ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2914/2022

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2019 la data de 28.06.2019, reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Militar Central Dr. Carol Davila a solicitat admiterea plângerii și anularea deciziei administrativ-jurisdicțională nr. 56/CJI 3627/2018 din data de 22.01.2019, pronunțată de Completul de jurisdicție, prin care s-a soluționat plângerile formulate de petenții A., B., C., D. și E., împotriva Hotărârilor înregistrate cu nr. x, A5079, A5080, A5081 și A5082 din 30.07.2018 emise de comandantul U.M. 02482 București (SUUMC) prin care au fost respinse contestațiile acestora și menținerea deciziilor de imputare pentru paguba produsă la U.M. 02482 București, în principal ca urmare a netemeiniciei deciziei, fiind elaborată de completul de jurisdicție cu interpretări subiective cu depășirea atribuțiilor conferite de cadrul normativ aplicabil.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 47 din data de 17 ianuarie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Spitalul Universitar de Urgență Militar Central Carol Davila-UM 02482 București și a respins acțiunea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 47 din data de 17 ianuarie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Militar Central Dr. Carol Davila, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac exercitate, recurentul - reclamant a arătat că judecătorul fondului, cu nesocotirea prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și cu încălcarea regulilor de procedură, a instituit în prezenta cauză un termen de recurs de 5 zile, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 noul C. proc. civ. În considerarea faptului că hotărârea instanței de fond cuprinde motive străine de natura cauzei, recurentul - reclamant a susținut că instanța de fond a reținut în motivarea sentinței pronunțate, prin aprecieri asupra interesului urmărit de către unitatea militară, faptul că, potrivit art. 34 din O.U.G. nr. 121/1998, "după expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) și (2) și la art. 25 alin. (4), paguba se impută celor vinovați de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, cu excepția situațiilor în care s-a dispus repunerea în termen, dar această imputare a pagubei nu se face automat, ci va fi necesară emiterea unor noi decizii de imputare în sarcina celor vinovați, decizii care la rândul lor, vor putea fi eventual contestate". Recurentul - reclamant solicită să se constate că nu există concordanță între motivele sentinței și considerente, pe fond, actul administrativ atacat necomportând niciun fel de discuții pe marginea unei tardivități a cercetării administrative. De asemenea, recurentul - reclamant a susținut că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor legale cuprinse de O.G. nr. 121/1998 precum și a Ordinului ministrului apărării naționale nr. M5/1999 -Instrucțiuni privind răspunderea materială a militarilor și salariaților civili din Ministerul Apărării Naționale. Instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale active a spitalului în interpretarea stricto sensu a art. 43 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, respectiv a faptului că spitalul, neavând calitatea de persoană obligată la repararea prejudiciului nu poate sesiza instanța de judecată. Este adevărat că, potrivit prevederilor art. 43 din O.G. nr. 121/1998, persoanele obligate la repararea prejudiciului se pot adresa instanței judecătorești competente, potrivit legii, însă textul actului normativ nu "acoperă" și situația în care lezarea într-un drept legitim se produce, prin actul Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor, în însăși seama unității pagubite. A arătat cu prilejul judecării fondului faptul că, potrivit doctrinei juridice, în cazul în care între formularea textului legal și cazurile din practică la care se aplică acel text nu există concordanță, în sensul că textul trebuie extins și asupra unor cazuri care nu se încadrează în litera textului, formularea restrictivă față de intenția legiuitorului impune o interpretare extensivă a textului legal. (Drept civil român, Gh. Beleiu, M. Nicolae, UJ, 2003, p.57). Toate aceste aspecte au fost nesocotite de instanța de fond, care s-a pronunțat în sensul admiterii excepției invocate pornind de la greșita interpretare și aplicare a temeiului de drept invocat, respectiv a art. 43 din O.G. nr. 121/1998. Recurentul - reclamant a arătat că singura cale de atac "rezervată" și unității militare este cea a revizuirii, prevăzută de art. 35 din O.G. nr. 121/1998, însă exercitarea acesteia se face numai în limitele expres și limitativ prevăzute de actul normativ. În continuare, judecătorul fondului prin interpretarea greșită a actului normativ începe un raționament greșit, considerând instituția repunerii în termen o cale de atac, acest lucru fiind prefigurat încă de la momentul unirii cu fondul cauzei a acestei excepții, alături de cea a inadmisibilității (paragraf ultim pagina 17): "lipsa formulării cererii de revizuire și a altor demersuri obligatorii prevăzute de către lege". Așadar, în raționamentul său, repunerea în termen este o cale de atac, iar formularea unei cereri de revizuire ca și cale de atac este o etapă obligatorie de urmat de către unitatea militară. Așa se explică și citarea în cuprinsul motivării a art. 43 din O.G. nr. 121/1998 (paragraf 5 pagina 20) în forma anterioră admiterii excepției de neconstituționalitate prin Decizia nr. 34/2016, prin care sintagma "după epuizarea căilor de atac" a fost declarată neconstituțională. Reiterând prevederile art. 35 alin. (1), precizat, recurentul - reclamant susține că cererea de revizuire poate fi formulată și de către comandantul unității militare, astfel că raționamentul judecătorului fondului este în continuare eronat, apreciind că noțiunea de persoane interesate astfel cum se menționează la art. 42 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 se referă la "persoana a cărei activitate face obiectul cercetării administrative și persoanele citate ca urmare a exercitării unei căi de atac prevăzute de prezenta ordonanță (...).". Specifică faptul că art. 42 alin. (1) prevede că "persoanele interesate care, din motive întemeiate, nu au făcut uz de căile de atac prevăzute la art. 30, 31 și 35 pot cere repunerea în termen (...)", solicitând a se observa că se face referire și la art. 35 privitor la formularea cererii de revizuire, care, așa cum am arătat anterior poate fi formulată și de către unitatea militară nu doar de persoana a cărei activitate face obiectul cercetării administrative sau persoanele citate. Pornind de la acest raționament eronat asupra noțiunii de persoane interesate, printr-o greșită interpretare și aplicare a textului actului normativ, judecătorul fondului ajunge în mod evident la concluzia că "O.G. nr. 121/1998 stabilește în mod clar sfera persoanelor care pot contesta actele administrative emise în derularea procedurii administrativ/jurisdicționale iar art. 43 din O.G. nr. 121/1998 conferă în mod expres calitate procesuală activă numai persoanei obligate la repararea prejudiciului".

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul - pârât Ministerul Apărării Naționale - Comisia de Jurisdicție a Imputaților a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate și apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin Decizia administrativ-jurisdicțională nr. 56/CJI3627/2018 din data de 22.01.2019, Comisia de jurisdicție a imputațiilor a fost admis în parte plângerile formulate de de petenții A., B., C., D. și E., și a anulat Hotărârile înregistrate cu nr. x, A5079, A5080, A5081 și A5082 din 30.07.2018 emise de comandantul U.M. 02482 București (SUUMC). Prin sentința recurată, Curtea de Apel București a respins ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă acțiunea în anularea deciziei administrativ-jurisdicțională nr. 56/CJI3627/2018, acțiune formulată de Spitalul Militar Central Dr. Carol Davila. Criticând soluția instanței de fond, recurentul-reclamant a susținut, că instanța învestită cu soluționarea cererii de chemare în judecată ar fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității prin menționarea faptului că hotărârea poate fi atacată cu recurs în de 5 zile în loc de 15 zile. Termenul de recurs este prevăzut de lege, este un termen legal imperativ, astfel încât respectarea lui va atrage decăderea din dreptul de a exercita calea de atac, cu condiția respingerii recursului ca tardiv. Înalta Curte constată că, în cauză, nu s-a pus în discuție aspectul nedeclarării căii de atac în termenul legal. De altfel, art. 457 alin. (2) C. proc. civ. prevede că indicarea în mod greșit de către instanță a termenului pentru exercitarea căii de atac constituie cauză de repunere în termen din oficiu a căii de atac exercitate cu respectarea indicației greșite a instanței. Prin urmare, indicarea greșită a termenului de exercitare a căii de atac nu reprezintă o neregularitate de ordin procedural care să fie sancționată cu nulitatea de are. 174 C. proc. civ. În raport de aceste considerente, Înalta Curte va respinge motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Referitor la critica recurentei-reclamante întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., din perspectiva motivelor străine de natura cauzei, Înalta Curte reține că este nefondată. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii, instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile și argumentele părților. Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis, a stării de fapt, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile și apărările esențiale ale părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii constituie raționamentul judiciar ce întemeiază soluția adoptată în cauza dedusă judecății și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 par. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate, în mod real și efectiv de instanță. Raportând principiile enunțate la litigiul pendinte, precum și la criticile recurentei legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel se încadrează în exigențele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de fond și-a argumentat, în mod riguros, atât în fapt, cât și în drept, soluția adoptată, față de obiectul dedus judecății, de limitele învestirii instanței, de apărările și susținerile părților. Astfel, în argumentarea soluției pronunțate, instanța de fond a reținut că, în procedura specială instituită de art. 43 din O.U.G. nr. 121/1998, reclamantul nu are calitate procesuală activă. Contrar susținerilor recurentului - reclamant, considerentele instanței de fond nu sunt străine de natura cauzei. În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ..(motive străine de natura cauzei), sens în care apreciază nefondate susținerile recurentului privind incidența unui astfel de motiv de casare. Nefondat este și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 43 din Ordonanța nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, cu referire la lipsa calității procesuale activă într-o cerere întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 121/1998, dispoziții care nu-i conferă reclamantului calitatea de a contesta nici unul dintre actele administrative emise de pârâta Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor. Textul legal prevede în mod expres că doar persoana obligată la repararea prejudiciului poate contesta în fața instanței judecătorești, conform ordonanței, hotărârea atacată. Cum dispozițiile legale sunt clare, instanța de recurs, nu poate primi interpretarea recurentului - reclamant, în sensul că, prin trimitere la dispozițiile care reglementează procedura revizuirii, care se referă însă la ipoteza descoperirii de fapte ori acte noi (art. 35), noțiunea de persoană obligată la repararea prejudiciul ar trebui extinsă și la comandantul unității, susținerea neavând suport legal. Înalta Curte constată că prin argumentele invocate în cuprinsul cererii de recurs, recurentul - reclamant tinde la extinderea sferei persoanelor care pot contesta actele administrative emise în derularea procedurii administrativ - jurisdicționale în sensul că de procedură prevăzută de art. 43 din O.U.G. nr. 121/1998 poate beneficia și unitatea militară. Așa cum a reținut și judecătorul fondului, Înalta Curte constată că art. 43 din O.U.G. nr. 121/1998 conferă în mod expres calitate procesuală activă doar persoanelor obligate la repararea prejudiciului, respectiv persoanele vizate de cercetarea administrativă. Cum instanța de fond a dat o corectă interpretare a legii, recurentul-reclamant neavând, pentru motivele mai sus arătate, calitate procesuală activă într-o cerere de anulare întemeiată pe prevederile art. 43 din O.G. nr. 121/1998, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 sau 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.