ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2476/2024

Ședința publică din data de 25 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01 aprilie 2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal, sub număr unic de dosar x/2022, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând anularea Hotărârii CNCD nr. 53/02.02.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2506 din 28 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și a anulat Hotărârea nr. 53/02.02.2022 emisă de pârât.

Împotriva sentinței civile nr. 2506 din 28 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Recurentul-pârât a învederat, în esență, că se impune casarea sentinței civile recurate, ca fiind dată cu încălcarea/aplicarea greșită a prevederilor art. 20 alin. (4) - (7) și (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și a art. 3, art. 15 și art. 17 din Procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor adoptată prin Ordinul Președintelui Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 144/2008 prin raportare la dispozițiile art. 22 C. proc. civ., precum și a art. 175 alin. (1) C. proc. civ. și a art. 21 alin. (3) din Constituția României.

În eventualitatea constatării unor nereguli în procedura administrativ-jurisdicțională desfășurată în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, acestea nu pot duce la anularea actului întrucât în fața instanței de fond, reclamanta A. are posibilitatea să-și susțină punctul de vedere cu privire la aspectele de care a fost "acuzată" prin autosesizare, respectându-se astfel, atât principiul contradictorialității, cât și principiul fundamental al dreptului la apărare, fapt care este de natură să înlăture presupusa vătămare produsă în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este fondat, pentru următoarele considerente:

Este fondată critica din recurs, prin care se susține, în esență, lipsa unei sancțiuni pentru nerespectarea obligației de citare a părților în procedura administrativă desfășurată în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, sancțiunea nulității neputând opera decât dacă reclamanta dovedea în fața instanței de fond că a suferit o vătămare ce nu putea fi înlăturată decât prin desființarea Hotărârii nr. 53/02.02.2022 emisă de pârât.

Astfel, în lipsa unor reguli speciale de procedură în cuprinsul O.G. nr. 137/2000, în cauză sunt aplicabile regulile generale prevăzute de procedură civilă în materia regimului nulităților.

Articolul 175 C. proc. civ. descrie regimul juridic al nulității condiționate de existența unei vătămări, acest tip de sancțiune reprezentând regula, în timp ce nulitatea necondiționată constituie excepția, concluzie ce transpare din faptul enumerării legale a nulităților necondiționate.

Aceste prevederi legale formează dreptul comun în materia nulităților actelor de procedură, aplicându-se ori de câte ori nu este cazul unei nulități necondiționate. Totodată, art. 175 C. proc. civ. fixează regulile și condițiile pe care trebuie să le respecte părțile sau instanța pentru a fi în măsură să invoce nulitatea unui act de procedură. În centrul acestor condiții, necesar a fi îndeplinite pentru constatarea nulității unui act de procedură, stau: a) producerea unei vătămări; b) posibilitatea înlăturării acesteia numai prin anularea actului.

În cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 175 C. proc. civ., întrucât nu se poate reține că eventuala vătămare care a fost cauzată reclamantei prin pretinsa încălcare de către CNCD a dreptului său la apărare nu putea fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii emise de organul administrativ.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține principiile stabilite în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului A. Menarini Diagnostics împotriva Italiei din 27 septembrie 2011 (cererea nr. x/08), cu privire la respectarea standardelor și garanțiilor art. 6 din C.E.D.O. în procedura administrativ-jurisdicțională.

La punctul 59 din Hotărârea A. Menarini Diagnostics împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că respectarea articolului 6 din CEDO nu exclude ca, într-o procedură de natură administrativă, să fie aplicată o "pedeapsă" mai întâi de către o autoritate administrativă. Aceasta presupune însă ca decizia unei autorități administrative care nu îndeplinește ea însăși condițiile prevăzute la articolul 6 paragraful 1 din CEDO să facă obiectul controlului ulterior al unui organ judiciar învestit cu competență de fond. Printre caracteristicile unui astfel de organ se numără posibilitatea de a reforma sub toate aspectele, atât de fapt, cât și de drept, decizia atacată, pronunțată de organul inferior. Organul judiciar trebuie să aibă în special competența de a examina toate problemele de fapt și de drept pertinente pentru litigiul cu care este sesizat.

Or, în cauză, eventualele neregularități ale procedurii administrative desfășurate în fata CNCD nu pot atrage, prin ele însele, nulitatea Hotărârii nr. 53/02.02.2022 a Colegiului director al CNCD, de vreme ce reclamanta intimată are posibilitatea de a își susține poziția în fața instanței de judecată, respectându-se astfel principiile contradictorialității și dreptului la apărare.

Înalta Curte reține că, asupra naturii controlului efectuat de CNCD, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1.096 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008 și Decizia nr. 1.470 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009. În acest context, Curtea a statuat în privința Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării că acesta nu este o instanță extraordinară, ci o autoritate publică care își exercită atribuțiile independent, liber de orice influență din partea oricărei instituții ori autorități publice, cu respectarea prevederilor art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, care consacră principiul separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale.

Curtea a observat că, potrivit dispozițiilor art. 16 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării îndeplinește rolul de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, iar potrivit dispozițiilor art. 18 din același act normativ, Consiliul este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării. Mai departe, art. 19 alin. (1) lit. c), precum și art. 20, în ansamblu, reglementează rolul jurisdicțional al Consiliului, care are ca finalitate înlăturarea faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării.

Așadar, prin reglementările amintite, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a fost conceput ca un organ al administrației publice centrale cu atribuții în prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prin supravegherea și combaterea actelor sau faptelor de natură a încălca principiul constituțional fundamental al egalității în drepturi. împrejurarea că, în soluționarea cazurilor de discriminare, membrii Colegiului director au calitatea de agenți constatatori care aplică sancțiunile pentru contravențiile stabilite prin ordonanță, iar, în vederea aflării adevărului, aceștia desfășoară și o activitate de investigare, nu este de natură a impieta asupra caracterului independent al activității Colegiului director față de părțile implicate.

Astfel, Curtea a stabilit că, potrivit dispozițiilor supuse controlului de constituționalitate, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este un organ administrativ cu atribuții jurisdicționale, care se bucură de independența necesară îndeplinirii actului administrativ-jurisdicțional și respectă prevederile constituționale cuprinse în art. 126 alin. (5) care interzice înființarea de instanțe extraordinare.

În raport de această natură de organ administrativ cu atribuții jurisdicționale a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării în cauză devin pe deplin aplicabile cele statuate în cauza Menarini Diagnosis, astfel încât dreptul la un proces echitabil, respectiv dreptul la contradictorialitate și dreptul la apărare se consideră a fi garantat, dacă cei interesați au posibilitatea de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor și a intereselor lor legitime, drept consacrat expres la art. 20 alin. (9) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000.

Deși dreptul la o judecare echitabilă, implicând garantarea dreptului la apărare și contradictorialitate, trebuie asigurat în principiu și în cadrul procedurilor administrativ-jurisdicționale, nu este imperios necesar, sub sancțiunea nulității, ca procedurile în fata autorității administrative să fie conforme întru totul cu prevederilor art. 6 din C.E.D.O., respectiv art. 21 alin. (3) din Constituție și nu orice carență procedurală atrage nulitatea hotărârii, de vreme ce O.G nr. 137/2000 asigură dreptul părții interesate de a contesta o hotărâre a Consiliului în fața instanței de judecată, care oferă toate garanțiile dreptului la un proces echitabil.

Prin urmare, în mod eronat a constatat instanța de fond că în această situație intervine sancțiunea nulității, ceea ce a condus la greșita admitere a acțiunii reclamantei pentru acest unic considerent.

În consecință, ținând cont de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părților la dublul grad de jurisdicție, se impune casarea integrală a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, care urmează să analizeze celelalte motive de nelegalitate ale Hotărârii nr. 53/02.02.2022 emisă de pârât, precum și aspectele de fond invocate de reclamantă care nu au fost analizate în primul ciclu procesual.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței civile nr. 2506 din 28 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței civile nr. 2506 din 28 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 25 aprilie 2024.