ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 838/2024

Ședința publică din data de 14 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 21 septembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a solicitat anularea Hotărârii nr. 587/21.07.2021, constatarea existenței faptelor de discriminare și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data de 11 aprilie 2022 instanța de fond a dispus introducerea în cauză a persoanelor reclamate la CNCD în calitate de pârâți: Institutul Cultural Român și B..

Prin sentința civilă nr. 2246 din 28 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și intervenienții Institutul Cultural Român și B., ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la plata către pârâtul B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva sentinței civile nr. 2246 din 28 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că judecătorul de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, pe baza unui probatoriu sumar, cu încălcarea dispozițiilor art. 254 alin. (5) teza a II-a și ale art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., apreciind că, pentru aflarea adevărului în cauză, ar fi trebuit administrate alte probe.

Astfel, înscrisurile prezente a dosar sunt insuficiente pentru a constata cu certitudine că motivul principal care a stat la baza retragerii candidaturii este într-adevăr contextul social din perioada respectivă, atâta timp cât starea de alertă a existat și în trecut.

Inexistența unui material probator complet, a determinat, în opinia recurentei-reclamante, și aplicarea greșită a prevederilor art. 2 alin. (7) din Ordonanța nr. 137/2000 referitoare la sancționarea victimizării, precum și ale art. III din O.U.G. nr. 1/2020, aspecte ce se subsumează motivului de recurs reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-intervenient Institutul Cultural Român a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală.

Intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, reținând următoarele considerente:

Criticile recurentei-reclamante circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Potrivit textului de lege mai sus enunțat, se poate solicita casarea unei hotărâri atunci când, prin hotărârea pronunțată, instanța de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În cauză, nu s-a dovedit încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor legale care guvernează desfășurarea procesului civil, și anume a celor referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță, actele de procedură efectuate în cauză asigurând întreaga desfășurare a procesului în condițile legii, cu respectarea dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ., inclusiv cu referire la prevederile art. 254 alin. (5) teza a II-a din același act normativ.

Susținerile recurentei-reclamante vizând încălcarea de judecătorul fondului a principiului aflării adevărului, în componenta sa privind dreptul judecătorului de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc, nu pot fi primite.

Așa cum s-a statuat în literatura juridică, dar și în practica judiciară, în cadrul procesului civil sarcina probei este împărțită între reclamant și pârât, la care se adaugă și rolul activ al instanței, care, potrivit art. 254 alin. (5) C. proc. civ., poate ordona administrarea probelor considerate necesare chiar dacă părțile se împotrivesc.

Cu toate acestea, existența rolului activ al judecătorului nu poate conduce la concluzia că întreaga sarcină a probei ar cădea asupra instanței, ceea ce nu se întâmpla nici măcar în cadrul proceselor spuse principiului oficialității, sau că nerespectarea dispozițiilor legale cu privire la propunerea și administrarea probelor nu ar avea pentru părți consecințe procedurale.

De altfel, în privința probelor, este de menționat faptul că instanța are dreptul, iar nu și obligația de a le administra din oficiu, aspect ce rezultă din prevederile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cu care:

"Cu toate acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii".

Totodată, se are în vedere că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, reglementat de art. 9 C. proc. civ., iar dispunerea probelor din oficiu nu trebuie să reprezinte un dezechilibru procesual și să creeze o situație de avantaj uneia dintre părți sau să fie o intervenție compensatorie pentru pasivitatea părții înseși de a-și propune probele în propria sa apărare.

De altfel, Înalta Curte constată că, deși recurenta-reclamantă reclamă insuficiența înscrisurilor prezente la dosar, o face în mod generic, fără a le individualiza ori a le depune odată cu cererea de recurs, în acord cu prevederile art. 492 alin. (1) C. proc. civ., care consfințesc posibilitatea părților de a propune proba cu înscrisuri noi în recurs.

În concluzie, Înalta Curte apreciază apreciază ca nefondate susținerile recurentei privind incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Criticile recurentei-reclamante privind greșita aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, respectiv cele ale art. 2 alin. (7) din Ordonanța nr. 137/2000 referitoare la sancționarea victimizării, sunt nefondate.

Astfel, împrejurările de fapt care au determinat recurenta-reclamantă să formuleze sesizarea înregistrată la pârâtul CNCD sub nr. x/02.11.2020 și constatate în mod corect de instanța de fond ca intrând în conținutul noțiunii de victimizare, conform art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, sunt reprezentate de motivele care au generat retragerea candidaturii acesteia pentru postul de referent principal la reprezentanța ICR Viena, reclamanta considerând că este o modalitate de a fi sancționată pentru că a denunțat abuzurile pârâtului B..

În urma sesizării petentei A., Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin Hotărârea nr. 587/21.07.2021, emisă în dosarul nr. x/2020, în ceea ce privește retragerea candidaturii reclamantei pentru postul de la ICR Viena a reținut că partea reclamată B. nu are nicio competență legală în această privință, dar și că a existat o justificare a acestei măsuri, și anume starea de alertă care împiedica organizarea concursului pentru postul ce urma a fi eliberat de reclamantă dublată de încetarea detașărilor prevăzută în O.U.G. nr. 1/2020, ambele situații având ca efect reducerea personalului în cadrul instituției. În consecință, intimatul-pârât a reținut că nu a existat o legătură de cauzalitate între retragerea candidaturii și sesizările reclamantei, deci nici o situație de victimizare, astfel cum este definită de art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000.

Reclamanta A. a solicitat anularea acestei hotărâri, iar Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că hotărârea CNCD contestată este legală, raportat la dispozițiile art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000.

Această concluzie este corectă, fiind însușită și de către instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident în cauză.

Conform prevederilor art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000: "Constituie victimizare și se sancționează contravențional conform prezentei ordonanțe orice tratament advers, venit ca reacție la o plângere sau acțiune în justiție cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării."

Astfel cum este reglementată de dispozițiile legale mai sus enunțate, victimizarea, ca formă de discriminare, este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții legale: existența unui tratament advers față de o persoană, acest tratament să aibă drept cauză introducerea unei plângeri sau acțiuni în justiție, care să vizeze încălcarea principiului tratamentului legal și al nediscriminării.

Din această perspectivă, instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a avut în vedere de instanța de fond că faptele menționate în sesizarea adresată Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării de recurenta-reclamantă nu constituie manifestarea unui comportament contrar sau advers împotriva unei persoane care a inițiat o astfel de procedură, manifestare care să poată fi calificată drept victimizare.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, așa cum în mod judicios a reținut și judecătorul fondului, referitor la retragerea candidaturii reclamantei pentru postul de referent principal la reprezentanța ICR Viena, nu se poate aprecia că aceasta a reprezentat o formă de victimizare a reclamantei și că a reprezentat o reacție față de demersurile acesteia efectuate la nivelul conducerii ICR pentru înlăturarea din funcție a pârâtului B., în contextul în care, pe de o parte, pârâtul B. nu are nicio atribuție cu privire la aceste propuneri și, pe de altă parte, președintele interimar al ICR C. a oferit explicații credibile cu privire la retragerea candidaturii reclamantei .

Astfel, retragerea candidaturii a fost justificată de imposibilitatea organizării unui concurs pentru ocuparea postului reclamantei, în contextul prelungirii stării de alertă în anul 2020, iar O.U.G. nr. 1/2020 a determinat încetarea detașărilor a peste 30 de persoane în cadrul ICR.

De altfel, instanța de recurs constată că recurenta-reclamantă nu a dezvoltat critici concrete care să combată considerentele primei instanțe referitoare la lipsa legăturii de cauzalitate între retragerea candidaturii și sesizările reclamantei și, implicit la inexistența faptei de discriminare, ci s-a limitat la a-și exprima nemulțumirea față de interpretarea dată de prima instanță cu privire la dispozițiile art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000.

În consecință, instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a avut în vedere de instanța de fond că faptele menționate în sesizarea adresată Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării de recurenta-reclamantă nu constituie manifestarea unui comportament contrar sau advers împotriva unei persoane care a inițiat o astfel de procedură, manifestare care să poată fi calificată drept victimizare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare a sentinței prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 2246 din 28 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 14 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.