ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2870/2020

Ședința publică din data de 26 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. x/2017, reclamanta Universitatea de Medicină și Farmacie "Grigore T. Popa" Iași a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, anularea hotărârii nr. 73/01.02.2017 emisă de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, exonerarea de la plata amenzii dispuse și a măsurii subsecvente de publicare în media a hotărârii.

Prin sentința nr. 1230/CA/2017 a Tribunalului Iași a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017.

1.2. Sentința instanței de fond

Prin sentința nr. 172 din 15 noiembrie 2017, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Universitatea de Medicină și Farmacie "Grigore T. Popa" Iași, în contradictoriu cu pârâtele Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea.

A obligat reclamanta la plata către pârâta Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea a sumei de 2088,63 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței nr. 172 din 15 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta Universitatea de Medicină și Farmacie "Gr. T. Popa" Iași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă nu a înțeles să dezvolte fiecare motiv de casare în parte, criticile de nelegalitate invocate fiind, în esență, următoarele:

- În mod greșit, instanța de fond a respins excepția prescripției răspunderii contravenționale, considerând, în mod nelegal, că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 20 alin. (8) din O.G. nr. 137/2000 pentru comunicarea hotărârii este un termen de recomandare, iar din compararea textelor de la art. 13 alin. 1din O.G. nr. 2/2001 și de la art. 26 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 rezultă că "acestea vizează același aspect al răspunderii contravenționale și se exclud reciproc, (...) interpretarea realizată de reclamantă neavând vreun fundament".

Susține recurenta că a invocat faptul că față de prevederile art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora:

"Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvărșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvărșirea ei", acest termen, de un an, este un termen de sesizare a CNCD, și nu un termen de stabilire a răspunderii contravenționale, acesta începând să curgă de la săvârșirea faptei.

Așadar, afirmă recurenta că a susținut că, din perspectiva dispozițiilor art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, ce privește strict termenul maxim de sesizare a autorității - fiind vorba de 1 an de la " săvarșirea faptei", acest termen este depășit. De altfel, a precizat, prin răspunsul la întâmpinare, că nu a invocat depășirea termenului de sesizare, ci depașirea termenului de atragere a unei eventuale răspunderi contravenționale.

Mai arată recurenta că a mentionat dispozițiile art. 20 alin. (8) din O.G. nr. 137/2000, în sustinerea aceluiasi motiv de nelegalitate, invocând încălcarea termenului de 30 de zile prevăzut pentru comunicarea hotărârii CNCD.

Mai susține recurenta, contrar celor reținute de instanța de fond, că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, potrivit cărora aplicarea sancțiunii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei, hotărârea CNCD fiind nelegală deoarece nu a ținut cont că a intervenit prescripția răspunderii contravenționale.

- Instanța de fond nu a analizat în cuprinsul sentinței atacate, nelegalitatea sesizării CNCD, din perspectiva lipsei calității procesuale active a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea - Conferința Moldova, acest aspect fiind amintit doar în încheierea de ședință privind dezbaterile și amânarea pronunțării.

- Soluția pronunțată asupra fondului cauzei încalcă dispozițiile art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, care definesc fapta de discriminare și a ignoră textele din Regulamentele proprii ale Universității, care dovedesc rolul important al studenților în stabilirea datelor de examen, la fel cum Universitatea ține cont de anumite cerințe speciale, inclusiv cele de natura religioasă (existând, de exemplu, anual, decizii care recunosc 6 zile libere aferente cultelor religioase care le solicită pentru sărbătorile religioase importante din an).

- În ceea ce privește sarcina probei, susține recurenta că a făcut dovezi consistente cu privire la preocuparea universității în domeniul respectării drepturilor tuturor minoritaților prin: -garantarea posibilității de stabilire a datei examenelor cu consultarea studenților; - stabilirea cadrului privind posibilitatea de a participa la examen cu alte grupe în condițiile în care data stabilită cu respectarea drepturilor majorității studenților, majoritate care poate include și membri ai altor religii sau confesiuni, inclusiv minoritare, diferite de cea adventistă; - nu ar contraveni convingerilor religioase ale unei persoane (sens în care se evită discriminarea pozitivă, constând în atingerea adusă drepturilor majorității); - garantarea posibilității reexaminării gratuite; - adoptarea deciziilor Consiliului de Administrație în sensul că examenele de credite pentru studenții adventiști nu vor fi programate sâmbăta.

Mai susține recurenta că în cursul acestor 3 ani afirmați ca perioadă de discriminare în textul petiției, la Universitate nu au fost înregistrate niciun fel de plângeri nominale din partea unuia sau unora dintre studenți.

În acest context, afirmă recurenta că nici intimata și nici CNCD, prin hotărârea contestată, nu au identificat fapte concrete de refuz al accesului la sistemul de educație, comportamente publice de propagandă naționalist- șovină, instigare la ura sau acte de atingere a demnității sau intimidare etc.

În final, consideră recurenta că hotărârea recurată este pronunțat doar în baza unor indicii prezumtive necoroborate cu fapte concrete, ba chiar contrazise de probele administrate, instanța de fond însușindu-și, greșit, concluzia CNCD.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea - Conferința Moldova a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate, în raport de ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în cele ce urmează.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceasta a fost invocat mai mult formal, afirmațiile în sensul că instanța de fond nu a analizat în cuprinsul hotărârii lipsa calității procesuale active a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea - Conferința Moldova de a sesiza CNCD și n a menționat despre aceasta doar în încheierea de ședință în care au fost consemnate dezbaterile asupra cauzei neputând echivala cu lipsa motivării hotărârii, în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Înalta Curte reține că aspectul lipsei calității procesuale active invocat de reclamantă în fața instanței de fond, reprezintă în fapt o critică adusă hotărârii CNCD vizând nelegala sesizare a acestuia de un organism fără competențe în acest sens., neputându-se reține existența vreunei excepții procesuale asupra căreia prima instanță nu s-a pronunțat.

Pe de altă parte, încheierea de ședință din data de 07 noiembrie 2017, în care s-au consemnat susținerile părților în cadrul dezbaterilor asupra cauzei și s-a dispus amânarea pronunțării sentinței, face corp comun cu hotărârea pronunțată, nemaifiind necesară reluarea în conținutul sentinței a aspectelor deja dezlegate prin încheierea respectivă.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acesta nu poate fi reținut ca aspect de nelegalitate a sentinței recurate, instanța de fond făcând o aplicare corectă a normelor de drept material incidente speței.

În ceea ce privește prescripția răspunderii contravenționale invocată de recurenta-reclamantă și respinsă de instanța de fond, Înalta Curte constată că termenul de 1 an prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 despre care face vorbire recurenta, nu are incidență în cauză și nu a fost supus analizei instanței de fond, nefiind un termen de prescripție cu privire la stabilirea răspunderii contravenționale.

Chestiunea controversată între părțile litigante vizează textul legal aplicabil în speță cu privire la momentul de la care se calculează termenul de prescripție de 6 luni stabilit pentru aplicarea sancțiunii, respectiv de la momentul săvârșirii faptei, potrivit art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 sau de la data soluționării petiției de către CNCD, potrivit art. 26 alin. (4) din O.U.G. nr. 137/2000.

Instanța de control judiciar, în acord cu instanța de fond, constată că în materia discriminării, Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 cuprinde la art. 26 alin. (4) dispoziții speciale, derogatorii de la dreptul comun reprezentat de Ordonanța de Guvern nr. 2/2001. Potrivit acestui text, aplicarea sancțiunilor contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data soluționării petiției de către Consiliu și nu de la data săvârșirii faptei contravenționale.

Rațiunea avută în vedere de legiuitor este aceea că spre deosebire de dreptul comun contravențional, în materia discriminării, ca regulă, faptele de discriminare sunt săvârșite în mod continuu, repetitiv, prin mai multe acțiuni care întrunesc împreună conținutul material al actului discriminatoriu, neputând fi stabilită o dată exactă a săvârșirii discriminării, ca în cazul contravențiilor de drept comun, care sunt cu executare uno ictu, fiind constatate în momentul săvârșirii.

Astfel, Hotărârea CNCD prin care se constată sau nu săvârșirea unei fapte de discriminare este rezultatul parcurgerii unei proceduri administrativ-jurisdicționale bazate pe principiul contradictorialității și al respectării dreptului la apărare, care se derulează pe o perioadă mai lungă de timp, astfel încât, este justificată prevederea specială, în sensul că termenul de prescripție de 6 luni să curgă de la momentul emiterii Hotărârii CNCD prin care se constată săvârșirea contravenției de discriminare și se aplică sancțiunea.

Se mai reține și faptul că fapta de discriminare constatată de CNCD s-a săvârșit în formă continuată, situația discriminatorie nefiind remediată nici în momentul judecării prezentului recurs.

În concluzie, interpretarea instanței de fond în sensul că termenul de "aplicare" prevăzut de art. 26 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 nu are semnificația de executare sancțiunii și de atragere a răspunderii contravenționale.

De asemenea, Înalta Curte constată că, în mod judicios, a reținut instanța de fond că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 20 alin. (8) din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, pentru comunicarea hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării este un termen de recomandare, legea neprevăzând vreo sancțiune în cazul nerespectării acestuia.

În ceea ce privește criticile aduse în legătură cu cercetarea de către prima instanță a fondului faptei de discriminare constatată de CNCD, Înalta Curte reține că prin sentința recurată s-a efectuat o analiză temeinică a susținerilor părților, raționamentul juridic exprimat fiind bazat pe o interpretare și aplicare corectă a normelor de drept incidente.

Fără a relua argumentele de fapt și de drept expuse de instanța de fond și pe care instanța de recurs și le însușește, Înalta Curte constată, contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, că aceasta nu a făcut dovada nediscriminării studenților săi aparținând cultului religios Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea.

Astfel, atât din înscrisurile depuse în fața instanței de fond, precum și din cele administrate în faza procesuală a recursului, rezultă că au fost și sunt stabilite examene în zilele de sâmbătă pentru studenții unității de învățământ, inclusiv pentru studenții adventiști.

Cu toate că s-a manifestat disponibilitatea pentru rezolvarea situației acestora, nu rezultă din dosar faptul că s-au făcut demersuri efective pentru preîntâmpinarea și rezolvarea acestei situații, susținerile Universității din corespondența purtată cu studenții și cu reprezentanții cultului religios adventist, rămânând la nivel pur declarativ.

În concret, titularul plângerii privind discriminarea studenților adventiști din cadrul UMF Iași au depus în fața CNCD și în la dosarul instanței acte care dovedesc lipsa de diligență sau neglijența instituției reclamante în protejarea drepturilor studenților respectivi, de exemplu prin refuzul de a fi schimbată data de examinare stabilită într-o zi de sâmbătă (exprimat de UMF Iași prin adresa nr. x/29.01.2016) sub pretextul că informarea s-a realizat prea târziu.

Prin urmare, dreptul lezat prin atitudinea discriminatorie a instituției reclamante este dreptul la educație astfel cum este definit de dispozițiile art. 11 alin. (2) din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, respectiv dreptul la evaluarea și examinarea cunoștințelor. Acest drept trebuie exercitat în condiții de egalitate, în sensul ca prin stabilirea condițiilor de exercitare de către o instituție publică, să nu fie îngrădit dreptul la manifestarea convingerilor religioase ale celor care trebuie să se supună examinării.

Or, prin planificarea examenelor în aceeași zi cu un eveniment religios care presupune abținerea de la orice tip de activitate se aduce atingere drepturilor protejate de lege.

În acest context, în mod corect, prima instanță a constatat că Universitatea nu a fost în măsură să prezinte nici o justificare obiectivă și rezonabilă a atitudinii manifestate față de situația studenților adventiști, în condițiile în care a fost informată despre existența acestora, inclusiv cu indicarea nominală a studenților adventiști care sunt afectați de planificarea examenelor în zilele de sâmbătă, A. înțelegând să facă în interesul acestora demersurile pentru rezolvarea problemelor.

În concluzie, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a reușit prin criticile aduse sentinței instanței de fond să releve vreo îndoială cu privire la legalitatea și temeinicia soluției pronunțate de Curtea de Apel Iași, ipotezele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ. nefiind întrunite în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă Universitatea de Medicină și Farmacie "Gr. T. Popa" Iași împotriva sentinței nr. 172 din 15 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 iunie 2020.