ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5570/2022

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub număr de dosar x/2018, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a solicitat anularea hotărârii C.N.C.D. nr. 75/22.02.2018, obligarea pârâtului la plata de daune morale de 1 leu pentru acte de umilire publică, obligarea pârâtului C.N.C.D. de a publica scuze publice, obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 143 din 10 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamantul criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 si pct. 8 din C. proc. civ.: - Instanța fondului, cu aplicarea greșita a normelor de drept material a trecut peste excepția tardivității aplicării sancțiunii cu avertisment scris astfel, în condițiile depășirii termenului de 90 de zile prevăzut de art. 20 alin. (7) din O.G. Nr. 137/2000 pentru adoptarea Hotărârii Colegiului Director; - hotărârea pronunțata de instanța fondului se întemeiază, cuprinde motive străine de natura cauzei, având în vedere că recurentul-reclamant nu a săvârșit nicio faptă de discriminare din cele prevăzute de lege, nu a încălcat prevederile art. 2 alin. (1) si alin. (5), art. 6 lit. b), art. 11 alin. (1) precum si ale art. 15 si din Legea nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare, și nu a săvârșit nicio faptă care ar putea să constituie un act sau fapt de discriminare în sensul Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse si de tratament între femei si bărbați; - nicio definiție a discriminării nu interzice explicit discuții sau opinii referitoare la simboluri sau îmbrăcăminte, ci doar condamnarea sau persecutarea credinței, fapte care nu s-au petrecut cu ocazia vizată de analiza CNCD; mai mult, spațiul universitar este unul laic conform Cartei Universitare unde veșmintele si toate celelalte simboluri religioase nu sunt promovate sub nicio forma. Instituțiile statului sunt instituții laice și, ca atare simbolurile religioase nu sunt promovate decât minimal si formal; - instanța de fond nu a avut în vedere mare parte din materialul probator aflat la dosarul cauzei, cum ar fi declarații ale unor studenți, referirile la proiectul de modificare a legii educației depus de 26 de deputați (împotriva acoperământului de cap); - nu pot fi primite considerentele discriminării musulmanilor, printr-un text prin care se afirmă în mod neechivoc că România are nevoie de zecii de mii de musulmani ca forță de muncă. S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, urmând a se constata că aplicarea măsurii avertismentului scris este tardiva, iar pe fond că nu au fost comise fapte de discriminare față de petent în sensul prevederilor O.G. nr. 137/2000 solicitând în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea Nr. 554/2004, cu consecința anulării în totalitate a actului administrativ atacat, obligarea la daune morale simbolice de 1 leu și publicarea pe site-ul CNCD a soluției instanței prin care s-a dispus anularea măsurii, precum si scuze publice din partea membrilor consiliului CNCD.

Apărările formulate în cauză Intimații - pârâți nu au formulat întâmpinări la recursul declarat de recurentul - reclamant.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este întemeiat, în limitele și pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, a solicitat anularea hotărârii C.N.C.D. nr. 75/22/02.2018, obligarea pârâtului la plata de daune morale de 1 leu pentru acte de umilire publică, obligarea CNCD de a publica scuze publice. In fapt, petentul B. a reclamat în fața C.N.C.D. apariția unui articol scris de către reclamant, conferențiar universitar la Facultatea de Științe Politice: "Fără burka, niqab sau hijab în instituțiile de stat din România!" În urma soluționării cauzei, Colegiul director al C.N.C.D. a decis prin hotărârea atacată că: "prin textul supus analizei s-a creat o atmosferă ostilă, degradantă, umilitoare la adresa comunității musulmane, reprezentând discriminare cu încălcarea dreptului la demnitate conform art. 2 alin. (1) și alin. (5), art. 11 (1) precum și al art. 15 din O.G. nr. 137/2000". A reținut autoritatea pârâtă că reclamantul s-a manifestat în public împotriva unei studente îmbrăcate în mod tradițional conform religiei musulmane (hijab) și a afirmat că ar trebuie interzis accesul persoanelor în instituții publice care se îmbracă în mod similar. În drept, potrivit art. 2 din O.G. nr. 137/2000 alin. (1) Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. alin. (5) - Constituie hărțuire și se sancționează contravențional orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv. Art. 11 alin. (1) -Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, refuzarea accesului unei persoane sau unui grup de persoane la sistemul de educație de stat sau privat, la orice formă, grad și nivel, din cauza apartenenței acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză. Art. 15 - Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia. Curtea de apel a reținut că articolul ce face obiectul litigiului are un caracter discriminatoriu, încadrându-se atât în definiția legală a noțiunii "discriminare" prevăzută de art. 2 alin. (1) din Ordonanță, cât si în dispozițiile speciale regăsite în cuprinsul art. 2 alin. (5) si art. 15 din același act normativ. Sub un prim aspect, analizând sentința atacată din perspectiv criticii privind modul de soluționare a excepției prescripției (tardivității) aplicării sancțiunii cu avertisment, în raport de depășirea termenului de 90 de zile în care colegiul director trebuie să se pronunțe asupra sesizării, Înalta Curte reține că motivul este nefondat. În acord cu prima instanță, instanța apreciază că nu poate fi primită interpretarea dată de recurentul - reclamant dispozițiilor art. 2547 din C. civ., care în accepțiunea acestuia ar califica termenul prevăzut de dispozițiile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, ca fiind un termen de prescripție. Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, hotărârea Colegiului director de soluționare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării(...). De asemenea, conform art. 77 din Ordinul C.N.C.D. nr. 144/2008 privind aprobarea Procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor (1) Hotărârea Colegiului director de soluționare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării (… ) (2) Hotărârea se comunică părților în termen de 15 zile de la adoptare și produce efecte de la data comunicării." Cu privire la natura acestui termen, respectiv de recomandare sau termen imperativ, practica Înaltei Curți este constantă, în sensul că termenul de 90 de zile este un termen de recomandare menit să determine celeritatea desfășurării procedurii și nu unul de decădere, nefiind prevăzută nicio sancțiune pentru încălcarea respectivului termen. În acest sens, s-a pronunțat anterior Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 2394/2017, sau decizia nr. 2515/2019, astfel că se impune respingerea acestui motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ca nefondat. Criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., care privesc expunerea de către judecătorul fondului a unor motive străine de natura cauzei, reprezintă, în fapt, aprecieri de fond asupra considerentelor hotărârii privind îndeplinirea condițiilor reținerii faptelor de discriminare, vizând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Reține însă Înalta Curte că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. în ceea ce privește obligația instanței de a da o dezlegare raportului de drept supus judecății, prin prezentarea atât a motivelor pentru care s-au admis, cât și a celor pentru care s-au înlăturat susținerile părților. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reamintește că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Sub acest aspect, Curtea reține că, într-adevăr, așa cum s-a statuat într-o jurisprudență constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 și cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79). Analizând considerentele sentiței în aceste repere, Înalta Curte constată că instanța de fond s-a limitat la a reda trei paragrafe indicate de pârât în concluziile scrise, concluzionând că articolul are caracter discriminatoriu la adresa comunității musulmane și creează o atmosferă ostilă, degradantă, umilitoare, astfel că devin incidente prevederile art. 2, coroborat cu art. 2 alin. (5) si/sau art. 15 din O.G. nr. 137/2000, iar pe de altă parte, că reclamantul nu poate fi protejat de dreptul la libera exprimare. În continuare hotărârea prezintă considerente teoretice în susținerea concluziei că expresiile folosite au avut un caracter care a vizat atingerea demnității unei comunități, respectiv că articolul "FARA burka, niqah sau hijab în instituțiile DE STAT din România!" reprezintă discriminare-contravenție, fără însă ca instanța să analizeze în concret situația de fapt. Astfel, deși se reține în motivare că, utilizarea unor sintagme precum cele folosite în articol referitoare la anumite categorii de persoane trebuie analizate contextual raportate la întreaga postare, având în vedere modul și locul în care au fost făcute, motivul, declarațiile, articolele, publicațiile, titlul articolelor cât și conținutul acestora, punctele de vedere ale celor care le-au scris sau prezentat, modul și contextul în care au fost făcute precum și impactul, efectul acestora, instanța de fond nu realizează o astfel de analiză. Apreciază instanța de control judiciar că, dată fiind modalitatea în care s-a reținut săvârșirea faptei de discriminare, prin publicarea unui articol pe o platformă publică și prin discuția purtată în cadrul unei instituții publice de învățământ cu o studentă de religie musulmană, aspecte reținute în hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (paragraful 49 din decizie), prima instanță trebuia să analizeze fapta reclamantului prin prisma drepturilor apărate de O.G. nr. 137/2000, proporțional cu justificarea ingerinței statului asupra dreptului la liberă exprimare, în contextul indicat de reclamant prin cererea de chemare în judecată, al dezbaterilor privind demararea unei inițiative legislative. Astfel, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat deseori faptul că art. 14, care consacră dreptul de a nu fi discriminat în "exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție", completează celelalte dispoziții materiale ale Convenției și ale protocoalelor sale [Molla Sali împotriva Greciei (MC), 2018, pct. 123; Carson și alții împotriva Regatului Unit (MC), 2010, pct. 63; E.B. împotriva Franței (MC), 2008, pct. 47; Marckx împotriva Belgiei, 1979, pct. 32]. Acest lucru înseamnă că art. 14 nu interzice discriminarea ca atare, ci doar discriminarea în "exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție", garanția prevăzută la art. 14 neavând are o existență independentă (Cauza "cu privire la anumite aspecte ale legilor privind folosirea limbilor în sistemul de învățământ din Belgia" împotriva Belgiei (fond) ("Cauza lingvistică belgiană"), 1968, pct. 9 din partea "În drept"; Carson și alții împotriva Regatului Unit (MC), 2010, pct. 63; E.B. împotriva Franței (MC), 2008, pct. 47) și această dispoziție face parte integrantă din fiecare dintre articolele care stabilesc drepturi și libertăți (Cauza lingvistică belgiană, 1968, pct. 9 din partea "În drept"; Marckx împotriva Belgiei, 1979, pct. 32; Inze împotriva Austriei, 1987, pct. 36). Corespunzător acestei jurisprudențe, examinarea art. 14 se realizează coroborat cu o altă dispoziție materială a Convenției, instanța de fond fiind datoare a analiza cauza din perspectiva încălcării art. 14 CEDO, proporțional cu dreptul la libera exprimare garantat de Convenție. În analiza proporționalității măsurii adoptate de autoritatea pârâtă raportat la necesitatea respectării dreptului la liberă exprimare, se reține că instanțele sunt datoare să asigure un just echilibru între drepturile contradictorii identificate. Astfel, cum a reținut și pârâta raportat la jurisprudența CEDO în cauza Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei, nr. 76918/01, art. 10 permite publicarea unor texte care pot aduce atingere demnității unei persoane, dacă subiectul este de interes public și a fost tratat cu bună credință, aspect invocat de reclamant în cuprinsul apărărilor sale. Potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, o diferență de tratament este discriminatorie "dacă nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește "un scop legitim" sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit [Molla Sali împotriva Greciei (MC), 2018, pct. 135; Fábián împotriva Ungariei (MC), 2017, pct. 113; Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, 1985, pct. 72; Cauza lingvistică belgiană, 1968, pct. 10 din partea "În drept"]. Prin urmare, instanța are de efectuat așa-numitul "control al proporționalității", care are două etape. În primul rând, va examina existența unui scop legitim și, în al doilea rând, va controla proporționalitatea stricto sensu a diferenței de tratament. În plus, mai reține Înalta Curte că în cuprinsul hotărârii C.N.C.D. nr. 75/22.02.2018 (paragraful 64) s-a reținut și incidența dispozițiilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 privind crearea unui cadru intimidant, ostil persoanei cu care s-a purtat discuția, împrejurare care nu a fost analizată de curtea de apel. De asemenea, deși instanța de fond a reținut necesitatea analizării sintagmelor, contextual, raportat la întreaga postare, Înalta Curte constată că în considerentele sentinței atacate nu se face nicio referire cu privire la cea de a doua parte a articolului, privind statutul refugiaților și azilanților din perspectiva obligației de fidelitate. Din analiza sentinței ce face obiectul judecății instanței de reformare, rezultă că hotărârea nu corespunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. din perspectiva analizei raportului juridic prin prisma tuturor susținerilor, apărărilor și probelor de la dosar, împrejurare ce atrage incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Față de caracterul întemeiat al acestui motiv de recurs, care atrage casarea cu trimiterea cauzei în temeiul art. 497 din C. proc. civ., urmează a nu mai fi analizate criticile recurentului ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care vor fi avute în vedere de către instanță la rejudecarea fondului, conform art. 501 alin. (3) din C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 497 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.