ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4642/2021

Ședința publică din data de 12 octombrie 2021

Asupra prezentei contestații în anulare;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 5 decembrie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Universitatea de Medicină și Farmacie "Carol Davila" ("UMF Carol Davila"), în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării ("CNCD") și A., a solicitat anularea Hotărârii nr. 613/18.10.2017, emisă de CNCD, prin care s-a reținut săvârșirea unor fapte discriminatorii și a fost sancționată reclamanta cu amendă contravențională de 1.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 2848 din 18 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Universitatea de Medicină și Farmacie "Carol Davila", în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și A., ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 2848 din 18 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Universitatea de Medicină și Farmacie "Carol Davila", întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

Prin decizia nr. 404 din 28 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepția nulității recursului;

(ii) a admis recursul formulat de recurenta-reclamantă Universitatea de Medicină și Farmacie "Carol Davila" împotriva sentinței nr. 2848 din 18 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal;

(iii) a casat sentința recurată și, rejudecând, a admis acțiunea reclamantei Universitatea de Medicină și Farmacie "Carol Davila";

(iv) a anulat Hotărârea nr. 613/18.10.2017 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Împotriva deciziei nr. 404 din 28 ianuarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a formulat contestație în anulare pârâta A., înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 18 martie 2021, sub nr. x/2021.

Contestația în anulare este întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1, 2 și 3 C. proc. civ., contestatoarea solicitând admiterea căii extraordinare de atac, anularea deciziei criticate și stabilirea unui termen de judecată în vederea rejudecării recursului.

Susținând incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea consideră că decizia atacată este rezultatul unei erori materiale. Instanța de recurs și-a întemeiat argumentația pe o premisă eronată, generată de neobservarea unor date materiale și împrejurări ce rezultă din datele dosarului.

În acest sens, arată contestatoarea că instanța de recurs a pornit de la premisa că A. ar fi solicitat numirea în calitate de coordonator de rezidenți specialitatea "Dermatologie Copii", astfel cum susținuse, nedovedit, reclamanta UMF "Carol Davila" București, iar nu în specialitatea "Dermatologie". Această eroare este datorată neobservării cererii depuse la dosarul cauzei, prin care contestatoarea a solicitat numirea în calitate de coordonator de rezidenți specialitatea "Dermatologie".

Arată contestatoarea că, prin Memoriul nr. 8014/22.03.2017, a solicitat acordarea calității de coordonator de rezidenți în specialitatea dermatovenerologie, criticând, totodată, discriminarea realizată de UMF Carol Davila care creează o confuzie între denumirea departamentului pe care îl coordonează contestatoarea și specialitatea în care dorește să aibă calitatea de coordonator, situație care nu există la nivelul altor discipline.

În opinia contestatoarei, instanța de recurs a omis să observe dovezile depuse la dosarul administrativ al CNCD, respectiv adeverințele de practică ale studenților pe care contestatoarea i-a coordonat în cadrul Compartimentului Clinic de Dermatovenerologie Copii, din care rezulta că, după numirea sa în calitate de coordonator al acestui compartiment, specialitatea în care a coordonat rezidenții a continuat să fie cea de dermatologie.

Prin urmare, consideră contestatoarea că reținerea de către instanța de recurs a împrejurării nereale că ar fi solicitat numirea în calitate de coordonator de rezidenți specialitatea dermatologie copii nu poate fi decât rezultatul unei greșeli materiale, care a determinat decisiv dezlegarea pricinii.

În privința admisibilității contestației în anulare întemeiată pe acest motiv, contestatoarea arată că, pentru verificarea greșelii materiale, nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Dacă instanța de recurs nu ar comis greșeala materială și ar fi observat documentele existente la dosarul cauzei, ar fi constatat că, în speță, contestatoarea a fost discriminată prin raportare la ceilalți colegi, unde denumirea compartimentului/secției pe care o conduc nu a reprezentat un criteriu de refuz al acordării calității de coordonator.

Din perspectiva cazului de contestație în anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., contestatoarea consideră că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de competență absolută referitoare la competența materială a instanței de judecată. Consideră contestatoarea că normele de competență materială prevăd atribuțiile specifice fiecărei căi procesuale - fond, apel și recurs, stabilind condițiile și limitele în care instanțele pot judeca pricinile ce le-au fost date spre soluționare, iar încălcarea normelor de procedură cu privire la condițiile și limitele în care instanța este învestită să judece cererea sau calea de atac reprezintă o formă de încălcare a competenței materiale a instanțelor judecătorești, prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.

În speță, arată contestatoarea, instanța de recurs a încălcate normele de procedură referitoare la competența materială funcțională, întrucât a reanalizat în integralitate situația de fapt stabilită de instanța de fond. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 488 și art. 497 C. proc. civ., cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, rezultă că instanța de recurs trebuie să soluționeze cauza parcurgând două etape: în prima trebuie să identifice un motiv de nelegalitate din cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în a doua să caseze hotărârea și să procedeze la reanalizarea sentinței de fond. Or, instanța de fond a inversat cele două etape, analizând mai întâi situația de fapt și apoi concluzionând că pricina a fost soluționată greșit în fond, motiv pentru care a modificat soluția primei instanțe. Procedând în această manieră, instanța de recurs a judecat ceea ce se circumscrie sferei atribuțiilor jurisdicționale instanței de fond, încălcând limitele competenței sale funcționale.

Subsumat dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatoarea susține că instanța de recurs a omis a se pronunța asupra apărărilor sale și că aplicabilitatea acestui motiv de contestație în anulare ar trebui să fie recunoscută și în cazul intimatului, nu doar al recurentului, în temeiul egalității de șanse și a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția EDO.

În opinia contestatoarei, reglementarea posibilității formulării contestației în anulare pe motivul omisiunii cercetării unui motiv de casare formulat de recurent creează o discriminare vădită în ceea ce privește situația intimatului, căruia nu-i este recunoscut dreptul de a formula contestație în anulare în cazul omisiunii instanței de judecată de a cerceta apărările invocate. O astfel de procedură contravine art. 6 din Convenția EDO și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, iar în temeiul art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, judecătorul național are obligația aplicării cu prioritate a reglementărilor și jurisprudenței europene în materia drepturilor omului, care interzic crearea unui dezechilibru de arme sau de mijloace procesuale între participanții la un proces. În acest sens, contestatoarea invocă hotărârea CEDO din 27.10.1993, pronunțată în cauza Dombo E.V. împotriva Olandei.

Mai susține contestatoarea că, deși legiuitorul are dreptul de a stabili procedura de acces la justiție și că acest acces nu presupune automat și accesul la căile extraordinare de atac, totuși, odată reglementată o astfel de cale, dreptul la un proces echitabil trebuie garantat în aceeași măsură tuturor părților implicate în judecată, iar omisiunea instanței de a cerceta argumentele intimatului are drept consecință înfrângerea principiului egalității armelor.

Un alt argument care, în opinia contestatoarei, impune aplicarea directă a art. 6 din Convenția EDO, îl constituie dreptul la un proces echitabil din perspectiva motivării hotărârii, contestatoarea invocând hotărâri ale CEDO (cauzele S-Troija c. Spaniei, Perez c. Franței, E. Der Hurk c. Olandei, Albina C. României), prin care s-a reținut obligația instanței de a proceda la un examen efectiv al tuturor argumentelor și elementelor de probă ale părților, precum și decizii ale instanțelor naționale, care au reținut prioritatea dreptului european asupra celui intern (decizia penală nr. 888/08.08.2014 a Curții de Apel București, secția penală) sau admisibilitatea unei contestații în anulare formulate de intimat (decizia civilă nr. 126/05.02.2010 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal).

În continuare, contestatoarea prezintă argumente pentru contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., indicând, punctual, apărările și dovezile pretins omise de instanța de recurs, care, în opinia sa, ar fi condus la respingerea recursului formulat de reclamanta UMF Carol Davila. Totodată, susține că, în cuprinsul deciziei din recurs, nu se regăsește nicio analiză a argumentelor din sentința primei instanțe.

Prin întâmpinare, intimata Universitatea de Medicină și Farmacie "Carol Davila" a solicitat respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă.

II. Soluția Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Examinând cerințele de admisibilitate ale contestației în anulare, Înalta Curte constată că cererea formulată de contestatoarea A. este inadmisibilă sub toate cele trei motive invocate, pentru următoarele considerente:

Primul caz de contestație în anulare invocat, reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., privește situația în care hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia.

În esență, contestatoarea a susținut că decizia din recurs este dată cu încălcarea competenței materiale funcționale a instanței de fond, întrucât instanța de recurs a procedat la reanalizarea situației de fapt, deși această posibilitate îi era recunoscută, în raport de dispozițiile C. proc. civ. și Legii nr. 554/204, doar în situația în care constata existența unui element de nelegalitate a sentinței recurate. A considerat contestatoarea că, prioritar, instanța de recurs trebuia să identifice un astfel de motiv de nelegalitate și apoi să procedeze la rejudecarea cauzei, iar nu invers, cum s-a procedat în cauză.

Înalta Curte constată că aceste motive nu se circumscriu cazului de contestație în anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, textul de lege presupune îndeplinirea unei duble condiții:

- hotărârea să fie pronunțată de o instanță necompetentă absolut;

- excepția de necompetență să fi fost invocată, iar instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra ei.

În speță, o astfel de excepție nu a fost invocată și, pe cale de consecință, nu a existat vreo omisiune a instanței de recurs de a o soluționa.

Însă argumentele contestatoarei nu se încadrează nici în condiția dedusă din prima teză a textului de lege, referitoare la necompetența absolută a instanței. Potrivit art. 129 alin. (2) C. proc. civ., necompetența instanțelor este de ordine absolută când privește competența generală, materială sau teritorială exclusivă, iar competența funcțională, la care face trimitere contestatoarea, se referă la felul atribuțiilor jurisdicționale care revin fiecărei categorii de instanțe, respectiv fond, apel sau recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal are competența materială funcțională de a soluționa, potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 97 pct. 1 C. proc. civ., recursurile declarate în materia contenciosului administrativ împotriva sentințelor pronunțate de curțile de apel. Totodată, în ceea ce privește limitele în care se poate pronunța în recurs Înalta Curte, există dispoziții speciale în această materie, derogatorii de la prevederile art. 496-497 C. proc. civ.. Astfel, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în cazul admiterii recursului, casând sentința, instanța de recurs va rejudeca litigiul în fond, putând trimite cauza spre rejudecare doar în cazurile expres prevăzute de textul de lege și anume hotărârea a fost pronunțată fără a se judeca fondul ori judecata cauzei s-a făcut în lipsa părții nelegal citate atât la administrarea probelor, cât și la judecarea fondului.

Ceea ce se invocă, însă, în speță, este o pretinsă nerespectare a unor etape de analiză a recursului, care determină imposibilitatea de a proceda la rejudecarea în fond, înainte de a se constata existența unui motiv de nelegalitate a sentinței atacate. Or, aceste critici exced în mod evident cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., întrucât nu se referă la încălcarea competenței absolute a altei instanțe, ci la analiza recursului, împrejurare care nu face obiectul căii extraordinare de atac a contestației în anulare. Așadar, argumentul prin care se susține încălcarea competenței funcționale a instanței inferioare, ca urmare a modalității în care redactorul deciziei atacate a înțeles să expună considerentele în cuprinsul hotărârii, nu constituie motiv de contestație în anulare subsumat prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.

Aceeași concluzie a inadmisibilității contestației în anulare se impune și cu privire la argumentele circumscrise prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Pentru a fi incident acest caz de contestație în anulare, este necesar ca hotărârea împotriva căreia se îndreaptă contestația să fie pronunțată în soluționarea căii de atac a recursului, iar contestatoarea să invoce existența unor erori materiale, săvârșite de instanța de control judiciar, care au influențat soluția astfel pronunțată. În definirea cazului de contestație în anulare privitor la existența unor erori materiale, textul de lege are în vedere greșelile materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, ce conduc la retractarea hotărârii pronunțate și pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Totodată, reține Înalta Curte, contestația în anulare nu are menirea de a crea o cale de atac suplimentară, un "recurs la recurs" în favoarea părții care o exercită, ci reprezintă un remediu procedural utilizat în cazuri specifice, limitativ prevăzute de C. proc. civ.. Legiuitorul nu a intenționat ca, pe calea contestației în anulare, să deschidă părților posibilitatea formulării unei noi căi de atac, prin care să fie analizate ori reanalizate aspecte de temeinicie și/sau legalitate ale hotărârii judecătorești, ci acest mijloc procedural a fost destinat exclusiv îndreptării unor nereguli procedurale expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu se invocă de către contestatoare, în prezenta cauză, o greșeală materială a instanței de recurs, în sensul textului de lege invocat. Motivele expuse în contestația în anulare se referă la însăși legalitatea deciziei atacate, contestatoarea formulând critici cu privire la neluarea în considerare, de către instanța de recurs, a conținutului unora dintre înscrisurile depuse în dosarul cauzei (cererea contestatoarei de numire în calitatea de coordonator specialitatea "Dermatologie", înscrisurile din dosarul administrativ al CNCD).

Contestatoarea invocă, deci, o greșeală de judecată în analiza, pretins incompletă și eronată, a probatoriului administrat în cauză, care a condus la pronunțarea altei soluții decât cea pe care contestatoarea o apreciază a fi corectă, susțineri în raport de care Înalta Curte constată că motivele contestației în anulare nu se circumscriu noțiunii de "eroare materială", astfel cum este reglementată de prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.. Contrar celor susținute de contestatoare, analiza criticilor formulate presupune în mod evident o reexaminare a înscrisurilor cu privire la care se arată că ar conduce la reținerea unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de recurs, antamând, astfel, fondul raporturilor juridice dintre părți, ceea ce depășește limitele unei simple greșeli materiale.

Prin promovarea contestației în anulare, titulara căii de atac urmărește să obțină rejudecarea cauzei pentru motive de pretinsă nelegalitate și netemeinicie a deciziei atacate, demers inadmisibil în raport de condițiile de exercitare ale contestației în anulare, care vizează, astfel cum s-a arătat anterior, doar greșeli materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, iar nu presupuse greșeli de judecată.

Cel de-al treilea caz de contestație în anulare invocat se întemeiază pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. și se referă la situația în care, respingând recursul sau admițându-l în parte, instanța de recurs a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen. A susținut contestatoarea că acest caz de contestație în anulare ar trebui să fie aplicabil și intimatului, pentru situația în care nu au fost analizate toate apărările acestuia, invocând în sprijinul acestei ipoteze dispozițiile din dreptul european referitoare la dreptul la un proces echitabil și prioritatea aplicării acestor dispoziții față de cele din dreptul intern.

Înalta Curte constată că situația expusă de contestatoare, respectiv necercetarea de către instanța de recurs a tuturor apărărilor sale, nu se include, în mod evident, în conținutul acestui caz de contestație în anulare, care se referă la omisiunea analizării unui motiv de casare, invocat de recurent, nu și la omisiunea analizării apărărilor intimatului.

Cât privește argumentele contestatoarei, în sensul aplicării acestui text de lege și intimatului, Înalta Curte consideră că nu se află în situația unei neconcordanțe dintre normele interne și cele din dreptul european, conflict care să fie soluționat prin înlăturarea aplicării normelor interne și aplicarea prioritară a normelor europene. Prin criticile sale, contestatoarea neagă însuși modul de configurare a căii de atac extraordinare de către legiuitor, din perspectiva cazurilor de contestație în anulare reglementate, considerând că norma internă trebuie completată în sensul în care să-i beneficieze, întrucât actuala redactare a textului i-ar îngrădi accesul la justiție.

Prin urmare, solicitarea adresată instanței de judecată este aceea de a aplica norma de la art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. altfel decât a stabilit legiuitorul. Or, acest aspect nu intră în competența judecătorului cauzei, care nu poate modifica sau completa prevederile unui act normativ, în vederea aplicării lor la alte situații și persoane decât cele pentru care au fost edictate. În acest sens, Înalta Curte are în vedere prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, precum și prevederile art. 129, care dispun că împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii, texte din legea fundamentală care atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac.

Într-adevăr, instanțele naționale au obligația aplicării prioritare a normelor și principiilor dreptului european, în speță a celor referitoare la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, însă această obligație nu trebuie înțeleasă ca oferind judecătorului național atributul legiferării, în sensul extinderii cazurilor legale de declarare a unei căi extraordinare de atac și la situații neavute în vedere de legiuitor.

Nu poate fi reținut nici argumentul dedus din considerentele deciziei nr. 126/05.02.2010, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, invocată în cuprinsul contestației în anulare. Deși prin această decizie s-a admis o contestație în anulare formulată de intimat, pentru motivele invocate și de contestatoarea din prezenta cauză (argumentele fiind preluate în cuprinsul contestației în anulare), această hotărâre este singulară, nedovedind existența unei practici a instanțelor naționale în acest sens.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 1, 2 și 3 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 513 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare formulată de A., ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva deciziei nr. 404 din 28 ianuarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 octombrie 2021.