ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 369/2022

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 21.11.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea Hotărârii nr. 408 din 17.10.2018 emisă de pârât, cu cheltuieli de judecată.

La termenul din 11.03.2019, Curtea de apel a dispus, în condițiile art. 78 alin. (2) C. proc. civ., introducerea în cauză în calitate de intervenienți a numiților B. și C., pentru motivele expuse în încheiere.

Prin sentința nr. 2069 din 24 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și cu intervenienții B. și C., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 2069 din 24 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței și, în rejudecare pe fond, admiterea contestației formulate împotriva Deciziei nr. 408/17.10.2018 emise de CNCD.

II. Procedura derulată în recurs

Intimații-pârâți, legal citați, nu au înțeles să formuleze întâmpinare în cauză.

III. Analiza cererii de recurs

În motivarea recursului recurentul a susținut că instanța fondului a făcut o interpretare eronată a elementelor de facto prezentate cu consecința aplicării greșite a dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, constatând existenta unui tratament diferențiat si discriminatoriu întemeiat pe criteriul naționalității și, implicit, săvârșirea unei contravenții în temeiul dispozițiilor art. 15 și art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

In cuprinsul sesizării făcute de petenta B., aceasta a redat o serie de afirmații trunchiate, scoase din întregul context al emisiunii, întrucât subsemnatul mi-am exprimat indignarea fata de incidentul ce o implica direct pe doamna angajata ca lucrător comercial în hipermarket care a refuzat să servească un client ce vorbea limba română și nu maghiară, petenta inducând ideea potrivit căreia recurentul ar fi extrapolat aceste afirmații la nivelul întregii populații de etnie maghiară. Sub acest aspect, s-a arătat faptul că a menționat în mod expres în cuprinsul monologului faptul că "(...) acea doamnă (...) ar fi servit orice cetățean (...), numai să nu fie limba română".

Mai mult, a subliniat caracterul de pamflet al emisiunii, fiind vorba despre un program de divertisment cu accente de ironie, iar nu în cadrul unui buletin de știri pentru a transmite informația neinterpretată. Ca atare, afirmațiile pe marginea acestui subiect generat de o situație reală, de actualitate la momentul respectiv, au fost realizate în acord cu formatul emisiunii de satiră și umor.

Recursul reia susținerile din fața instanța instanței de fond, cu trimitere la actul administrativ contestat și nu la soluția primei instanțe.

Analizând recursul, Înalta Curte reține că acesta nu este fondat.

Astfel, din conținutul monologului redat nu rezultă în niciun fel faptul că acesta ar fi un "pamflet".

A utiliza acest subterfugiu în cadrul anumitor emisiuni, nu doar acesta, pentru a eschiva răspunderea pentru afirmațiile ce se fac în aceasta, nu poate fi acceptat.

După cum pertinent a subliniat și judecătorul fondului, sancțiunea ce a fost aplicată a pornit de la "discursul de ură"(instigator la ură etnică)din cadrul emisiunii, este adevărat, pentru o faptă care, reală fiind, ar fi trebuit să fie supusă unei sancțiuni și aceasta.

Neinsistând, precum nici recurenta nu o face, asupra conținutului concret al afirmațiilor, un alt aspect în analiză este cel al încălcării garanțiilor constituționale privitoare la libertatea de exprimare și libertatea presei.

Or, nici acest aspect nu poate fi reținut nedovedindu-se o încălcare din partea autorităților a acestei libertăți, mai mult sancțiunea nevenind din partea Consiliului Național al Audiovizualului.

Nici jurisprudența CEDO invocată de către recurent nu poate avea relevanță întrucât acesta nu a expus informații de vreun interes public, ci observații strict personale.

De altfel, cum a subliniat și judecătorul fondului exercitarea libertății de exprimare, conform art. 10 alin. (2) din Convenție Europeană a Drepturilor Omului, "comportă îndatoriri și responsabilități, putând fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru protecția moralei sau a reputației altora". Astfel, libertatea de exprimare nu este un drept absolut, exercitarea sa putând fi îngrădită pentru protejarea demnității persoanei.

În aceste condiții în raport de motivele invocate hotărârea instanței de fond apare ca temeinică și legală.

Cum motivele invocate nu se încadrează în prevederile pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte în conformitate cu art. 496 C. proc. civ. urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 2069 din 24 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 ianuarie 2022.