 2014, reclamantul a depus completare la acțiune, solicitând instanței să dispună modificarea de către pârâta B SA a procedurilor de decontare a biletelor de odihnă și de tratament și a cheltuielilor medicale ale salariaților săi, în sensul eliminării oricăror vize din partea sindicatelor.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 28 octombrie 2013, sub nr.xx97/2/2013, reclamanta B SA în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Sindicatul A, a solicitat anularea Hotărârii nr. 563/18.09.2013 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Prin încheierea de ședință din data de 18 februarie 2014, Curtea de Apel București a respins excepția litispendenței, invocată de pârâtul Sindicatul A, a admis excepția conexității și a dispus conexarea dosarului nr. 7097/2/2013 al Curții de Apel București la dosarul nr. xx3/32/2013 al Curții de Apel Bacău.

Prin sentința civilă nr. 70 din 15 mai 2014, Curtea de Apel Bacău, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea principală, astfel cum a fost completată de reclamantul Sindicatul A și a admis acțiunea conexă, formulată de reclamanta B SA, a anulat Hotărârea nr. 563/18.09.2013 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și a respins cererea reclamantei B SA de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 70 din 15 mai 2014 a Curții de Apel Bacău, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs reclamantul Sindicatul A și pârâtul Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării.

Ambii recurenți au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 Cod procedură civilă, republicat, în temeiul căruia au solicitat casarea în parte a sentinței atacate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii acțiunii conexe, formulată de reclamanta B SA, ca neîntemeiată.

3.1.

Principalele argumente invocate

Recurentul-reclamant Sindicatul A a susținut că instanța de fond a reținut în mod greșit că faptele sesizate nu se încadrează în dispozițiile O.G. nr. 137/2000 și/sau fapta de nedistribuire echitabilă a sumelor nu a fost comisă de B SA

Astfel, salariații intimatei au ca atribuții aprobarea cererilor formulate de membrii de sindicat, indiferent de sindicatul din care fac parte, iar răspunderea pentru fapta de discriminare revine intimatei, în calitate de angajator.

Recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în esență, pentru următoarele motive:

Aplicarea amenzii contravenționale în cuantum de 4000 de lei, nu era prescrisă, așa cum în mod eronat a constatat instanța de fond întrucât, la data emiterii Hotărârii nr. 563/18.09.2013, își producea efectele juridice Legea nr. 189/25.06.2013 privind aprobarea O.U.G nr. 19/2013 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 137/2000, care la alin. (2^1) al art. 26 prevedea: „Aplicarea sancțiunilor contravenționale prevăzute la alin. (1) se prescrie în termen de 6 luni de la data soluționării petiției de către Consiliu”.

O eventuală anulare a amenzii contravenționale, pe motivul că la dala emiterii Hotărârii nr. 563/18.09.2013, aplicarea amenzii contravenționale era prescrisă și implicit, o absolvire a intimatei-reclamante B SA de la plata acestei amenzi, nu s-ar circumscrie scopului principal al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și anume, acela de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislația  internă în vigoare și cu documentele internaționale la care România este parte.

De asemenea, având în vedere Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 25.04.2013, pronunțată în cauza C-81/12, precum și prevederile art. 20 din Constituția României, sancționarea intimatei B cu amendă contravențională în baza art. 26 din O.G. nr. 137/2000, nu a fost prescrisă și este în concordantă cu prevederile art.17 din Directiva 2000/78/CE a Consiliului, întrucât are un caracter efectiv, proporțional și disuasiv.

În ceea ce privește soluția instanței de fond privind existența discriminării, din examinarea sesizării, a documentelor depuse la dosar, precum și a dispozițiilor legale incidente, rezultă că prin comportamentul pasiv al intimatei B SA s-a permis apariția unei stări discriminatorii intre membrii Sindicalului M. (sindicatul reprezentativ) și cei ai Sindicatului A.

Sumele din care sunt decontate biletele de odihnă și tratament provin din FASC, care se constituie la nivelul întregii unități și nu pe sindicate, iar angajații intimatei-reclamante, care se ocupă de activitatea de centralizare și introducere în sistemul informatic a cererilor de decontare, sunt plătiți de către societate, acționând potrivit procedurilor interne stabilite de către B SA

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata-reclamantă B SA a invocat excepțiile tardivității și nulității recursului declarat de reclamantul Sindicatul A, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, reiterând apărările formulate pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță.

5.

Procedura de soluționare a recursului

5.1 Cu privire la examinarea recursului  în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință

din data de 18 martie 2015, în conformitate cu dispozițiile art.493 alin. (4) din Codul de procedură

civilă, republicat.

Părțile nu au depus puncte de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea de ședință din 24 iunie 2015, completul de filtru a constatat că ambele recursuri au fost declarate cu respectarea termenului prevăzut de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, iar excepția nulității recursului formulat de reclamantul Sindicatul A, este nefondată, întrucât susținerile acestuia se pot încadra în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, republicat.

În consecință, completul de filtru a reținut că cererile de recurs îndeplinesc condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursurile ca fiind admisibile în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din Codul de procedură civilă, republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a acestora.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că sunt fondate ambele recursuri declarate în cauză.

Critica formulată de recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării vizând soluția dată de către prima instanță excepției prescripției aplicării sancțiunii contravenționale, este întemeiată.

Dispozițiile O.G. nr. 137/2000 asigură transpunerea în dreptul național a prevederilor Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, precum și ale Directivei Consiliului 2000/78/ CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

În considerarea efectului vertical al directivei, ce conferă particularilor dreptul de a se prevala de dispozițiile directivei în fața instanțelor naționale împotriva statului, manifestat în speță, între persoana privată care a reclamat faptele de discriminare și autoritatea publică chemată să analizeze situația discriminatorie, se reține că armonizarea legislației naționale în materie cu dispozițiile directivei implică analiza pe fond a aspectelor reclamate prin petiția adresată Consiliului Național al Discriminării.

În cauza de față, instanța de fond nu a avut în vedere considerentele Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C81/12, privind interpretarea art. 2 alin. (2) lit. a), a art. 10 alin. (1) și a art.17 din Directiva 78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a răspuns la întrebările preliminare formulate în temeiul art. 267 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene de către instanța de trimitere, statuând la punctul 3 din dispozitivul hotărârii următoarele: „Articolul 17 din Directiva 2000/78 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia, în cazul constatării unei discriminări pe motive de orientare sexuală, în sensul acestei directive, nu este posibil să se aplice decât un avertisment, precum cel în discuție în litigiul principal, atunci când o asemenea constatare intervine după expirarea  unui termen de prescripție de șase luni de la data săvârșirii faptei dacă, în temeiul aceleiași reglementări, o asemenea discriminare nu este sancționată în condiții de fond și de procedură care conferă sancțiunii un caracter efectiv, proporțional și disuasiv. Instanța de trimitere are sarcina să aprecieze dacă aceasta este situația reglementării în discuție în litigiul principal și, dacă este cazul, să interpreteze dreptul național, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului și a finalității directivei menționate pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta.”

Potrivit celor stabilite de Curte, imposibilitatea aplicării sancțiunii contravenționale cu amenda în cauzele de discriminare după expirarea termenului de prescripție de 6 luni de la data săvârșirii faptei, conform prevederilor art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, este contrară art. 17 din Directiva 2000/78, sub aspectul că sancțiunile în cazurile de discriminare trebuie să fie efective, proporționale și disuasive.

Criticile recurenților în ceea ce privește soluția de admitere a admitere a acțiunii conexe, formulată de reclamanta B SA, sunt întemeiate.

Înalta Curte nu împărtășește considerentele instanței de fond, care a constatat că fapta reținută de pârât în sarcina reclamantei B SA reprezintă o omisiune ce nu poate fi considerată drept dispoziție de a discrimina, în sensul art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000.

Prin Hotărârea nr. 563/18.09.2013, atacată în cauză, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat săvârșirea de către B SA a faptelor de discriminare prevăzute de art.2 alin. (1) și art. 6 lit. c) din O.G. nr. 137/2000, republicată, constând în aceea că nu s-a asigurat cu privire la distribuția echitabilă a sumelor decontate pentru biletele de odihnă și tratament în cazul salariaților, membrii a celor două categorii de sindicate constituite la nivelul societății, respectiv, Sindicatul EM (sindicatul reprezentativ) și Sindicatul A.

Conform dispozițiilor art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, republicată, „Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale.”

Din interpretarea prevederilor legale menționate rezultă că și comportamentul pasiv care generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități, atrage răspunderea contravențională.

În speță, în raport cu situația de fapt supusă analizei, se reține că intimatei-reclamante îi incumbă, atât obligația de a nu săvârși o acțiune comisivă discriminatorie, cât și obligația de a nu avea un comportament pasiv atunci când este necesară emiterea unei dispoziții prin care să fie înlăturată discriminarea.

Or, recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a sancționat tocmai comportamentul pasiv al intimatei B SA, care nu a asigurat o distribuție echitabilă a sumelor decontate pentru biletele de odihnă și tratament, fapt ce a condus la apariția unei stări discriminatorii între membrii Sindicatului EM și cei ai Sindicatului A.

Astfel, din analiza cadrului legal incident în materie, reprezentat de prevederile art. 145 din Contractul colectiv de muncă, rezultă că sumele din care sunt decontate biletele de odihnă și tratament provin din fondul de acțiuni social-cultural-sportive (FASC), constituit la nivelul reclamantei B SA, care are obligația achitării efective a acestor sume, în limita plafonului legal, aspecte ce evidențiază rolul intimatei în distribuția sumelor ce urmează a fi decontate.

Împrejurarea că, potrivit art. 145 alin. (7) din Contractul colectiv de muncă, cererile solicitanților sunt analizate de reprezentanții sindicatului din fiecare județ, care stabilesc sumele finale decontate pentru biletele de odihnă și tratament, nu exclude obligația intimatei de a urmări distribuția echitabilă a sumelor ce urmează a fi decontate salariaților, membrii a celor două sindicate constituite la nivelul societății.

De asemenea, metodologia de decontare este stabilită de către B SA, fiind cuprinsă în documentul intern intitulat „Instrucțiune privind decontarea biletelor de odihnă și tratament”, care conține prevederi referitoare la persoana responsabilă cu verificarea documentației justificative aferentă solicitării de decontare, îndatoririle acestei persoane, circuitul documentelor pentru decontare și modalitatea de plată.

Potrivit procedurii de decontare, activitatea de centralizare și introducere a datelor în sistemul informatic în vederea decontării este efectuată de către salariații intimatei, context în care, societatea, în calitate de angajator, răspunde de modul în care salariații își exercită atribuțiile ce le revin în cadrul

acestui proces.

Contrar opiniei exprimate de intimată și însușită de către judecătorul fondului, calitatea de reprezentanți sindicali deținută de persoanele respective, nu înlătură responsabilitățile ce le revin pentru activitățile desfășurate în calitate de angajați ai intimatei B SA, calitate asupra căreia societatea exercită prerogative de direcție și control.

Distinct de argumentele prezentate, instanța de control judiciar mai reține că solicitarea formulată de reclamantul Sindicatul A prin completarea la acțiune, nu denotă recunoașterea în mod implicit, a susținerilor intimatei, scopul demersului judiciar al recurentului-reclamant fiind tocmai înlăturarea stării discriminatorii apărute între salariați, membrii a celor două sindicate, urmare a comportamentului pasiv al intimatei.

Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (2) din Codul de procedură civilă, republicat, Înalta Curte a dispus admiterea recursurilor declarate de reclamantul A și de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și casarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii conexă, ca nefondată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate.