ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2221/2024

Ședința publică din data de 17 aprilie 2024

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

A. Primul ciclu procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub număr de dosar x/2018, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a solicitat anularea hotărârii C.N.C.D. nr. 75/22.02.2018, obligarea pârâtului la plata de daune morale de 1 leu pentru acte de umilire publică, obligarea pârâtului C.N.C.D. de a publica scuze publice, obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 143 din 10 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamantul criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 si pct. 8 din C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 5570 din 22 noiembrie 2022, Înalta Curte a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 143 din 10 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe, pentru următoarele considerente:

În analiza proporționalității măsurii adoptate de autoritatea pârâtă raportat la necesitatea respectării dreptului la liberă exprimare, instanțele sunt datoare să asigure un just echilibru între drepturile contradictorii identificate. Astfel, cum a reținut și pârâta raportat la jurisprudența CEDO în cauza Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei, nr. 76918/01, art. 10 permite publicarea unor texte care pot aduce atingere demnității unei persoane, dacă subiectul este de interes public și a fost tratat cu bună credință, aspect invocat de reclamant în cuprinsul apărărilor sale.

Potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, o diferență de tratament este discriminatorie "dacă nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește "un scop legitim" sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit [Molla Sali împotriva Greciei (MC), 2018, pct. 135; Fábián împotriva Ungariei (MC), 2017, pct. 113; Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, 1985, pct. 72; Cauza lingvistică belgiană, 1968, pct. 10 din partea "În drept"].

Prin urmare, instanța are de efectuat așa-numitul "control al proporționalității", care are două etape. În primul rând, va examina existența unui scop legitim și, în al doilea rând, va controla proporționalitatea stricto sensu a diferenței de tratament.

În plus, a mai reținut Înalta Curte că în cuprinsul hotărârii C.N.C.D. nr. 75/22.02.2018 (paragraful 64) s-a reținut și incidența dispozițiilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 privind crearea unui cadru intimidant, ostil persoanei cu care s-a purtat discuția, împrejurare care nu a fost analizată de curtea de apel.

De asemenea, deși instanța de fond a reținut necesitatea analizării sintagmelor, contextual, raportat la întreaga postare, Înalta Curte a constatat că în considerentele sentinței atacate nu se face nicio referire cu privire la cea de a doua parte a articolului, privind statutul refugiaților și azilanților din perspectiva obligației de fidelitate.

Din analiza sentinței ce face obiectul judecății instanței de reformare, rezultă că hotărârea nu corespunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. din perspectiva analizei raportului juridic prin prisma tuturor susținerilor, apărărilor și probelor de la dosar, împrejurare ce a atras incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Față de caracterul întemeiat al acestui motiv de recurs, care atrage casarea cu trimiterea cauzei în temeiul art. 497 din C. proc. civ., nu au mai fost analizate criticile recurentului ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de către instanță la rejudecarea fondului, conform art. 501 alin. (3) din C. proc. civ.

B. Al doilea ciclu procesual

În rejudecare, prin sentința nr. 746 din 27 aprilie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea, a anulat hotărârea nr. 75/22.02.2018, a obligat pârâta la plata către reclamant a unor daune morale de 1 leu și la publicarea pe site-ul propriu și pe pagina de C. a soluției instanței. Totodată, a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond în al doilea ciclu procesual a declarat recurs pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Recurentul-pârât a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și a solicitat casarea în parte a sentinței pronunțate de instanța de fond și, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii.

A criticat recurentul-pârât sentința atacată, sub aspectul îndeplinirii elementelor constitutive ale faptei de discriminare, invocând, în esență, următoarele:

Așa cum rezultă din dispozitivul hotărârii CNCD contestate, fapta constatată în cauză a fost încadrată juridic de către recurent ca faptă de discriminare, definită juridic prin dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, respectiv ca faptă de discriminare, sub forma hărțuirii și a lezării dreptului la demnitate în raport cu principiul nediscriminării, cu caracter contravențional în temeiul art. 2 alin. (5) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Ceea ce interesează este dacă în speță se întrunesc constituentele juridice ale faptei de discriminare, sub aspectul criteriului de discriminare și a dreptului lezat, de natură a genera pericolul lezării demnității umane sau al creării unui cadru ostil și degradant la adresa unor persoane în legătură cu convingerile lor religioase, în lumina art. 2, alin. (1), (5) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

De asemenea, ceea ce poate fi descris ca element material al ilicitului contravențional de natură discriminatorie reținut în speță, constând în publicarea unui articol-opinie pe blogul personal al reclamantului, care conține unele afirmații cu potențial discriminatoriu sub aspectul lezării demnității sau creării unui cadru ostil, degradant și ofensator la adresa unor persoane în legătură cu manifestarea convingerilor religioase, se circumscrie laturii obiective a contravenției stipulate prin dispozițiile art. 2, alin. (1), (5) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Pentru ca fapta de discriminare să reprezinte contravenție, iar astfel să atragă și răspunderea juridică tipică, este necesar ca aceasta să întrunească cu precădere, în funcție de tipicul fiecărei fapte în parte, condițiile cerute de dispozițiile art. 2 alin. (2), (4), (5) și (7), art. 6-9, art. 10, art. 11 alin. (1), (3) și (6), art. 12,13,14 și 15 din O.G. nr. 137/2000, astfel cum reglementează art. 26 alin. (1) din acest act normativ.

Se arată în continuare că afirmația instanței de fond, în sensul că existența unui cadru ostil ar fi presupus cu necesitate existența unor comportamente de continuitate între reclamant și studenta vizată, este una eronată.

Din interpretarea sintagmei "orice comportament", ca element central (la care se adaugă criteriul de discriminare) care definește hărțuirea ca formă de discriminare, rezultă în mod limpede că voința legiuitorului național a fost aceea de a viza toate formele de acțiune și reacțiune, necondiționat de caracterul iterativ și independent de gradul de gravitate. Așadar, pentru a se reține incidența acestor dispoziții legale speciale, este suficient să se stabilească existența unui comportament, ca acțiune singulară de orice natură bazat pe un criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant sau ostil degradant.

Fapta față de care s-a angajat răspunderea juridică în speță constă (sumar) în publicarea unui articol-opinie pe blogul personal al reclamantului, care conține unele afirmații cu potențial discriminatoriu sub aspectul lezării demnității sau creării unui cadru ostil, degradant și ofensator la adresa atât a studentei vizate în mod direct de către afirmații, cât și de către întreaga comunitate a persoanelor musulmane de religie islamică, căreia îi este adresat, direct, indirect sau implicit, mesajul articolului.

Se susține în continuare că prin invocarea analogiei cu ritualuri religioase, reclamantul procedează în mod intenționat la denaturarea semnificației purtării hijabului, care în mod evident nu are semnificația unui ritual religios.

În ceea ce privește teza a II-a a ipotezelor juridice reglementate de art. 15 din O.G. nr. 137/2000 cea în care se încadrează afirmațiile intimatului, nu ar presupune de plano demonstrarea intenției autorului, fiind necesară reținerea vinovăției manifestată inclusiv sub forma dolului ("intenție directă sau indirectă") sau în ultimă instanță, a culpei (cu prevedere sau simplă). Aceasta a fortiori prin coroborarea dispozițiilor, art. 15 cu art. 2. alin. (1) și (5) din O.G. nr. 137/2000. norme legale în care au fost încadrate exhaustiv afirmațiile împricinate și care exclud expressis verbis intenția autorului discriminării.

În opinia recurentului, instanța poate reține, în cauză fie și culpa, simplă, ceea ce ar presupune că autorul nu a prevăzut rezultatul faptei, sale, deși trebuia și putea să-1 prevadă.

Referitor la greșita interpretare a dispozițiilor art. 2 alin. (1), alin. (5) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000, raportat la art. 30 alin. (1) și (6) din Legea fundamentală și la dispozițiile art. 10 din CEDO, se arată că în mod constatat instanțele naționale confirmă temeinicia și legalitatea hotărârilor CNCD, prin care sunt sancționate afirmații publice sau articole gazetărești prin care se lezează demnitatea umană sau creează o atmosferă ofensatoare.

Referitor la plata daunelor daune morale de 1 leu, se susține de către recurent că reclamantul nu a probat niciun prejudiciu concret produs prin hotărârea CNCD.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

În susținerea poziției sale procesuale, intimatul a arătat că sunt nefondate criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. instanța de fond constatând, în mod corect, că nu s-a săvârșit niciun act de discriminare dintre cele prevăzute la articolul 2 din Ordonanța 137/2000 privind interzicerea formelor de discriminare și nici prin raportare la Legea 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați.

În continuare, intimatul a arătat că instanța de fond, în mod corect, a reținut că dacă modalitatea de relatare a unor aspecte de către instituțiile de presă este greu cenzurabilă chiar și atunci când exprimă neadevăruri flagrante și care este posibil să fi contribuit la nașterea acestor amenințării, singura instituție a statului căreia îi sunt recunoscute competențe de investigare a faptelor de discriminare ar fi trebuit să își exercite competențele cu respectarea prevederilor legale și cu imparțialitate, fără a induce a priori, în absența oricărei verificări, vinovăția persoanei investigate.

Intimatul-pârât B. a depus precizare prin care subliniază că își menține apărările formulate prin întâmpinările anterioare și lasă la aprecierea instanței de judecată soluția pe care o va pronunța.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Privitor la cronologia evenimentelor, este de menționat că intimatul-reclamant a postat pe blogul personal un articol având următorul text:

M-am trezit pe cap, ieri, la unul din cursurile mele, cu o purtătoare de acoperământ islamic. Nu o burka, aceea care ascunde complet capul, inclusiv fața, ci mai degrabă ceva care semăna cu ceea ce numim în mod obișnuit hijab sau al-amira (pentru diferențele dintre aceste forme de exprimare vestimentară a identității religioase islamice, vezi un material ilustrat, cu destule explicații, la adresa de internet x). La o întrebare vădit benignă, zic eu, adresată în afara orelor de curs (de fapt, după ele) legată de eventualitatea ca persoana în cauză să ia în calcul, măcar ca simplă ipoteză de lucru, rugămintea mea de a se gândi dacă, totuși, chiar e cazul să-și afișeze în chip atât de ostentativ credința, am primit, în loc de răspuns, un șir de zbierăte. Cu puținele cuvinte pe care le știe în limba română, persoana în cauză - relativ recent ajunsă în România, pe cât am înțeles, ca refugiat sau azilant - mi-a transmis, printre alte răcnete:

"Eu am drepturi!". Perfect adevărat. Are drepturi, desigur, ca orice alt azilant sau refugiat; știu și eu asta. Doar că drepturi am, la naiba, și eu, nu numai domnia sa.

În continuare, intimatul reclamant a făcut o scurtă explicație, spre evitarea oricărei confuzii.

Prin hotărârea nr. 75/22.02.2018 a CNCD s-au reținut următoarele:

Colegiul apreciază că în speță, articolul nu a avut rolul de a informa publicul și nici nu s-a urmărit acest aspect, prin articolul respectiv, partea reclamată aducând în prim plan aspecte negative, concepții politice și aspecte negative ale realității sociale. După cum a arătat reclamatul nu s-a dorit sub nici o formă discriminarea persoanelor de religie musulmană, însă după cum am arătat anterior intenția reclamatului nu este relevantă în stabilirea caracterului discriminatoriu al articolului publicat și a discuției purtate cu studenta de religie musulmană.

Europa se confruntă cu o criză a refugiaților în Europa, fenomen politico-social care a dat naștere unor polemici nivelul întregii societăți românești și europene. Prin modul de redactare al articolului partea reclamată arată faptul că persoanele de religie musulmană au fost întotdeauna binevenite în România. În contextul actual se pune problema afișării portului tradițional musulman în instituții de învățământ, aspect de natură a aduce atingere caracterului laic al instituțiilor de învățământ, fiind adusă în discuție chiar o hotărâre emisă de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. S-a apreciat că în speța de față se impune interferența statului în limitarea libertății de exprimare, partea reclamată urmărind să sublinieze anumite aspecte apreciate ca negative, însă modul în care s-a adresat partea reclamată studentei sale precum și modul în care a relatat pe blog cele petrecute au condus la lezarea demnității persoanelor de religie musulmană, fiind create un sentiment de inferioritate pentru studenta aparținând acestui cult.

Din relatările reclamatului și al persoanelor prezente a reieșit faptul că studenta purta un acoperământ de tip "hijab" care acoperă părul și gâtul, lăsând fața complet descoperită. Se poate compara acoperământul respectiv cu un batic sau năframă, acoperământ tradițional românesc.

Prin modul în care este redactat articolul respectiv este atins criteriul religiei. Originea etnică, identitatea cultural-lingvistă, libertatea confesională definitorii ale fiecărui om. Atât legislația internă cât și tratatele la care România este parte ocrotesc aceste valori intrinseci ființei umane. Modul în care o persoană alege să își manifeste religia și valorile sale nu ar trebui obstrucționată ori descurajată. Un mod excesiv, spre exemplu portul vălului integral, ar fi de natură a aduce atingere relațiilor interumane și a comunicării în general prin acoperirea chipului. În privința vălului hijab acesta nu ar trebui să fie de natură a deranja cu atât mai mult cu cât există și năframa, obiect vestimentar tipic românesc.

Ca urmare a discuției purtate, studenta s-a simțit lezată alegând să participe la cursurile ținute de către partea reclamată, prin poziționarea în ultima bancă, nemaiexistând alte discuții pe această temă. Nu se poate primi nici apărarea potrivit căreia sub hijab ar fi putut fi ascunse căști ori altele asemenea. Pe acest principiu, critica ar putea fi îndreptată și împotriva unei persoane cu păr lung, lăsat desfăcut.

Prin dispozitivul hotărârii s-au reținut că, prin textul supus analizei, s-a creat o atmosferă ostilă, degradantă, umilitoare la adresa comunității musulmane, reprezentând discriminare cu încălcarea dreptului la demnitate conform art. 2 alin. (1) si alin. (5) art. 11 (1) precum și al art. 15 din O.G.. nr. 137/2000.

Ca atare, s-a aplicat sancțiunea avertismentului, în sarcina părții reclamate, domnul A., obligarea părții reclamate să publice pe blogul său un rezumat al hotărârii CNCD, precum și emiterea unei recomandări.

Structurând motivele de recurs invocate de către recurentul-pârât, Înalta Curte constată că argumentele acestei părți vizează, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1) și (5) din O.G. nr. 137/2000, art. 15 din O.G. nr. 137/2000, respectiv a art. 30 lin. (1) și alin. (6) din legea fundamentală și a dispozițiilor art. 10 din CEDO.

Potrivit deciziei de casare, instanța de control judiciar a apreciat că, dată fiind modalitatea în care s-a reținut săvârșirea faptei de discriminare, prin publicarea unui articol pe o platformă publică și prin discuția purtată în cadrul unei instituții publice de învățământ cu o studentă de religie musulmană, prima instanță trebuia să analizeze fapta reclamantului prin prisma drepturilor apărate de O.G. nr. 137/2000, proporțional cu justificarea ingerinței statului asupra dreptului la liberă exprimare, în contextul indicat de reclamant prin cererea de chemare în judecată, al dezbaterilor privind demararea unei inițiative legislative. De asemenea, s-a dispus ca instanța să efectueze așa-numitul "control al proporționalității", care are două etape. În primul rând, va examina existența unui scop legitim și, în al doilea rând, va controla proporționalitatea stricto sensu a diferenței de tratament.

În speță, având în vedere îndrumările din decizia de casare, instanța de rejudecare, în exercitarea deplinei jurisdicții, în fapt și în drept, a grupat în două categorii, respectiv aplicarea prevederilor legale reținute de pârâtă situației de fapt și sancționarea reclamantului ca și ingerință în exercitarea dreptului său la liberă exprimare prevăzut de convenție.

S-a susținut de recurenta-pârâta că prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt incidente situației de fapt, în sensul în care intimatul reclamant a realizat o deosebire, excludere, restricție sau preferință care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Instanța de rejudecare a examinat toate motivele de nelegalitate a actului administrativ jurisdicțional invocate care au vizat atât chestiuni formale, procedurale, cât și de fond, astfel că Înalta Curte constată că dezlegarea pe care judecătorul fondului a dat-o acestora este la adăpost de orice critică și se impune a fi menținută.

Din cuprinsul articolului reiese că acesta conține o introducere referitoare la absența intenției oricărei discriminări, intimatul-reclamant menționând opinia sa de toleranță către toate religiile și exemplifică în concret aprecierea sa față de musulmani.

Aceste elemente reies cu precădere din articolele publicate de acesta, iar atitudinea sa față de lumea musulmană, relevată de aceste articole este una echilibrată și apreciativă pentru valorile sale, cu atât mai mult cu cât acestea au fost exprimate ulterior atentatelor teroriste de la Paris din 13.11.2015 când era mai degrabă facil a împărtăși un sentiment antiislamic, 18.11.2015, 27.11.2015, 04.12.2015 (50-52 vol. T.B.), 26.12.2015 (53-56 vol. T.B.), 08.01.2016 .

La fel ca judecătorul fondului, și Înalta Curte consideră că pentru a fi incident art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 ar fi trebuit ca reclamantul, prin ideile sale, să propage un tratament diferențiat al celor de religie islamică cu privire la exercitarea unor drepturi.

Redând articolul, intimatul-reclamant menționa că:"Am scris, în ultima vreme, destul despre atentatele de la Paris, ca și despre războiul fără de sfârșit din Siria; ca și despre primejdia constituită de radicalismul islamic în forma sa cea mai agresivă. Dar am scris și despre nevoia de a-i primi, în Europa, cu toate reținerile pe care le avem, pe refugiații ce vin în valuri dinspre Orientul Mijlociu (între altele fiindcă, ăsta-i adevărul, natalitatea în Europa scade continuu, de ani buni, și singura sursă de forță de muncă aflată la îndemână e, în termenii proximității geografice, Orientul Mijlociu Extins)".Cel mai șocant - și mai dezgustător, de fapt - lucru pe care-l pot relata despre reacțiile cu care m-am confruntat (pe blog, pe C., la telefon, în dialogul cu cunoscuți ocazionali sau cu prieteni) după ce am tot scris despre Orientul Mijlociu e convingerea unei cote-părți importante dintre cei cu care am intrat în contact că toți arabii - și, în termeni mai largi, toți musulmanii - ar fi doar un fel de pitecantropi ajunși, cumva, în lumea de azi: niște ființe primitive, inculte, absolut incapabile de progres și complet sălbatice. Astfel de prejudecăți circulă în chip intens, exacerbate monstruos de reacția față de recentele atacuri teroriste.

În optica Înaltei Curți, atitudinea intimatului reclamant față de lumea musulmană este una echilibrată și nu se observă că ideile astfel exprimate acestea ar propaga vreun tratament diferențiat al celor de religie islamică cu privire la exercitarea unor drepturi.

În ceea ce privește comentariile făcute pe pagina de C. a intimatului la declarația acestuia, analizată în cele ce preced, prima instanță a reținut că prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 nu sunt realizate întrucât diferențierea pe care o solicită acesta nu se referă la o religie, ci la toate religiile după cum în mod evident rezultă din textul reclamantului. Într-o conversație publică pe pagina de C. a reclamantului acesta a fost întrebat: Desigur, va referiți si la cruciulițele purtate cu lănțișor la piept? Sau la cerceii mei mici in forma de steaua lui D.? Sau un evreu ortodox trebuie sa-și radă perciunii? Dar dacă eu port batic, dar nu din motive religioase, ci estetice? Puteti cat... See More Răspunsul reclamantului a fost în sensul că: A.: E., mulțumesc mult pentru opinie. Da, mă refer la toate simbolurile religioase. Ce mai rămâne din laicitatea spațiului instituțional în sine (ca să folosesc expresia ta), atâta vreme cât numitul spațiu e plin de (sau măcar conține și) evidente simboluri religioase? Să dau un exemplu: crezi, de exemplu, că un cetățean român care nu e creștin - poate e musulman, poate aparține cultului mozaic - se simte chiar bine reprezentat de un Parlament in care sala mare de ședințe a Camerei Deputaților arată așa? (vezi crucea de pe perete. imediat sub televizorul cel mare, așezat chiar sub stemă).

Din textul analizat ideea principală a acestuia, astfel cum aceasta a fost exprimată de reclamant, respectiv că România este un stat laic, iar religia și simbolurile religioase de orice fel nu își au locul în instituțiile de stat și că simbolurile religioase de orice fel nu trebuie afișate sau purtate la vedere.

S-a mai reținut în sarcina intimatului-reclamant încălcarea prevederilor art. 2 alin. (5) și 15 din O.G. nr. 137/2000 sub forma comportamentului care a creat o atmosferă ostilă, degradantă sau umilitoare la adresa comunității musulmane, consecință a modului cum reclamantul a interacționat cu studenta sa care, ulterior discuției, a ales să participe la cursurile sale stând în ultima bancă.

Cu privire la aceste aspecte, recurentul-pârât a susținut că sub forma comportamentului s-a creat o atmosferă ostilă, degradantă sau umilitoare la adresa comunității musulmane, consecință a modului cum reclamantul a interacționat cu studenta sa.

Așa cum bine a punctat judecătorul fondului nu se poate nega că discuția avută cu studenta să fi avut la data faptelor un impact emoțional din perspectiva modului cum aceasta se raportează la propria-i religie, de asemenea nici reacția energică a acesteia nu pare să fi detensionat discuția și să îi fi dat o amploare pe care în alte circumstanțe poate nu a avut-o. Însă, dacă aceasta a ales să se așeze în ultima bancă a fost o alegere personală și nu au reieșit, din probele administrate în cauză, că aceasta a fost consecința conduitei intimatului reclamant.

Fiind un eveniment singular nu atinge gravitatea unei fapte ce creează un caracter ostil, umilitor sau degradant întrucât nu a fost urmat de nicio consecință pe plan universitar și nici a unei conduite ostile din partea reclamantului.

De altfel, în acest context este greu de apreciat asupra naturii umilitoare sau degradante a unei discuții în condițiile în care persoana vizată nu a afirmat acest lucru iar martori au declarat că ulterior conversației analizate, reclamantul s-a comportat bine cu studenții străini.

În materia analizată prezintă relevanță efectul, impactul generat de afirmațiile incriminate, independent de scopul în care au fost făcute, care trebuia însoțit și de mijloace adecvate. Or, pentru a fi incident art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 ar fi trebuit ca reclamantul, prin ideile sale să propage un tratament diferențiat al celor de religie islamică cu privire la exercitarea unor drepturi.

Aici este de menționat că în exprimarea sa la adresa studentei sale, intimatul nu a utilizat expresii jignitoare, insultătoare sau profanatoare, nu a conținut niciun atac insultător la adresa simbolurilor sacre ale musulmanilor și, după cum a arătat instanța, contextul discuției se referea la religii în general, iar nu la religia islamică în particular.

Practic, în interacțiunea cu studenta sa, acesta și-a exercitat dreptul la liberă exprimare în limitele stabilite de CEDO, sancționarea sa contravențională reprezentând o ingerință disproporționată și nenecesară într-o societate democratică.

Recurentul-pârât a sancționat intimatul-reclamant pentru ideile exprimate, considerând ca fiind astfel incidente prevederile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motivele fiind enumerate în mod exhaustiv în al doilea paragraf al art. 10 din Convenție.

Așadar, sancționarea contravențională a intimatului - reclamant a vizat protejarea drepturilor altora, drepturi ce țin de libertatea religioasă ce pot intra sub protecția art. 9 CEDO, în consecință, și această condiție este îndeplinită.

Instanța de control judiciar amintește că în cauză nu au fost formulate critici cu privire la previzibilitatea normei reținute a fi încălcată iar aplicarea acesteia unei situații de fapt, precum cea din prezenta cauză nu apare ca fiind în mod vădit imprevizibilă, în consecință și această condiție a legii este îndeplinită în cauză.

Subiectul abordat de intimat în textul său era unul cu privire la care existau deja, de zeci de ani, dezbaterii vii în societățile occidentale și priveau întocmai cenzurarea fie în cadrul instituțiilor statului fie chiar în public, cum este cazul Franței, exprimării convingerilor religioase prin portul islamic al femeilor.

Argumentele expuse de reclamant sunt exprimate în marja dezbaterii raționale ale unui subiect de interes național precum limita exprimărilor convingerilor religioase în instituțiile statului care a fost abordat într-o maniera echidistantă, nu conțineau niciun aspect ofensator la adresa musulmanilor. De altfel, aceasta constituie o temă legitimă de dezbatere publică.

Recurenta -pârâta nu a luat in considerare un aspect al realității obiective, probate de altfel de reclamant, respectiv atât existența unor inițiative legislative care privea întocmai subiectul adus în discuție de reclamant, respectiv interzicerea portului islamic în instituțiile de învățământ dar mai ales propria hotărâre a CNCD emisă la data de 21.11.2006 prin care aprecia, din perspectiva caracterului laic al statului că simbolurile religioase trebuie să fie afișate doar în timpul lecțiilor de religie .

Cu privire la necesitatea ingerinței într-o societate democratică, articolul conține o introducere referitoare la absența intenției oricărei discriminări. Reclamantul menționează opinia sa de toleranță către toate religiile și exemplifică în concret aprecierea sa față de musulmani. Atitudinea reclamantului față de lumea musulmană, relevată de aceste articole este una echilibrată și apreciativă pentru valorile sale cu atât mai mult cu cât acestea au fost exprimate ulterior atentatelor teroriste de la Paris din 13.11.2015, când era mai degrabă facil a împărtăși un sentiment antiislamic.

În acest context, în exprimarea sa la adresa studentei sale nu a utilizat expresii jignitoare, insultătoare sau profanatoare, nu a conținut niciun atac insultător la adresa simbolurilor sacre ale musulmanilor și, după cum a arătat instanța, contextul discuției se referea la religii în general iar nu la religia islamică în particular.

Instanța de control judiciar amintește că pornind de la caracterul esențial într-o democrație, dar nu absolut, al dreptului la liberă exprimare, exercitarea acestei libertăți comportă îndatoriri și responsabilități și poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, pentru protecția reputației sau a drepturilor altora.

Pentru considerentele anterior expuse se reține că intimatul-reclamantul, în interacțiunea cu studenta sa, și-a exercitat dreptul la liberă exprimare în limitele stabilite de CEDO, sancționarea sa contravențională reprezentând o ingerință disproporționată și nenecesară într-o societate democratică.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte apreciază că în absența oricăror acte de investigație proprie a înțeles să propage în spațiul public informații care îl discreditau pe reclamant, inducând ideea că acesta a săvârșit fapte de discriminare.

În egală măsură, Înalta Curte, are în vedere că, o asemenea conduită reprobabilă este inacceptabilă din partea recurentului-pârât, sugerând încă dinainte de a efectua orice acte de verificare a informațiilor menționate în sesizare că reclamantul este vinovat de fapte de discriminare.

În consecință, față de intenția voită a recurentului de a-l vătăma pe intimat ori cel puțin neglijența gravă a acesteia care a condus la producerea prejudiciului moral, precum și pentru emiterea nelegală a hotărârii nr. 75/22.02.2018, în mod corect instanța a dispus măsuri de reparare a prejudiciului pe care le apreciază proporționale și suficiente.

Înalta Curte nu poate primi criticile aduse de pârât sentinței recurate, apreciind că recursul a dedus judecății critici nefondate, urmând a fi respins ca atare, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței civile nr. 746 din 27 aprilie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 17 aprilie 2024.