ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 612/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020 reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării si B. a formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 216/04.03.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 de către Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, solicitând anularea în parte a hotărârii atacate, în sensul constatării că faptele sesizate de petenta B. nu reprezintă discriminare conform prevederilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată. I.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1007 din data de 24 iunie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., a anulat pct. 1 din Hotărârea nr. 216/04.03.2020, a respins cererea reconvențională formulata de pârâta-reclamantă B. in contradictoriu cu reclamanta-parata A. si paratul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată și a obligat pârâtul CNCD la plata către reclamantă a sumei de 50 RON reprezentând cheltuieli de judecată. I.

Cererile de recurs ce fac obiectul judecății Împotriva sentinței civile nr. 1007 din 24 iunie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au promovat recurs pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B.. I.3.1. În cadrul recursului său, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta – reclamantă B. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În dezvoltarea criticilor sale, recurenta-pârâtă B. a susținut, în esență, că A. a introdus în propria normă internă C00002.36-2019 o condiție discriminatorie pentru persoane aflate în creștere copil, care stipula că veniturile din creștere copil, deși eligibile, pot fi luate în considerare doar dacă se aduce un coplătitor. Recurenta arată că i-a fost aplicată norma discriminatorie internă a A. fără a se ține seama de asigurarea de credit pe care a semnat-o, de analiza riscului, de analiza situației financiare sau orice altă prevedere legală, aprioric și discriminator. Condiția absolută și obligatorie a aducerii coplătitorului fără o analiză punctuală este criteriul determinant care conduce la discriminare. În raport de motivarea instanței de fond, arată următoarele: 1. Discriminarea a avut loc când A. a introdus în norma proprie internă condiția ca doar pentru mămici aflate în creștere copil să fie adus coplătitor, iar pentru o altă categorie de persoane să nu fie adus. 2. Orice solicitare a băncii trebuie să țină strict de persoana împrumutatului, iar nu de alți terți (să se solicite asigurări de credit, ipoteci, alte venituri ale persoanei, iar nu elemente terțe de tipul coplătitor). - Arată recurenta că veniturile din creștere copil nu erau singurele sale venituri, aspect ce nu a fost luat în considerare de instanță, iar legislația bancară invocată nu solicită aducerea de coplătitori sau impunerea de condiții discriminatorii, dimpotrivă stipulează că de la caz la caz se face o analiză "riguroasă" a riscului de neplată sau a capacității de rambursare a creditului, se pot analiza situațiile și se pot face corecțiile aferente, bazate pe "prudența bancară". Prudența bancară impune obligatoriu analiza situației financiare, iar nu inserarea de prevederi discriminatorii. - Recurenta susține că principiile cu caracter general conturate de BNR au fost grav încălcate de către A., sens în care indică art. 11 indice 1, alin. (1), art. 11 indice 4, alin. (1), art. 12, lit. f) și g) și art. 15 alin. (1), care menționează în esență că banca, înainte de încheierea unui contract de credit, este important să realizeze o analiză riguroasă a capacității de rambursare a creditului, că se iau în considerare veniturile, istoricul acestora și evoluția lor în timp, precum și orice alte aspecte financiare și economice considerate necesare, suficiente și proporționale în acest scop. În aplicarea textelor menționate și în virtutea dreptului propriu de a stabili condițiile de creditare, reclamanta A. avea obligația de a respecta prevederile legale în vigoare, inclusiv O.G. nr. 137/2000, în sensul de a se evita inserarea oricărui tip de condiții de natură a introduce o deosebire de tratament nejustificată, între persoane aflate în situații comparabile. - Susține recurenta că dispozițiile art. 729 alin. (7) C. proc. civ. nu pot fi considerate ca temei pentru vreo astfel de prevedere discriminatorie inserată în normele interne ale A., întrucât ar însemna ca aprioric să se aplice premisa că împrumutatul nu va plăti creditul, iar apoi banca să nu poată aplica poprirea, pentru că sumele din indemnizația de creștere copil sunt neurmăribile. Această situație ipotetică, a neplății de bunăvoie a ratelor de credit, pe care Banca este în măsură să o ia în considerare tocmai din prudență bancară, poate fi rezolvată de bancă în baza prevederilor legale existente, printr-o riguroasă analiză a situației financiare personale a clientului-nediscriminatoriu; prin încheierea obligatorie a unei polițe de asigurare a creditului, pentru care clientul este obligat să achite prime de asigurare – nediscriminatoriu; prin solicitarea unui contract de ipotecă pe un bun imobil propriu, dacă este în măsură să justifice o astfel de acțiune nediscriminatoriu. Nicio altă bancă nu are o astfel de condiție discriminatorie de tipul "obligatoriu coplătitor indiferent de situația financiară a clientului- mamă aflată în concediu creștere copil" pe care o are A. în mod discriminator. Riscul bancar de a nu putea recupera sumele împrumutate în caz de neplată, chiar și pentru situațiile cărora nu li se aplică prevederile acestui articol este identic: împrumutatul nu mai obține ore suplimentare, nu mai primește bursă sau normă de hrană, un contract de muncă încheiat pe durată determinată nu mai e prelungit sau unul încheiat pe durată nedeterminată se termină prin demisie a doua zi după obținerea creditului. Prin urmare, tot analiza situației financiare personale a fiecărui client este determinantă. În cazul său particular, riscul bancar de neplată nu exista, astfel încât banca să-și fi pus vreun moment problema că ar putea ipotetic intra sub incidența acestor prevederi: pe de-o parte pentru că încheiase opțional o asigurare de credit tot la A., iar pe de altă parte pentru că avea și alte venituri, iar analiza situației sale financiare era de natură să înlăture orice minim risc în acest sens. - Recurenta arată că prevederile art. 20, alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2010 au fost declarate neconstituționale prin decizia CCR 232 din 07.04.2021. Aceste prevederi doar aparent ar îngreuna obținerea de către creditor a sumelor datorate de debitor pe cale de urmărire silită, întrucât acesta are la dispoziție o mulțime de altă căi de obținere a sumelor datorate, fără să fie necesare discriminări: de la asigurător în numele și pe seama debitorului, care plătește în acestuia toate ratele; prin executarea silită a unor bunuri imobile sau mobile pe care le deține debitorul, altele decât sumele provenite din indemnizația de concediu creștere copil. Actul discriminator aplicat direct constă în aceea că, prin aplicarea unui criteriu discriminator într-o normă internă proprie de către A., banca a solicitat coplătitor doar persoanelor aflate în concediu de creștere copil, fiindu-i îngrădit dreptul de a avea acces la servicii bancare pe termen scurt tocmai din pricina acestei restricții discriminatorii, întrucât toți ceilalți solicitanți primeau credit doar cu buletinul, iar această condiție inclusă în norma internă nu era impusă nici de legislația bancară, nici de vreo altă legislație din domeniu, neexistând scopul legitim justificativ. Ca o consecință a actului de discriminare efectuat de către A., menționează că a fost în pericol să piardă casa adjudecată, a folosit toate resursele de împrumut din terțe părți fiindu-i afectată demnitatea personală și a înstrăinat din patrimoniu la scurt timp o garsonieră, pentru a returna împrumuturile pe termen scurt acordate de terți. Sărăcirea patrimoniului său apreciază că este o consecință directă a discriminării A.. I.3.2. Pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (greșita aplicare a normelor de drept material), solicitând modificarea în tot a hotărârii recurate și, rejudecând cauza pe fond, să se dispună respingerea acțiunii formulată de reclamantă, ca fiind neîntemeiată și menținerea Hotărârii CNCD nr. 216/04.03.2020 emisă în dosarul CNCD nr. x/2019, ca fiind legală și temeinică. În dezvoltarea criticilor sale, recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a susținut, în esență, că instanța de judecată a aplicat greșit art. 2 alin. (1) și art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000. În mod greșit instanța de fond a considerat că tratamentul diferențiat aplicat de A. doamnei B. este justificat. În realitate, A. a aplicat Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 17/12.12.2012 într-un mod prin care doamna B. a fost discriminată. Potrivit Regulamentului BNR nr. 17/12.12.2012 privind unele condiții de creditare, înainte de încheierea unui contract de credit, împrumutătorii realizează o analiză riguroasă a capacității clientului de rambursare a creditului; la evaluarea capacității de rambursare a clienților, împrumutătorii iau în considerare nivelul veniturilor existent la momentul formulării solicitării creditului, istoricul acestora și evoluția lor în timp, nivelul/situația cheltuielilor clienților, precum și alte aspecte financiare și economice considerate necesare, suficiente și proporționale în acest scop; împrumutătorii stabilesc în cadrul reglementărilor proprii, în concordanță cu profilul și strategia lor de risc, cel puțin următoarele: nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare, inclusiv fundamentarea acestora, diferențiate pe categorii de clientela, pe destinația creditului s.a.; împrumutătorii analizează capacitatea de rambursare a clienților pe baza unui nivel al veniturilor curente considerate eligibile, care nu poate depăși cu mai mult de 20% pe cel aferent anului anterior. Or, A. nu a făcut nimic din toate acestea atunci când doamna B. a solicitat creditul, nu a realizat o evaluare riguroasă a capacității acesteia de rambursare, ci doar s-a mulțumit să solicite un coplătitor. Dacă A. ar fi luat în considerare situația generală a veniturilor și patrimoniului imobiliar al doamnei B., i-ar fi acordat creditul solicitat. De obicei, contractele de creditare sunt contracte de adeziune, dar pentru respectarea principiului egalității, banca ar fi trebuit să aibă "un plan de rezervă", mai exact un contract pe care să ii adapteze la anumite situații particulare (așa cum este situația doamnei B.), evitând astfel o deosebire de tratament nejustificată, între persoane aflate în situații comparabile. Diferențierea anterior menționată, diferențiere între persoane aflate în situații comparabile, este creată prin faptul că, astfel cum reiese și din cuprinsul normei interne a A., coplătitorul este solicitat doar pentru persoanele ale căror venituri sunt reprezentate de indemnizația de creștere copil. Recurentul enumeră condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, pentru ca o faptă să fie calificată drept discriminatorie și arată că în cauză sunt îndeplinite aceste condiții, după cum urmează: 1. Tratamentul diferențiat este reprezentat de necesitatea aducerii unui coplătitor în cazul în care venitul eligibil este reprezentat de indemnizația de creștere copil. 2. Referitor la existența unui criteriu de discriminare, menționează faptul că doamna B. a fost discriminată pe criteriul "exercitării concediul de creștere a copilului". 3. Doamnei B. i-a fost restrâns, în condiții de egalitate cu alte persoane, a dreptului de acces la servicii bancare.

Tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele utilizate în vederea atingerii acestui scop să nu fie adecvate și necesare. Astfel cum a reținut Colegiul director al CNCD în Hotărârea nr. 216/04.03.2020, refuzul băncii a fost cauzat de prevederile legale, respectiv Regulamentul BNR nr. 17/12.12.2012 privind unele condiții de creditare, însă, modul în care banca a înțeles să aplice regulamentul anterior menționat nu a fost adecvat și nici necesar raportat la persoana doamnei B.. I.4. Apărările formulate în cauză Împotriva recursurilor promovate de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și de pârâta – reclamantă (cu cerere reconvențională) B., intimata – reclamantă A. a formulat întâmpinare. În cadrul întâmpinării, intimata – reclamantă A. a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, susținând, în esență, că, deși prin Decizia CCR nr. 232/2021 s-au declarat neconstituționale prevederile art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2010, situația speței a vizat urmărirea silită a indemnizației în vederea plății pensiei de întreținere. Regulamentul BNR nr. 17/2012 permite împrumutătorilor să stabilească prin reglementări proprii niveluri maxime pentru gradul de îndatorare, diferențiate pe categorii de clientelă. Cererea de creditare a petentei nu putea fi analizată din prisma situației materiale, întrucât cerința aducerii unui coplătitor era înscrisă încă din draftul contractului de creditare. În mod legal s-a stabilit de către instanța de fond că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele constatării discriminării prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, întrucât, deși există un tratament aparent diferențiat constând în necesitatea aducerii unui coplătitori în cazul în care venitul eligibil este reprezentat de indemnizația de creștere copil, diferențierea are o justificare obiectivă, impusă de legislația bancară, de prevederile art. 727 alin. (7) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2010, iar refuzul, fiind cauzat de prevederile legale, nu poate fi sancționat. I.

Procedura de soluționare a recursurilor În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, din data de 13.01.2023, a fost fixat primul termen pentru judecata recursurilor la data de 6.02.2024, în ședință publică, cu citarea părților, când Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare pe fondul recursurilor ce fac obiectul pricinii deduse judecății. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursurile formulate de pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., care vor fi analizate împreună, dat fiind că acestea vizează în esență aceleași critici, sunt nefondate, urmând a fi respinse, ca atare, în considerarea argumentelor în continuare arătate: În esență, obiectul sesizării recurentei-petente B. adresate Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a fost faptul că A. i-a refuzat acordarea unui credit de nevoi personale, fără coplătitori, deoarece se afla în concediu de creștere a copilului. Prin Hotărârea nr. 216/04.03.2020, dată în dosar nr. x/2019, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a hotărât că fapta reclamatei A. de a refuza acordarea unui împrumut petentei B., în condiții similare cu alte persoane, reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000, constatare pe care instanța de fond nu a confirmat-o. Înalta Curte confirmă interpretarea dată de instanța de fond. O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, la art. 2 alin. (1) prevede: "Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boala cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea. înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice." Pentru ca o faptă să fie calificată drept discriminatorie trebuie să îndeplinească următoarele condiții: a) existența unui tratament diferențiat a unor situații analoage sau omiterea de a trata în mod diferit situații diferite, necomparabile; b) existența unui criteriu de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000; c) tratamentul să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege; d) tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare. Prin urmare, pentru a se situa în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1), deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute în textul de lege menționat anterior. Mai mult, fapta de discriminare presupune două situații comparabile la care tratamentul aplicat să fi fost diferit. Subsecvent, tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Potrivit art. 10 din O.G. nr. 137/2000, "constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenței acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin: d)refuzul de a acorda un credit bancar sau de a încheia orice alt tip de contract." Prin raportare la prevederile legale mai sus-menționate, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, apreciază că fapta invocată de către recurentă nu poate fi calificată ca fiind faptă de discriminare, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de textele de lege mai sus citate, după cum urmează: O primă condiție cerută de lege este existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile). Potrivit hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării ce formează obiectul cauzei, tratamentul diferențiat este reprezentat de necesitatea aducerii unui coplătitor în cazul în care venitul eligibil este reprezentat de indemnizația de creștere copil, aspect însușit de instanța de fond și necontestat în prezentul recurs. Cea de a doua condiție este existența unui criteriu de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1), criteriile de discriminare sunt: rasa, naționalitatea, etnia, limba, religia, categoria socială, convingerile, sexul, orientarea sexuală, vârsta, handicapul, boala cronică necontagioasă, infectarea cu virusul HIV, apartenența la o categorie defavorizată precum și orice alt criteriu. Criteriul de discriminare susținut de recurentă este criteriul "exercitării concediului de creștere a copilului", aspect de asemenea însușit de instanța de fond și necontestat în prezentul recurs. Nici îndeplinirea celei de a treia condiții, ca tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea. înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege nu este contestată, fiind acceptat de către instanța de recurs că recurentei i-a fost restrâns, în condiții de egalitate cu alte persoane, dreptul de acces la servicii bancare. Ceea ce nu a fost acceptat de către instanța de fond a fost îndeplinirea celei de a patra condiții, ca tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele utilizate în vederea atingerii acestui scop să nu fie adecvate și necesare. Contrar celor reținute de prima instanță, recurentele Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., în susținerea legalității Hotărârii nr. 216/04.03.2020, arată în esență că refuzul băncii a fost cauzat de prevederile legale, respectiv Regulamentul BNR nr. 17/12.12.2012 privind unele condiții de creditare, însă, cu toate acestea, modul în care banca a înțeles să aplice acest regulament nu a fost adecvat și nici necesar raportat la persoana doamnei B.. Potrivit Regulamentului Băncii Naționale a României nr. 17 din 12.12.2012 privind unele condiții de creditare, înainte de încheierea unui contract de credit, împrumutătorii realizează o evaluare riguroasă a capacității clientului de rambursare a creditului (art. 111); la evaluarea capacității de rambursare a clienților, împrumutătorii iau în considerare nivelul veniturilor existent la momentul formulării solicitării creditului, istoricul acestora și evoluția lor în timp, nivelul/situația cheltuielilor clienților, precum și alte aspecte financiare si economice considerate necesare, suficiente si proporționale în acest scop (art. 114); împrumutătorii stabilesc in cadrul reglementarilor proprii, în concordanță cu profilul și strategia lor de risc, cel puțin următoarele: nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare, inclusiv fundamentarea acestora, diferențiate pe categoriile de clientela, pe destinația creditului s.a.(art. 14); împrumutătorii analizează capacitatea de rambursare a clienților pe baza unui nivel al veniturilor curente considerate eligibile, care nu poate depăși cu mai mult de 20% pe cel aferent anului anterior (art. 15). Totodată, art. 12 din Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 17 din 12.12.2012 permitea împrumutătorilor să stabilească prin reglementări proprii nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare, diferențiate pe categoriile de clientelă. În aplicarea acestui text, prin Norma A. privind creditarea persoanelor fizice nr. C00002.36-2019 s-a introdus în categoria veniturilor eligibile și indemnizația pentru creștere copil, ca venit încasat pe perioada suspendării contractului de muncă, cu o ajustare aferentă de 25%, împreună cu un alt client ale cărui venituri să fie luate în calculul capacității de rambursare în calitate de solicitant sau coplătitor, pe un flux de analiză suplimentară. Prin urmare, așa cum se recunoaște de către recurenta Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, tratamentul diferențiat aplicat recurentei-reclamante, în sensul că aceasta putea obține un credit de nevoi personale, pe perioada în care singurul venit stabil era reprezentat de indemnizația de creștere copil, doar aducând un coplătitor, avea un temei legal. Tratamentul diferențiat aplicat recurente-reclamante din perspectiva acordării unui credit, constând în aceea că pentru cei care realizau venituri din indemnizația pentru creștere copil banca impunea obligația aducerii unui codebitor era impusă de reglementările în materie de creditare mai sus indicate, care la rândul lor erau justificate de dispozițiile art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor, care prevedeau că drepturile prevăzute de această ordonanță de urgență nu pot fi urmărite silit decât în vederea recuperării, conform legii, a sumelor încasate necuvenit cu acest titlu. Recurentele Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B. susțin că modul în care banca a înțeles să aplice Regulamentul BNR nr. 17/12.12.2012 privind unele condiții de creditare nu a fost adecvat și nici necesar raportat la persoana doamnei B.. Înalta Curte nu poate confirma aceste susțineri, întrucât caracterul insesizabil, potrivit art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2010, al sumelor provenind din indemnizația lunară pentru creșterea copiilor reprezintă justificarea legală, obiectivă, a impunerii unei condiții suplimentare de creditare. Împrejurarea că, ulterior adoptării hotărârii contestate, Curtea Constituțională a României, prin Decizia CCR 232/2021 (MOF 549 din 27 mai 2021) a declarat ca fiind neconstituționale prevederile art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2010, considerând că indemnizația lunară pentru creșterea copilului poate urmărită și supusă executării silite, în limitele prevăzute de art. 729 alin. (3) C. proc. civ., nu poate conduce la concluzia că, la momentul solicitării creditului, condiția de creditare suplimentară a aducerii unui coplătitor era lipsită de fundament legal, dat fiind că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor. Astfel, potrivit textului menționat: "Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor." Prin urmare, în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condițiile constatării discriminării, conform definiției prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, întrucât, deși există un tratament aparent diferențiat constând în necesitatea aducerii unui coplătitor în cazul în care venitul eligibil este reprezentat de indemnizația de creștere copil, diferențierea are o justificare obiectivă, impusă de legislația bancară și de prevederile art. 727 alin. (7) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2010. Nu poate conduce la o altă concluzie comparația ajustărilor aplicate venitului din indemnizația pentru creștere copil cu cele aplicate veniturilor din ore suplimentare, norma de hrană, bonusuri, comisioane, drepturi de autor, burse doctorale și postdoctorale, realizată de recurenta-reclamantă prin motivele de recurs, cu atât mai mult cu cât, din înscrisurile depuse de intimată rezultă că erau mai multe tipuri de venituri eligibile supuse coeficientului de ajustare . Nici susținerea recurentei în sensul că cererea sa de creditare trebuia analizată prin prisma situației materiale deținute (avea bunuri imobile, era solvabilă) nu face ca respectiva condiție de creditare să fie lipsită de temei legal, de vreme ce posibilitatea adoptării unei astfel de condiții suplimentare era prevăzută de Normele BNR, iar adoptarea normei bancare proprii avea o justificare obiectivă, constând în caracterul insesizabil al sumelor reprezentând indemnizație de creștere copil. Față de aceste considerente, Înalta Curte confirmă soluția instanței de fond în sensul că fapta sesizată nu întrunește condițiile discriminării prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000, care constituie temeiul legal al Hotărârii nr. 216/04.03.2020. III. Temeiul procesual al soluționării prezentului recurs Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., nefiind identificate motive de casare a sentinței atacate, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.