ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2394/2017

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 3 februarie 2014, reclamanta Societatea A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea în tot a Hotărârii Colegiului director al CNCD nr. 719 din 4 decembrie 2013, adoptată în Dosarul nr. x/2013, în urma petiției formulate de către petenta B. și, totodată, exonerarea reclamantei de plata amenzii contravenționale aplicate. În motivare, a arătat că la data de 24 aprilie 2013, pârâta B. a sesizat CNCD privind pretinsa săvârșire a unei discriminări după sex, în sensul că i s-ar fi desfăcut contractul de muncă pe motiv că este femeie.

Hotărârea Curți de apel Prin Sentința nr. 2671 din 9 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal: - a admis în parte cererea formulată de reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B.; - a anulat în parte hotărârea C.N.C.D. nr. 719 din 4 decembrie 2013, respectiv în ceea ce privește sancționarea petentei-reclamante A. S.A. cu amendă contravențională, în cuantum de 8000 RON, intervenind prescripția aplicării sancțiunii contravenționale a amenzii; - a menținut în rest hotărârea C.N.C.D. nr. 719 din 4 decembrie 2013.

Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 2671 din 9 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. S.A., invocând în drept dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. În esență, în argumentarea motivului de casare, recurenta-reclamantă a dezvoltat critici legate de încălcarea prevederilor art. 20 alin. (7) teza I și alin. (8) din O.G. nr. 137/2000, respectiv, nerespectarea termenelor imperative pentru adoptarea/comunicarea hotărârii CNCD; efectul împlinirii termenului de prescripție care determină nu numai nulitatea aplicării sancțiunii ci și a celei de constatare a faptei de discriminare; încălcarea art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; inexistența unei faptei de discriminare.

Procedura derulată în recurs Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului s-a apreciat că recursul este admisibil, actul procedural fiind comunicat părților în baza încheierii din data de 8 decembrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea completului de filtru din data de 23 februarie 2017 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantă, stabilindu-se că soluționarea acestuia se realizează în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost dezvoltat de reclamantă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează. Obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie anularea Hotărârii nr. 719 din 4 decembrie 2013 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării prin care, soluționând petiția nr. 2977 din data de 24 aprilie 2013 depusă de petenta B., s-a stabilit că faptele sesizate constituie fapte de discriminare, conform dispozițiilor art. 2 alin. (3) și art. 6 lit. a) coroborate cu dispozițiile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și, în consecință, a fost aplicată părții reclamante S.C. A. o amendă contravențională în cuantum de 8.000 RON, potrivit art. 26 din același act normativ. Prin actul atacat, s-a reținut că petenta B., concediată conform Deciziei nr. 149 din 21 noiembrie 2012 emisă de A. a sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu privire la un posibil comportament discriminatoriu, considerând că restructurarea de la nivelul A. S.A. a fost pusă în aplicare, în secția în care lucra, cu nerespectarea principiului discriminării. Astfel, petenta a arătat că în cadrul secției la care lucra ca operator de extracție, din 11 posturi desființate, 9 au fost ocupate de femei, iar două de bărbați. Prima instanță a anulat în parte Hotărârea CNCD nr. 719 din 4 decembrie 2013, în ceea ce privește sancționarea petentei-reclamante S.C. A. S.A. cu amendă contravențională în cuantum de 8.000 RON, reținând că din analiza diferitelor forme de reglementare ale O.G. nr. 137/2000, în intervalul cuprins între data sesizării petentei și data adoptării hotărârii atacate - 4 decembrie 2013, singura modificare esențială intervenită este cea care vizează sancționarea contravențională a faptelor de discriminare sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție. Pe cale de consecință, prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea contravențională mai favorabilă părții reclamate A. S.A. fiind O.G. nr. 137/2000, astfel cum a fost modificat articolul 24 alin. (21) prin O.U.G. nr. 19/2013, întrucât în cazul acestei reglementări termenul de 6 luni de prescripție a răspunderii contravenționale începe să curgă de la data sesizării Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Soluția pronunțată este împărtășită de instanța de control judiciar. Teza recurentei-reclamante în sensul că hotărârea CNCD se impune a fi anulată pentru încălcarea prevederilor imperative ale art. 20 alin. (7) teza I și art. 20 alin. (8) din O.G. nr. 137/2000 urmează a fi înlăturată, reținând că termenul de 90 zile de adoptare și cel de 30 de zile de comunicare a hotărârii CNCD au caracter de recomandare, încălcarea acestora nu constituie o cauză de nulitate a hotărârii prin care a fost soluționată sesizarea petentei. Recurenta-reclamantă susține totodată că în raport de prescrierea răspunderii contravenționale se impunea anularea în totalitate a hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Instanța de fond a reținut că împlinirea termenului de prescripție determină numai nulitatea măsurii de amendare a reclamatei, nu și a celei de constatare a faptei de discriminare, astfel că a anulat în parte hotărârea CNCD nr. 719/2013, viciu de legalitate afectând actul administrativ jurisdicțional doar în ceea ce privește dispoziția de aplicare a amenzii contravenționale. Potrivit dispozițiilor alin. 1 al art. 19 din O.G. nr. 137/2000 "În vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul își exercită atribuțiile în următoarele domenii: (...) c)investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare". De asemenea, art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 prevede că: "Hotărârea Colegiului Director de soluționare a unei sesizări cuprinde: (...) descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt și de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului Director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac și termenul în care aceasta se poate exercita". Rezultă așadar, că în cadrul activității desfășurate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, atribuțiile de constatare a faptelor de discriminare sunt distincte de cele privind aplicarea sancțiunilor contravenționale, această împrejurare rezultând și din dispozitivul hotărârii atacate unde cele două dispoziții sunt menționate la puncte diferite, anume punctele 2 și 3. În consecință, intervenția prescripției aplicării amenzii la data adoptării actului administrativ jurisdicțional nu conduce la anularea în ansamblu a hotărârii CNCD și cu privire la constatarea faptei de discriminare. Nici critica recurentei privind încălcarea normelor de drept material în materia legalității "penale" (ca noțiune europeană autonomă) conținute de art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, nu este fondată. Susține recurenta că statuarea primei instanțe, în sensul că, deși a intervenit prescripția, fapta constituie discriminare (fiind înlăturată doar amenda aplicată) este greșită, întrucât constatarea intervenției prescripției trebuie să împiedice instanța să mai facă orice considerație privind existența discriminării. Așa cum deja am arătat, activitățile de constatare a faptei de discriminare și, respectiv, de sancționare contravențională desfășurate de intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării sunt prevăzute în mod distinct de dispozițiile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, cu privire la modalitatea de plată a amenzii mențiunea textului legal fiind în sensul "dacă este cazul". Așadar, intervenția prescripției aplicării sancțiunii contravenționale nu conduce implicit la anularea în tot a hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării sub aspectul constatării faptelor care au atras această sancțiune. Cu privire la susținerea recurentei-reclamante în sensul inexistenței faptei de discriminare ce i-a fost imputată, Înalta Curte reține potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (3) și (6) lit. a) din O.G. nr. 137/2000, forma în vigoare la data emiterii deciziei de concediere nr. 149 din 21 noiembrie 2012, "Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.", respectiv "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, discriminarea unei persoane pentru motivul că aparține unei anumite rase, naționalități, etnii, religii, categorii sociale sau unei categorii defavorizate, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a acesteia, într-un raport de muncă și protecție socială, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, manifestată în următoarele domenii: a) încheierea, suspendarea, modificarea sau încetarea raportului de muncă;". Textul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prevede că "Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice." Art. 14 din Directiva 2006/54/CE a Parlamentului European și Consiliului privind punerea în aplicare a principiului egalității de șanse și al egalității de tratament între femei și bărbați în materie de încadrare în muncă prevede că "Se interzice orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectoarele public sau privat, inclusiv organismele publice, în ceea ce privește: (...) condițiile de încadrare în muncă, inclusiv condițiile de concediere, precum și remunerația". Curtea reține că petenta B. a indicat fapte concrete pe baza cărora să se poată prezuma existența unei discriminări, astfel că, într-o a doua fază sarcina de a proba că nu a avut loc o încălcare a principiului nediscriminării revine angajatorului (art. 8 Directiva 2000/43/CE, Cauza C-54/07 CJUE). Deși, aparent criteriile utilizate în evaluarea competențelor profesionale ale angajaților erau neutre, aplicarea lor a fost făcută în mod subiectiv, cu nerespectarea egalității de șanse și a egalității de tratament în privința condițiilor de concediere. Judecătorul fondului a efectuat o analiză detaliată a criteriilor de evaluare aplicate pentru identificarea angajaților ce urmau să fie concediați, concluzionând în mod judicios că urmare a calificativelor acordate ideea rezultată este că femeile angajate ar fi avut un comportament mai puțin pozitiv la locul de muncă decât colegii lor bărbați, prin prisma tendinței descendente de evaluare a lor în raport de tendința ascendentă de evaluare a angajaților bărbați. Astfel, este corectă concluzia instanței de fond, în sensul că cele două criterii în discuție, anume comportamentul la locul de muncă și capacitatea de a se adapta la nou, criterii relativ autonome față de pregătirea profesională a angajaților, prezintă un pronunțat caracter subiectiv, față de celelalte trei criterii, respectiv: calitatea lucrărilor executate, respectarea termenelor și utilizarea eficientă a timpului de lucru, care au legătură cu pregătirea profesională. De altfel, la aceste două criterii se observă că tendința evaluatorilor a fost aceea de a subevalua pe angajatele femei, ceea ce conduce la concluzia că este lipsită de credibilitate această evaluare. În acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, care a constatat la pct. 2 din dispozitiv că faptele sesizate constituie fapte de discriminare conform dispozițiilor art. 2 alin. (3) și art. 6 lit. a) coroborate cu dispozițiile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, este legală și temeinică. În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 496 C. proc. civ., va fi respins ca nefondat.