ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4700/2024

Ședința publică din data de 22 octombrie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23.07.2020 pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub număr de dosar x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., solicitând anularea Hotărârii nr. 503 din 17.06.2020 adoptată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2019, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1096 din 9 iulie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B..

A anulat hotărârea nr. 503 din 17.06.2020 adoptată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și a obligat pârâții să plătească reclamantului cheltuieli de judecată de 2.500 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 1096 din 9 iulie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au promovat recurs reclamantul B. și pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

3.1. Recursul promovat de pârâtul B.

Pârâtul B. a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul B. a arătat faptul că a depus în fața instanței de fond, la 1 februarie 2021, o cerere prin care a solicitat ca pârâta CNCD să depună la dosar documentația ce a stat la baza hotărârii atacate, fapt consemnat în încheierea din 8 februarie 2021, însă, prima instanță, a ignorat această cerere și, în aceeași ședință, deși avea obligația de a o discuta/încuviința, a ordonat diverse probe, fără a motiva măsurile dispuse. Astfel, în mod excesiv și nerezonabil, a susținut că judecătorul fondului a ordonat probe din oficiu, fără însă a le analiza înainte pe cele obligatorii potrivit Legii nr. 554/2004.

Totodată, a mai arătat că, deși documentația CNCD a fost depusă la dosarul cauzei în data de 19 februarie 2021, anterior emiterii citației, aceasta nu i-a fost comunicată.

În ceea ce privește probele administrate din oficiu, a arătat că acestea au fost ordonate nu în virtutea rolului activ al judecătorului, ci printr-un exces care a dus la o balanță complet dezechilibrată, încălcând dreptul la un proces echitabil.

Un alt motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în opinia recurentului îl reprezintă modul în care instanța a dispus citarea părților și comunicarea actelor depuse de către reclamant la dosar în data de 8 februarie 2021.

Astfel, întrucât instanța a dispus, potrivit încheierii din 08 februarie 2021, comunicarea către părțile pârâte a câte un exemplar al procesului-verbal de constatare/sancționare nr. x/16.12.2020 emis de Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, recurentul a susținut că era obligatoriu ca respectiva comunicare să se facă împreună cu o citație, întrucât, deși ambii pârâți au lipsit, instanța a decis doar citarea pârâtului B., celelalte părți considerând că au termen în cunoștință. Or, în opinia recurentului, necitarea CNCD sau tratarea diferențiată a pârâților, reprezintă o încălcare a regulilor de procedură, principiul egalității armelor funcționând între toate părțile.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat sentința primei instanțe sub aspectul că aceasta s-a pronunțat în baza unor acte și fapte străine de cauză, deoarece a nesocotit prevederile legale, adăugând practic la lege, considerând că dacă petiția inițială a fost respinsă de către CNCD, atunci fapta de victimizare nu a existat.

Așadar, a arătat că, deși Curtea de apel a invocat "un drept conferit de art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare", a încălcat normele de drept material, întrucât a nesocotit alin. (2) al art. 28, potrivit căruia acțiunea (în speță sesizarea Comisiei de disciplină) nu poate fi introdusă decât în baza unei împuterniciri scrise din partea membrului/membrilor de sindicat. Împuternicirea scrisă este o condiție esențială, fără de care (prin reprezentantul său) nu poate efectua asemenea acte în numele membrilor. Deci, dreptul conferit de art. 28 este condiționat de mandatul/împuternicirea scrisă a membrilor, care nu există.

Mai mult, recurentul a susținut că prima instanță a invocat anumite prevederi ale regulamentului intern al C., pe care eronat le-a considerat aplicabile în cauză, însă a justificat faptele reclamate ca o "manifestare a obligației salariatului de a aduce la cunoștința conducerii instituției posibile fapte de natură disciplinară săvârșite de alți salariați, obligație cu caracter general instituită de art. 85-88 din regulamentul intern al instituției", dar nu există nicio legătură între motivarea instanței, faptele propriu zise și normele precitate.

În altă ordine de idei, recurentul a mai arătat că instanța de fond a nesocotit și prevederile art. 18-20 din Regulamentul Comisiei de Etică și Disciplină, potrivit cărora cercetarea disciplinară începea automat, odată cu depunerea sesizării, fapt pe care reclamantul îl cunoștea, întrucât negociase respectivul Regulament. Or, în opinia recurentului era obligatorie existența/arătarea împuternicirilor/mandatelor care permiteau sindicatului (prin reprezentant) să întreprindă demersuri dar, pe de altă parte, potrivit regulamentului Comisiei de disciplină în vigoare la acea dată, o simplă sesizare producea în fapt efecte, declanșând automat cercetarea disciplinară, fiind irelevant în cauză modul în care s-a finalizat.

În final, a conchis că, deși a prezentat că deciziile de sancționare disciplinară au fost anulate de către instanță, ca nelegale, în dosarul nr. x/2019, prima instanță și-a fundamentat hotărârea inclusiv pe Ordinele 401 și 403 din 5 decembrie 2019.

3.2. Recursul promovat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării

Pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat recurs împotriva aceleiași sentinței, solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii formulate și menținerea Hotărârii nr. 503/17.06.2020 emisă de în dosarul CNCD nr. x/2019 ca fiind legală și temeinică.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut, în esență, că instanța de judecată a aplicat în mod greșit prevederile O.G. nr. 137/2000. Astfel, a arătat că sesizarea făcută de domnul A. împotriva domnului B. reprezintă o reacție adversă la plângerea formulată de acesta din urmă, precum și o reacție la faptul că domnul B. a prezentat în cadrul procedurii administrativ-jurisdicționale din fața CNCD documente din interiorul C., exclusiv cu scopul de a-și susține plângerea.

Legătura de cauzalitate dintre cercetarea disciplinară a domnului B. și sesizarea comisiei de disciplină, precum și a sancțiunii aplicate reiese din toate acțiunile reclamantului.

A mai arătat că domnul A., în calitate de președinte al D., într-un comunicat al sindicatului a afirmat că "Delegații au fost informați și despre presiunile făcute asupra conducerii D. prin plângeri depuse la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării de către un director general adjunct al C., pe baza unor documente sustrase ilegal din instituție. Adunarea Generală a hotărât sesizarea instituțiilor abilitate pentru a cerceta aceste fapte."

În atare situație, a precizat că domnul A. a fost profund deranjat de gestul domnului B., care "a îndrăznit" să sesizeze CNCD cu privire la hărțuirea la care considera că a fost supus la locul de muncă, motiv pentru care a decis să emită adresa de sesizare a Comisiei de Etică și Disciplină, pentru o faptă care nu reprezintă încălcarea vreunei legi sau a vreunui regulament, fiind astfel lesne că acțiunea domnului A. a fost făcută cu rea-credință.

Totodată, a menționat că, ulterior desfacerii contractului individual de muncă, domnul B. a contestat decizia de concediere, această contestație fiind judecată în fond de Tribunalul București – secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în cadrul dosarului nr. x/2019, care, prin sentința nr. 6453/18.11.2020, a admis cererea de chemare în judecată, a anulat ordinul nr. 401/05.12.2019 și a dispus reîncadrarea acestuia în postul și funcția deținută anterior concedierii. Împotriva acestei sentințe a fost declarat apel, care a fost judecat de Curtea de Apel București, apelul fiind respins, sentința anterior menționată rămânând definitivă.

Pe de altă parte, a subliniat că, raportându-ne la materialul probator depus de către părți, reclamantul din prezenta cauză nu a depus niciun fel de probatoriu care să vină să răstoarne prezumția de existență a reacției adverse ca răspuns la demersul petentului de a înștiința instituțiile statului cu privire la posibile încălcări ale principiului tratamentului egal și al nediscriminării, astfel precum sunt prezentate de către petent, neasumându-și astfel obligația de răsturnare a sarcinii probei, conform art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000.

Împotriva recursurilor declarate în cauză intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Recurentul B. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de către intimatul-reclamant A., susținând că acestea sunt nefondate.

La data de 04 octombrie 2024, recurentul-pârât B. a transmis la instanță o cerere de renunțare la judecata recursului, această cerere fiind comunicată și intimaților, pentru a-și exprima poziția cu privire la aceasta, așa cum rezultă din dovezile aflate la filele din dosar recurs.

În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția președintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 12 septembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte, luând act de solicitarea de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise și a reținut dosarul spre soluționare, inclusiv asupra cererii recurentului-pârât B. de renunțare la judecata recursului.

Referitor la cererea recurentului-pârât B. de renunțare la judecata recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 9 alin. (3) teza I C. proc. civ., "în condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri."

Conform prevederilor art. 406 C. proc. civ., "(1) Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă. (2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială."

Pe de altă parte, potrivit art. 463 alin. (1) C. proc. civ., "achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre."

Astfel, în ipoteza renunțării la calea de atac, aceasta echivalează cu o achiesare la hotărârea atacată, sens în care nu este necesar acordul intimatului.

În aplicarea acestor texte de lege, Înalta Curte constată că, prin cererea depusă la 04 octombrie 2024, recurentul-pârât B. a solicitat instanței să ia act de manifestarea sa de voință în sensul renunțării la judecata recursului promovat împotriva sentinței civile nr. 1096/2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cerere care a fost comunicată părților adverse.

Manifestarea de voință, în sensul renunțării la judecarea căii de atac exercitate este un act de dispoziție, o desistare a părții, prin care aceasta achiesează la hotărârea împotriva căreia a declarat o cale de atac, fiind vorba despre acceptarea de către parte a unei situații procesuale apreciate ca nefavorabile la momentul exercitării căii de atac respective.

Prin urmare, având în vedere manifestarea de voință a recurentului-pârât B., neîndoielnică și neechivocă, în sensul de a renunța la judecata căii de atac exercitate, ce reprezintă o desistare, un act de dispoziție al titularului acesteia, care nu este supusă cenzurii instanței de judecată, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil, reglementat de art. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să ia act de renunțarea recurentului-pârât la judecata cererii de recurs exercitată în cauză.

Referitor la recursul promovat de recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Înalta Curte constată că persoana care s-a considerat discriminată, domnul B., a depus o petiție la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării prin care a reclamat faptul că este hărțuit de către persoana reclamată, domnul A., iar prima instanță a pronunțat o soluție defavorabilă acestei persoane, soluție la care domnul B. a achiesat prin renunțarea la judecata căii de atac exercitate în cauză.

În acest context, Înalta Curte constată că nu mai este îndeplinită condiția vătămării persoanei care inițial s-a considerat discriminată, condiție esențială pentru existența unei fapte de discriminare, raportat la definiția discriminării, astfel cum este reglementată de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 cu modificările și completările ulterioare, republicată.

Prin urmare, în raport de cele arătate anterior, se va respinge recursul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, ca nefondat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor în temeiul art. 406 și art. 463 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va lua act de renunțarea recurentului-pârât B. la judecata recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 1096 din data de 9 iulie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

De asemenea, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței civile nr. 1096 din data de 9 iulie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În temeiul dispozițiilor art. 406 C. proc. civ., ia act de renunțarea recurentului-pârât B. la judecata recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 1096 din data de 9 iulie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței civile nr. 1096 din data de 9 iulie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 22 octombrie 2024.