ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3644/2020

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. x/2016, reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și C., au formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 659/26.10.2016, emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând anularea acestei hotărâri și exonerarea de la plata amenzilor aplicate. Prin sentința civilă nr. 597 din 25 aprilie 2017, Tribunalul Iași, secția a II -a civilă - contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 157 din 25 octombrie 2017, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, plângerea formulată de reclamantele A. și B. împotriva Hotărârii nr. 659/26.10.2016, pronunțată de Consiliul Național pentru combaterea Discriminării și a dispus înlocuirea sancțiunilor aplicate reclamantelor, respectiv amendă contravențională în cuantum de 1000 de RON pentru fiecare dintre acestea, cu sancțiunea avertismentului.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 157 din 25 octombrie 2017 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurentul-pârât a formulat, în esență, următoarele critici: Instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, republicată. Prin petiția depusă la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, petenta C. a prezentat fapte care au reliefat un tratament diferențiat aplicat atât de conducerea D., cât și de cele două educatoare A. și B., minorului E. față de ceilalți colegi de clasă pe criteriul de handicap (autism). Prima instanță a desființat faptele de discriminare reținute de Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării în sarcina educatoarelor A. și B., și anume fapta de a se fi adresat în mod repetat minorului sub un alt nume decât cel la care minorul era învățat să răspundă, precum și fapta de a fi comunicat diagnosticul minorului către ceilalți părinți și instigarea acestora din urmă de a depune plângere la Inspectoratul Școlar Județean Iași, exclusiv pe considerentul că petenta C. nu a reușit să probeze un minim de fapte de pe urma cărora să se poată presupune existența unei discriminări, cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., republicat. Mai mult, în analiza temeiniciei și legalității Hotărârii nr. 659/26.10.2016, instanța de fond nu a analizat dacă părțile reclamate A. și B. au reușit să întoarcă sarcina probei, astfel cum prevede art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, republicată. Setința civilă recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 16 - art. 20, respectiv art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată. În cauză, ținând cont și de faptul că dreptul Uniunii Europene reclamă sancționarea faptelor de discriminare prin sancțiuni cu caracter efectiv, proporțional și disuasiv, prin Hotărârea nr. 659/26.10.2016, reclamantele A. și B. au fost sancționate fiecare pentru săvârșirea contravențiilor prevăzute de art. 2 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, cu minimul stabilit de art. 26 alin. (1), respectiv 1.000 RON. Înlocuirea amenzilor contravenționale în cuantum de 1000 RON pentru fiecare parte reclamată, cu sancțiunea avertismentului, nu se circumscrie scopului principal al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, și anume acela de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislația internă în vigoare și cu documentele internaționale la care România este parte. Potrivit art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, avertismentul se poate aplica când actul normativ de stabilire și sancționare a contravenției nu prevede această sancțiune, iar alin. (2) prevede că avertismentul se aplică în cazul în care fapta este de gravitate redusă. Or, o atare împrejurare nu este incidentă în cauză, neputându-se susține, prin raportare la elementul constitutiv al faptei, la împrejurările în care a fost săvârșită, la modul și mijloacele de săvârșire, la scopul urmărit și la urmarea produsă, că fapta reclamantelor A. și B., constând în refuzul de a comunica, în prealabil, activitățile ce urmau a se desfășura la clasă, este de gravitate redusă, însăși instanța de fond apreciind că este unul nejustificat, astfel încât să se considere că este adecvat un simplu avertisment.

Intimatele-reclamante A. și B. nu au formulat întâmpinare în cauză, depuând concluzii scrise la dosar.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 27 noiembrie 2018, a fost fixat termen de judecată a recursului la data de 07 mai 2020, în raport de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, este întemeiat, sentința recurată reflectând aplicarea greșită a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei. Prin Hotărârea nr. 659/26.10.2016, emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, și contestată în prezenta cauză, s-a reținut că atitudinea/lipsa de cooperare manifestată de conducerea D., constituie discriminare directă, conform art. 2 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, și s-a dispus sancționarea D. cu amendă contravențională în valoare de 1000 RON, în temeiul art. 26 din O.G. nr. 137/2000. Prin aceeași hotărâre s-a reținut că atitudinea educatoarei A., manifestată prin refuzul de a-l striga pe minor pe numele indicat de petenta C. și refuzul celor două educatoare (A. și B.) de a comunica petentei activitățile ce urmau a se desfășura la clasă, refuzul de a oferi fotografii cu acestea pentru a ajuta minorul să se dezvolte, prin combinarea cuvintelor/numelor cu fotografii, și comunicarea diagnosticului copilului către ceilalți părinți, fără acordul petentei, constituie discriminare directă, conform art. 2 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată; ca atare, s-a dispus sancționarea fiecăreia dintre cele două persoane reclamate, în temeiul art. 26 din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu amendă contravențională în valoare de 1000 RON. Critica recurentului-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, potrivit căreia sentința atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, republicată, este fondată. Din interpretarea prevederilor legale mai sus menționate se constată că acestea reglementează două situații aflate în strânsă legătură și anume: existența unei prezumții simple de discriminare, ce rezultă din formularea de către persoana interesată a unei petiții, și respectiv, obligația părții reclamate de a dovedi, prin orice mijloc de probă, împrejurarea că aspectele prezentate în petiție nu reprezintă fapte de discriminare sau că aceste fapte au o justificare obiectivă. Este necontestat că pentru a se reține existența unei discriminări se impune ca, cel puțin faptele, în materialitatea lor, să fie probate, urmând ca persoana reclamată să dovedească că aceste fapte nu au un caracter discriminatoriu. Or, în speță, în dezacord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, se reține că intimata-pârâtă C. și-a îndeplinit obligația instituită de prevederile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, republicată, prezentând suficiente elemente pe baza cărora se constată existența unei discriminări directe, prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată. La formularea acestei concluzii, Înalta Curte are în vedere situația de fapt rezultată din materialul probator administrat în cauză, care evidențiază un tratament diferențiat aplicat minorului E., de către educatoarele A. și B., comparativ cu ceilalți colegi de clasă, pe criteriul de handicap (autism). Analizând faptele prezentate de petenta C. în cuprinsul petiției, precum și documentele atașate acesteia, în mod judicios Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut comportamentul neadecvat manifestat de cele două educatoare în ceea ce privește integrarea minorului la clasă, faptele săvârșite de către educatoare vizând restrângerea accesului minorului la educație în condiții egale. Intimata-pârâtă C. a dovedit că atitudinea educatoarei A., manifestată prin refuzul de a-l striga pe minor pe numele "E.", indicat de către petentă, constituie discriminare directă, în condițiile în care particularitatea copiilor cu autism o reprezintă problemele de comunicare, limbaj și de socializare, iar crearea unei rutine și implementarea acesteia necesită timp pentru adaptare și înțelegere. În ceea ce privește refuzul cele două educatoare de a comunica mamei minorului, în prealabil, activitățile ce urmau a se desfășura la clasă, instanța de control judiciar nu împărtășește opinia primei instanțe, care, deși a reținut caracterul nejustificat al refuzului, a apreciat că nu există elemente faptice care să denote ideea unei rele-credințe a celor două educatoare. Înalta Curte reține, în acord cu emitentul hotărârii contestate, că în cazul minorului E., pe fondul situației sale personale, activitățile desfășurate la clasă se învață treptat și necesită o atitudine diligentă și implicare activă din partea educatoarelor, context în care, acestea au fost înștiințate să colaboreze cu familia și să informeze mama minorului cu privire la activitățile desfășurate. Având în vedere rolul deosebit de important al activităților practicate la clasă în dezvoltarea copiilor, se reține că în situația unui minor cu tulburare de spectru autist, informațiile noi prezentate în timpul orelor de la grădiniță se învață prin repetiție, necesitând consecvență și o pregătire anterioară a copilului cu ajutorul părinților, astfel încât, chiar și în ipoteza în care s-ar aprecia că educatoarele nu au manifestat rea-credință, refuzul acestora de a comunica mamei minorului activitățile ce urmau a se desfășura la clasă, nu este unul justificat, reflectând un comportament profesional neadecvat, care nu ține cont de specificul afecțiunii minorului. Aceste argumente urmează a fi avute în vedere și în ceea ce privește refuzul educatoarelor de a oferi fotografii cu acestea, pentru a ajuta minorul să se dezvolte, prin combinarea cuvintelor/numelor cu fotografii, instanța de control judiciar reținând, în dezacord cu judecătorul fondului, că refuzul manifestat de educatoare nu poate fi justificat pe considerentul respectării dreptului la viață privată. Mai mult, împrejurarea că intimatele-reclamante A. și B., în motivarea refuzului de a pune la dispoziția părinților fotografii cu acestea, au susținut că minorul le cunoaște deja, denotă o atitudine din partea cadrelor didactice care nu răspunde nevoilor speciale ale copilului și o recunoaștere implicită a lipsei de preocupare în asigurarea integrării minorului în procesul educațional. Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că intimata-pârâtă C. a probat și caracterul discriminatoriu al faptei imputate în sarcina educatoarelor, de a fi comunicat diagnosticul copilului către ceilalți părinți și de instigare a acestora din urmă să depună plângere la Inspectoratul Școlar Județean Iași. Din înscrisurile existente la dosarul cauzei rezultă că ulterior comunicării diagnosticului minorului de către cadrele didactice, un grup de părinți a depus sesizare la Inspectoratul Școlar Județean Iași, care a organizat o ședință în vederea medierii acestei situații. Afirmațiile intimatelor-reclamante potrivit cărora unii dintre părinții colegilor de clasă ai minorului cunoșteau cu mult timp înainte diagnosticul acestuia, nu sunt de natură a exonera educatoarele de la obligația respectării dreptului la confidențialitatea datelor personale referitoare la diagnosticul minorului, evidențiind lipsa de responsabilitate a cadrelor didactice sub aspectul deținerii unor informații relevante cu privire la situația personală a minorului. În ceea ce privește individualizarea sancțiunii aplicate prin Hotărârea nr. 659/26.10.2016, Înalta Curte reține că aceasta a fost corect individualizată, fiind proporțională cu gradul de pericol social concret al faptelor săvârșite, ținând seama de împrejurările în care au fost săvârșite, modul și mijloacele de săvârșire, scopul urmărit, urmarea produsă și circumstanțele personale ale persoanelor reclamate, fiecare dintre acestea fiind sancționate pentru săvârșirea faptelor prevăzute de art. 2 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu minimul stabilit de art. 26 alin. (1) din acest act normativ, respectiv, 1.000 RON. Contrar susținerii instanței de fond, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, neputându-se reține că fapta imputată intimatelor-reclamante, constând în refuzul de a comunica activitățile ce urmau a se desfășura la clasă, are o gravitate redusă, prin raportare la elementul constitutiv al acestei fapte, la împrejurările în care a fost săvârșită și la urmarea produsă. Relevante în acest sens sunt și cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la pct. 70 din hotărârea pronunțată de în cauza C-81/12: "Dacă este adevărat că, în ordinea juridică română, sancțiunea avertismentului se aplică, în principiu, numai în cazul unor încălcări minore, această împrejurare tinde sa sugereze că sancțiunea respectivă nu este adecvată gravității unei încălcări a principiului egalității de tratament". În consecință, în raport de elementele de fapt concrete și probate în speță de către intimata-pârâtă C. prin petiția depusă la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, se reține caracterul legal și temeinic al Hotărârii nr. 659/26.10.2016, urmând a se respinge acțiunea formulată de reclamantele A. și B., ca neîntemeiată. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerente expuse, reținând incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, casarea sentinței atacate și în rejudecarea cauzei, va respinge acțiunea formulată de reclamantele A. și B., ca neîntemeiată. În conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, va obliga intimatele-reclamante A. și B. la plata către recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a cheltuielilor de judecată în cuantum de 20 de RON, reprezentând taxă judiciară achitată în faza procesuală a recursului.