ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 800/2024

Ședința publică din data de 14 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 17 iunie 2022 pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Universitatea de Medicină și Farmacie Gr. T. Popa Iași, solicitând anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 283/11.05.2022, constatarea existenței formelor de discriminare la adresa sa, ca urmare a faptelor săvârșite de către pârâtă, și sancționarea U.M.F. Iași, precum și restabilirea situației anterioare discriminării.

Prin sentința civilă nr. 130 din data de 4 octombrie 2022, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta U.M.F. Grigore T. Popa Iași.

Împotriva sentinței menționate la punctul I.2. de mai sus, a formulat recurs reclamantul A., prin care, invocând incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii în anulare așa cum a fost formulată.

În susținerea căii de atac promovate, urmare unei succinte prezentări a situației de fapt relevantă și a evoluției procesuale a cauzei, recurentul a evocat, în esență, o încălcare și greșită aplicare, de către prima instanță, a prevederilor art. 1 alin. (2) pct. (viii), art. 2 alin. (1), alin. (3), alin. (5)

1

, alin. (5)

2

și alin. (5)

5

, art. 6 lit. a) și e), art. 7 și art. 26 din O.G. nr. 137/2000, art. 312 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, art. 5 alin. (1) – 5, art. 40 și art. 251 din Codul muncii, precum și a art. 16 și art. 23 alin. (11) din Constituție.

Recurentul a arătat că aplicare unui tratament diferit, motivat de neîndeplinirea unei proceduri medicale neobligatorii, reprezintă o discriminarea din partea angajatorului, iar recurentul, nevaccinat fiind, a fost tratat diferit, în sensul de a fi sancționat disciplinare în mod repetat, față de ceilalți angajați ai Universității de Medicină și Farmacie Gr. T. Popa Iași ("UMF Iași") care au îndeplinit această procedură medicală. Din această perspectivă recurentul a subliniat că situația comparabilă este cea a celorlalte cadre didactice vaccinate, nesancționate disciplinar, deoarece s-au conformat unui ordin care reprezintă, prin el însuși, o discriminarea (obligația vaccinării)

Recurentul a învederat și că prima instanță s-a limitat la o argumentație succintă, potrivit căreia faptele sesizate nu reprezintă o discriminare, ci pot forma obiectul unor litigii de muncă, deoarece discriminarea la locul de muncă ar putea fi săvârșită doar de către o persoană fizică. În opinia recurentului, modalitatea de interpretare abordată de instanța de fond reprezintă o restrângere artificială a situațiilor de discriminare la care se aplică dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000, în contextul în care, dacă un alt angajat, aflat în raport de superioritate ierarhică cu cel discriminat, poate săvârși fapta de discriminare, încadrându-se, astfel, în dispozițiile legale citate, cu atât mai mult angajatorul, față de care există un raport de subordonare, per se, are aptitudinea de a săvârși aceste acte.

În speță, recurentul a apreciat că UMF Iași l-a discriminat prin diferențierea bazată pe convingerile sale referitoare la procedurile medicale ce îi erau impuse prin Deciziile nr. 517 din 12.05.2021 și nr. 672 din 25.06.2021 și prin aplicarea sancțiunilor disciplinare, fiind adusă atingere dreptului său la muncă, la integritatea psihică și la salariu, precum și carierei sale didactice construită în mai bine de 20 de ani.

În ceea ce privește discriminarea ce, în opinia recurentului, ar fi fost generată de aplicarea sancțiunii disciplinare a avertismentului scris, recurentul a arătat, în esență, că aceasta a avut drept criteriu convingerile și a opiniile sale exprimate în mod public pe rețeaua de socializare x și în articolul intitulat "Decizia UMF Iași privind discriminarea studenților pe motiv de vaccinare este aberantă și nelegală. Sesiunea de injectare", publicat în revista B.. Publicarea acestor opinii a fost apreciată drept abatere disciplinară și secționată cu avertisment scris, cu scopul de a șicana și hărțui.

O altă critică în recurs a vizat, în esență, maniera în care instanța de fond a interpretat și aplicat prevederile antereferite în ceea ce privește fapta de discriminare apreciată de recurent ca fiind săvârșită prin aplicarea sancțiunii disciplinare a diminuării salariului cu 10% pe o perioadă de o luna. Din această perspectivă, recurentul a arătat că, subsecvent cercetării disciplinare care s-a încheiat cu emiterea Deciziei nr. 818 din 16.07.2021, a fost acuzat că a înregistrat ședința Comisiei de Etică a UMF Iași și, în mod nereal, că a recunoscut acest lucru. Din acest motiv s-a demarat o nouă procedură de cercetare disciplinară. Procedura s-a finalizat cu emiterea Deciziei nr. 874 din 29.07.2021 de UMF Iași, prin care i-a fost aplicată sancțiunea diminuării salariului de bază pe o durată de o tuna cu 10%, începând cu data de 01.08.2021. Demararea acestei proceduri de cercetare, ar reprezenta, în opinia recurentului, o nouă formă de hărțuire și discriminare exercitată asupra sa de UMF Iași, acuzațiile aduse având ca unic scop lezarea valorilor morale, demnitatea și integritatea psihică a recurentului.

Totodată, recurentul a argumentat în sensul că are dreptul de a-și expune părerile și opiniile cu privire la măsurile luate de UMF Iași, exprimarea dezaprobării cu privire la una sau mai multe dintre aceste măsuri neputând conduce la sancționarea sa, motiv pentru care a apreciat că, prin demersul întreprins de UMF Iași, i-au fost încălcat dreptul la opinie, la libertatea de exprimare și la libertate academică.

A mai arătat recurentul că cea de-a treia faptă ce a constituit obiect al cercetării disciplinare a constat în "fotografierea și publicarea în spațiul public din mediul online a documentelor emise de către Universitate în care apar date cu caracter personal, numele, prenumele și semnătura angajaților Universității", însă împrejurarea că, în cuprinsul acestor documentelor, apare numele prenumele și semnătura angajaților UMF Iași nu este de natură a-i prejudicia pe aceștia sau Universitatea în general. Din această perspectivă, recurentul a învederat că toate aceste elemente (numele, prenumele și semnătura) sunt cuprinse în fiecare decizie publicată în mediul online pe site-ul UMF Iași. Site-ul UMF Iași este public, ceea ce înseamnă că orice persoană poate avea acces la datele cu caracter personal la care se face referire în decizia de sancționare.

În consecință, recurentul a opinat că, din argumentele expuse, ar reieși, în mod neechivoc, caracterul nefondat al acuzațiilor cuprinse în decizia de sancționare, UMF Iași urmărind doar discriminarea, intimidarea și hârțuirea sa psihologică.

Printr-un alt set de critici recurentul a arătat că cea mai gravă formă de discriminare, atât față de cadrele didactice ale UMF Iași, cât și față de studenți, s-a realizat prin emiterea, la 12.05.2021 și 25.06.2021, a deciziilor nr. 516 și nr. 517, respectiv nr. 671 și nr. 672 de către UMF Iași, prin care s-a condiționat participarea acestora la sesiune de examene de îndeplinirea unor obligații și proceduri de ordin medical, în sensul că a fost condiționat accesul recurentului la sesiunea de examinare de efectuarea vaccinului sau a testelor clinice anterior participării la examen.

Făcând trimitere la rezoluția nr. 2361 din 27 ianuarie 2021 a Adunării Parlamentară a Consiliului Europei și la decizia Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) din cazul Vavrička ș.a. contra Republicii Cehe, recurentul a subliniat că, în condițiile în care supunerea unei persoane la anumite tratamente ori proceduri de ordin medical nu poate fi decât un act voluntar, dirijat exclusiv de conștiința acesteia, măsurile impuse de către autorități reprezintă o discriminare evidentă între persoanele care optează pentru efectuarea procedurilor anti Covid - 19 și cele care resping asemenea proceduri, cu încălcarea prevederilor art. 16 din Constituția României.

A mai susținut recurentul că stabilirea, în mod subiectiv, a unei departajări nete și nejustificate între două categorii de persoane reprezintă tocmai premisa măsurii discriminatorii.

Dintr-o altă perspectivă, recurentul a mai arătat că termenele fixate în mod arbitrar, în cuprinsul deciziilor (spre exemplu: permiterea participării la examen exclusiv a persoanelor "care sunt vaccinate, se află în perioada cuprinsă între a 15 și a 90-a zi ulterioară confirmării infectării cu SARS-CoV2"; prezentarea rezultatului unui "test RT-PCR nu mai vechi de 72 de ore" etc.) reprezintă noi forme de discriminare între destinatarii acestei măsuri.

Cât privește discriminarea apreciată de recurent ca fiind manifestată prin suspendarea în mod nelegal a raportului său de muncă, antereferita parte a arătat că desfășurarea normală a activităților cuprinse în fișa postului, printre care participarea la examinarea din 10.07.2021, a fost împiedică de către UMF Iași prin emiterea Deciziei nr. 729 la 07.07.2021, ce prevedea că, începând cu data emiterii sale și până la finalizarea lucrărilor Comisiilor de cercetare disciplinară numite prin Decizia nr. 665/22.06.2021 și Decizia nr. 678/28.06.2021, "domnul Șef lucrări Dr. A. nu va mai desfășura activități de predare, activități de seminar, lucrări practice și de laborator, îndrumare de proiecte de an, participare la examene și orice alte activități care presupun interacțiunea față în față sau on line cu studenții..."

Din această perspectivă recurentul a învederat că suspendarea, în mod unilateral, a principalelor atribuții din fișa postului reprezintă o suspendare indirectă, abuzivă și nelegală a contractului individual de muncă, prin care i-a fost îngrădit dreptul la muncă, consacrat de art. 41 din Constituția României, fiind încălcată și prezumția de nevinovăție, prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituția României, perfect aplicabilă, prin analogie, și în materie disciplinară.

A mai menționat recurentul că nicio dispoziție legală nu conferea UMF Iași dreptul de a suspenda principalele atribuții din fișa postului pe perioada cercetării disciplinare, astfel încât, fără nicio înștiințare, s-a aflat în fața unei situații abuzive, a posibilității pierderii locului de muncă, cu consecința rămânerii fără venituri. Recurentul a apreciat că prin acest comportament i-au fost lezate valorile morale, demnitatea și integritatea psihică, fiind discriminat și hărțuit de pârâtă.

În concluzie, recurentul a susținut că toate acțiunile UMF Iași au avut drept unic scop crearea de presiuni asupra sa, prin hărțuire și intimidare, pentru a-l descuraja în a demara procedurile legale împotriva actelor nelegate emise de instituție, precum și pentru a crea o stare de stres, care a pus în pericol sănătatea și integritatea morală a recurentului. Demersurile întreprinse de UMF Iași ar fi avut, în opinia recurentului, drept scop restrângerea și înlăturarea exercitării drepturilor omului și a drepturilor recunoscute de lege în raporturile de muncă, UMF Iași încălcând dispozițiile art. 2 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 137/2000 și art. 40 din Codul Muncii.

Recurentul a argumentat în sensul că, în cauza pendinte, sunt întrunite toate elementele privind aplicarea, de către UMF Iași, a unui tratament discriminatoriu de deosebire, excludere, având ca efect înlăturarea recunoașterii, folosinței și exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege salariaților, ce s-ar încadra atât în specificul hărțuirii morale/psihologice la locul de muncă, precum și în sfera discriminării, toate aceste argumente de fapt și de drept demonstrând, în opinia recurentului, nelegalitatea sentinței recurate.

Prin întâmpinarea depusă, intimata-pârâtă Universitatea de Medicină și Farmacie Gr. T. Popa Iași a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, drept temeinică și legală, a sentinței primei instanțe.

În apărare, intimata – pârâtă a argumentat în sensul că instanța de fond a identificat coerent faptele și a stabilit, în mod legal, cu o aplicare corectă a normelor incidente, că acestea nu au natura unor fapte de discriminare sau hărțuire, toate deciziile emise de pârâtă vizând nerespectarea de către reclamant a unor măsuri instituite de angajator și efectele acesteia, aspecte ce, în opinia intimatei, intră în sfera litigiilor de muncă.

A mai arătat intimata că reclamantul nu a probat nici în cererea inițială și nici în fața instanței de fond care sunt actele discriminatorii, ci a dezvoltat argumente ce țin de legalitatea sau nu a Deciziilor prin care s-au adoptat măsuri de prevenirea a răspândirii infecției cu SARS-CoV2.

Intimata a apreciat că instanța de fond a analizat cauza strict prin prisma prevederilor O.G. nr. 137/2000, iar nemulțumirile recurentului sunt nefondate, mai ales în contextul în care acestea au fost susținute în litigiile de muncă.

A mai arătat intimata că afirmațiile legate de obligativitatea sau nu a vaccinării nu fac obiectul cauzei prezente, în primul rând din prisma faptului că nu a existat o asemenea cerință la nivelul Universității sau o atitudine discriminatorie la adresa recurentului.

Reiterând contextul factual al emiterii deciziilor de sancționare și existența, pe rolul instanțelor de judecată, a litigiilor prin care legalitatea acestor decizii sale este contestată, intimata a concluzionat în sensul că nu se poate vorbi de discriminare sau hărțuire morală, ci doar de încălcarea voită a obligației reclamantului de respectare a condițiilor impuse prin deciziile proprii UMF Iași și a măsurilor privind răspândirea Covid 19 în instituție.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 494, art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 13 februarie 2023 s-a fixat termen de judecată la data de 14 februarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate prin întâmpinare și de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată) "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."; totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].

Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie.

În cauză, recurentul-reclamant a dezvoltat prin memoriul de recurs critici sub aspectul motivului de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat la termenul de judecată din 14 februarie 2024 motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., un astfel de motiv este incident dacă prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; așadar, premisa aplicării textului legal menționat o constituie încălcarea unei reguli de procedură civilă.

Referitor la motivul de casare/nelegalitate invocat de partea recurentă prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Dintre cele două motive de casare/nelegalitate, prioritate de analiză prezintă cel de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., punând în discuție o cauză de nulitate procesuală a sentinței recurate.

Examinând în continuare motivul de casare de ordine publică, invocat din oficiu, ce vizează aspectul manierei de stabilire în primă instanță a cadrului procesual pasiv, Înalta Curte reține că potrivit art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare "Hotărârea Colegiului director [din cadrul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, n.n. ] poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit legii.".

Conform art. 16

1

din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (forma în vigoare la data depunerii cererii de chemare în judecată), instanța de contencios administrativ poate pune în discuție, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a altor subiecte de drept. Totodată, conform art. 78 alin. (2) C. proc. civ.: "În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond.".

Prin cererea de chemare în judecată, recurentul – reclamant a învestit instanța de contencios fiscal cu o acțiune ce privește anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 283/11.05.2022, constatarea existenței formelor de discriminare la adresa sa, ca urmare a faptelor ce ar fi fost săvârșite de pârâta Universitatea de Medicină și Farmacie Gr. T. Popa Iași ("U.M.F. Iași ") și sancționarea U.M.F. Iași, precum și restabilirea situației anterioare discriminării.

În urma analizării cadrului procesual pasiv stabilit în fața instanței de fond, Înalta Curte observă că acesta a fost reprezentat doar de pârâta Universitatea de Medicină și Farmacie Gr. T. Popa Iași., fără ca litigiul pendinte să se fi desfășurat în contradictoriu și cu emitentul Hotărârii nr. 283/11.05.2022, mai precis Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Înalta Curte reține că, în virtutea tezei finale a art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, Hotărârea Colegiului director de soluționare a unei sesizări se judecă, în caz de contestare a sa, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar de esența contenciosului administrativ este judecarea cauzei în contradictoriu cu autoritatea emitentă a actului atacat.

Faptul că, astfel cum s-a statuat și în jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 1.096 din 15 octombrie 2008), Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este un organ administrativ cu atribuții jurisdicționale, care se bucură de independența necesară îndeplinirii actului administrativ-jurisdicțional, nu înlătură dreptul emitentului actului de a prezenta, în fața instanței de contencios, apărări în justificarea legalității și temeiniciei actului emis, iar acest drept conferă calitate procesuală în cauza ce vizează verificarea atributelor antereferite ale actului atacat.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte consideră că raportul juridic dedus judecății în litigiul pendinte nu poate fi soluționat fără participarea autorității ce a emis actul atacat prin cererea de chemare în judecată, în speță Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Aprecierea instanței asupra unui litisconsorțiu procesual pasiv necesar și obligatoriu în raportul juridic dedus judecății se circumscrie dreptului și, în același timp, obligației instanței de a verifica, din oficiu, în tot cursul judecății, legalitatea cadrului procesual fixat de reclamant sub aspect subiectiv, verificare care, raportându-se strict la acest cadru, nu aduce atingere principiului disponibilității.

În contextul în care chestiunea stabilirii cadrului procesual pasiv reprezintă un aspect ce ține de verificarea condițiilor de exercitare a acțiunii civile, față de obiectul cauzei pendinte, se impunea o clarificare a acestuia.

Astfel, instanța de control judiciar constată că, atâta vreme cât chestiunea cadrului procesual pasiv obligatoriu nu a fost pusă în discuția părților, conform prevederilor art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 și art. 78 alin. (2) C. proc. civ., continuarea și finalizarea etapei procesuale a fondului a fost realizată în mod nelegal de prima instanță, cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere și faptul că, potrivit art. 494 coroborat cu art. 478 C. proc. civ., în recurs nu poate fi schimbat cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, în temeiul prevederilor art. 497 și art. 480 alin. (3) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, apreciind incident cazul de casare de ordine publică reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează să clarifice cadrul procesual pasiv impus de obiectul cererii de chemare în judecată, în condițiile art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 și art. 78 alin. (2) C. proc. civ. și ulterior, în măsura în care nu devin incidente prevederile ultimei teze a acestor texte normative, să analizeze acțiunea reclamantului în raport de temeiurile legale invocate, să valorifice toate apărările și susținerile părților, precum și toate probele ce se administrează în proces, în vederea asigurării accesului acestora la dublul grad de jurisdicție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 130 din data de 4 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, pentru motivul de nelegalitate invocat din oficiu.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 14 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.