ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 107/2015

Decizia nr. 107/2015

Deliberând asupra prezentului recurs;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe;

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Călărași sub nr. x/116/2012, reclamanta A. a solicitat - în contradictoriu cu pârâții ministrul Justiției și Ministerul Justiției - obligarea pârâtului ministrul Justiției să emită un ordin prin care să îi fie stabilită corect indemnizația de încadrare brută lunară și să fie înlăturată starea de discriminare între magistrații instanței din care face parte, in termen de 30 de zile de la data comunicări sentinței; obligarea pârâților, în solidar, la penalități de 50 lei/zi întârziere; obligarea pârâților la cheltuieli de judecată.

Printr-o cerere precizatoare și completatoare ulterioară (fila 19 - dosar Tribunal Călărași), reclamanta a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâților ministrul Justiției, Ministerul Justiției și Tribunalul Călărași de a-i soluționa cererea prin care a solicitat să emită un ordin prin care să fie înlăturată starea de discriminare intervenită între magistrații instanței din care face parte. Totodată, a solicitat obligarea ministrului Justiției să procedeze la stabilirea corectă a indemnizației brute lunare de reîncadrare și să emită un ordin care sa cuprindă indemnizația lunara de încadrare în care se includ pe lângă elementele de baza și sporurile de risc de 50% si pentru confidențialitate de 15% și sporul de toxicitate de 15% ca urmare a trecerii în tranșa de vechime în munca de la 15 ani la 20 de ani.

A solicitat obligarea pârâților Ministerul Justiției, ministrul Justiției, Tribunalul Călărași, în solidar, la plata diferenței de drepturi salariale, respectiv diferența între indemnizațiile încasate începând cu 01 ianuarie 2007 și indemnizațiile ce s-ar fi cuvenit după includerea indexărilor salariale, sume ce urmează să fie reactualizate cu rata inflației începând cu data de 17 februarie 2009 pana la achitarea integrala a acestora. Totodată, a solicitat obligarea pârâților in solidar, sa plătească indemnizația calculata ca urmare a trecerii în tranșa de vechime în muncă de la 15 ani la 20 de ani începând cu data de 01 august 2011 precum și cu includerea indexărilor salariale, începând cu data pronunțării sentinței dar și pe viitor. A mai solicitat obligarea Ministerului Justiției sa aloce fondurile necesare pentru plata indemnizației brute lunare de reîncadrare stabilite după includerea indexărilor salariale în indemnizația lunara de încadrare și a transei de vechime in munca de la 15 ani la 20 de ani începând cu data de 17 februarie 2012, obligarea pârâților Ministerul Justiției și Ministerul Justiției în solidar, la plata unor penalități de 50 lei/zi de întârziere, in caz de neconformare, cu cheltuieli de judecata.

Prin Încheierea din data de 25 octombrie 2012 Tribunalul Călărași a luat act de faptul că prin Încheierea nr. x din 03 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte și Casație, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/1/2012 s-a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Vrancea.

La rândul său, Tribunalul Vrancea, prin sentința civilă nr. 2258 din 10 aprilie 2013 a declinat competenta de soluționare a cauzei in favoarea Curții de Apel București.

Prin sentința nr. 1999 din 17 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția autorității lucrului judecat ca nefondată. A respins, de asemenea, acțiunea formulată de reclamanta A., ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, referitor la excepția autorității de lucru judecat, că aceasta este neîntemeiata prin raportare la dispozițiile art. 166 C. proc. civ., nefiind îndeplinita identitatea de obiect între Dosarul nr. x/2/2011 al Curții de Apel București (nulitatea Ordinului nr. 341/C din 09 februarie 2011) și prezentul dosar (litigiu grefat pe dispozițiile Ordinului nr. 2673/C din 19 decembrie 2011).

Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că, prin Ordinul ministrului Justiției nr. 2673/C din 19 decembrie 2011 s-a stabilit că, începând cu data de 01 august 2011, reclamanta se încadrează în gradația 4, clasa de salarizare 104 ca urmare a trecerii în transa de vechime în funcție de la 15 la 20 de ani și beneficiază de o indemnizație de încadrare brută lunară de 7.203 lei, cuantumul sporului de condiții de munca grele, vătămătoare și periculoase de 1.055 lei si cuantumul sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică și a sporului de confidențialitate de 986 lei.

Art. 1 din Legea nr. 285/2010 stabilește că;

(1) Începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.

(2) Începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții (…).

Sintagma astfel cum au fost acordate din alin. (1) și (2) ale textului de lege citat trimite fără echivoc la faptul că majorarea prevăzută de lege se aplică la nivelul indemnizației din luna octombrie 2010, astfel cum a fost diminuată prin dispozițiile Legii nr. 118/2010.

Apoi, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 stabilește că indemnizația de încadrare brută lunară aferentă lunii octombrie 2010 cuprinde sporurile care făceau parte din aceasta potrivit Legii nr. 330/2009. Potrivit acestui act normativ, reclamanta a beneficiat de un spor de risc si suprasolicitare neuropsihica de 25% și de un spor de confidențialitate de 5%.

Prin urmare, este neîntemeiată susținerea reclamantei în sensul că paratul ar fi stabilit greșit indemnizația de încadrare deoarece a preluat vechea reglementare din Legea nr. 330/2009 referitoare la adaosuri, care este abrogata la data intrării in vigoare a Legii nr. 284/2010.

Contrar opiniei reclamantei, legiuitorul a aplicat majorarea de 15% prevăzută de art. 1 din Legea nr. 285/2010, nu la indemnizația aferentă lunii iunie 2010, ci la cea din octombrie 2010.

Apoi, art. 7 alin. (2) din Legea nr. 284/2010 prevede că valoarea indemnizațiilor lunare de încadrare utilizata la reîncadrarea pe funcții a personalului in anul 2011 se stabilește prin legea privind salarizarea in anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

În ceea ce privește solicitarea reclamantei de a se constata refuzul nejustificat al pârâților de a i se soluționa cererea, aceasta, raportat la considerentele anterior expuse, apare ca fiind neîntemeiata, nefiind îndeplinită condiția unei exprimări explicite, cu exces de putere, a voinței pârâților de a nu rezolva cererea reclamantei (art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004).

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta A., solicitând modificarea în parte a sentinței și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și completată.

A invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanța de fond nu a aplicat în mod corect actele normative invocate la situația de fapt.

Astfel, cu privire la determinarea cuantumului drepturilor salariale, instanța de fond s-a limitat să arate în considerentele hotărârii care este textul de lege, fără a combate cele susținute de reclamantă, în sensul că potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1), art. 4 alin. (1) și art. 5 din Anexa 6, Secțiunea 1 a Legii nr. 284/2010, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (3) lit. a) și b) din Legea nr. 330/2009, ulterior datei de 1 ianuarie 2011 și în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 285/2010, fac parte din indemnizația lunară de încadrare, sporul de vechime în muncă, sporul pentru vechimea efectiva în funcție, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, precum și sporul de confidențialitate și suma acordată cu titlu de diferențe compensatorii în baza Legii nr. 330/2009.

Acest mod de calcul este, de altfel, și cel precizat de Normele Metodologia a aplicare a Legii 285/2010 aprobate prin Ordinul B. nr. 42 din 13 ianuarie 2011 (lit. h).

Recurenta reclamantă a arătat faptul că sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare și periculoase în cuantum de 15% nu face parte din indemnizația lunară de încadrare și se calculează prin raportare la aceasta, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 284/2010, astfel că indemnizația de încadrare trebuie să cuprindă și suma compensatorie, la care să se calculeze procentele pentru trecerea în altă clasă, iar sporul pentru condiții vătămătoare să se calculeze ca procent din indemnizația de încadrare brută lunară.

Cu privire la starea de discriminare pe care a invocat-o, dar a fost negată de instanța de fond, recurenta a susținut că nu au relevanță deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar „inter partes" și deci acestea nu-i sunt opozabile nici recurentei, nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară a dispozițiilor Protocolului nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție.

A reiterat, în acest context, faptul că au fost încălcate dispozițiile C. muncii, aprobat prin Legea nr. 53/2003, care prin art. 5 și 6 a stabilit că în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii, fiind interzise, atât discriminarea directă, cât și cea indirectă.

Pe de altă parte, atât reglementările legale enunțate, dar și prevederile art. 4 și 16 din Constituție, care consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, trebuie analizate prin prisma dispozițiilor art. 20 din Legea fundamentală a statului care stipulează că drepturile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ., art. 6 alin. (1), art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului; art. 20, art. 21 alin. (3) Constituția României; art. 1, 2 și 27 din O.G. nr. 137/2000; jurisprudența Curții Europeană a Drepturilor Omului: cauza Ștefănică împotriva României, cauza Tudor împotriva României; cauza Beian împotriva României; cauza Zăinescu împotriva României; cauza Țară Lungă împotriva României, cauza Driha împotriva României, Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011 a Curții Constituționale.

II. Procedura în fața instanței de recurs;

Intimatul pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, deoarece criticile nu sunt fondate.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul pârâtei este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta a investit instanța de fond cu o acțiune având ca obiect principal constatarea refuzului nejustificat al pârâților de a emite un nou ordin prin care să i se stabilească în mod corect indemnizația brută lunară de reîncadrare.

Sub acest aspect, prezintă modalitatea de calcul care, în opinia sa, ar respecta art. 4 alin. (1), art. 5 și art. 8 alin. (1) din Anexa 6 - Secțiunea 1 a Legii-cadru nr. 284/2010 și art. 4 alin. (3) lit. a), b) din Anexa 6 a Legii nr. 330/2009.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, „în anul 2011, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din legea-cadru, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea-cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare."

Totodată, alin. (3) dispune că „prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție pentru personalul care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale "Justiție", (…)."

În aceeași ordine de idei, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010

stabilește că „în salariul de bază, indemnizația lunară de încadrare, (…) aferente lunii octombrie 2010 sunt cuprinse sporurile, indemnizațiile, care potrivit Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din (…) indemnizația de încadrare brută lunară, (…), precum si sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, acordate potrivit O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare. Sporurile stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului necuprinse în Legea-cadru nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, și care au fost acordate în anul 2010 ca sume compensatorii cu caracter tranzitoriu sau, după caz, ca sporuri la data reîncadrării se introduc în (…) indemnizația de încadrare brută lunară, (…), fără ca prin acordarea lor să conducă la creșteri salariale, altele decât cele prevăzute de prezenta lege."

În cadrul noului sistem de salarizare, la (re)încadrarea magistraților se ține seama deci de vechimea în muncă și de vechimea în funcție, făcându-se însă și trimitere expresă la structura indemnizației de încadrare brută lunară prevăzută de Legea nr. 330/2009.

Or, în nota aferentă Anexei VI/1 se arată că sunt incluse în coeficienții stabiliți pe baza vechimii în muncă și vechimii în funcție “sporul pentru vechimea în funcție (majorarea indemnizației de încadrare brute lunare), sporul pentru vechimea în muncă, precum și adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a) din anexa nr. VI” („un adaos de 25% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și, respectiv, de 10% pentru asigurarea confidențialității, calculate la indemnizația de încadrare brută lunară sau, după caz, la salariul de bază și care începând cu data de 1 ianuarie 2010 vor fi incluse în indemnizația de încadrare brută lunară sau, după caz, în salariul de bază”).

Totodată, art. 4 alin. (4) din Anexa 6 la Legea nr. 330/2009 dispune că “cuantumul sporurilor prevăzute la alin. (3) lit. b) se va acorda (…) sub forma unei valori nominale”.

Prin urmare, în mod corect a reținut și instanța de fond că modul de calcul al drepturilor salariale de care beneficiază persoanele care în anul 2011 avansează în gradația corespunzătoare trecerii într-o altă tranșă de vechime în muncă sau în funcție este expres reglementat de legiuitor și că Ordinul contestat respectă acest mod de calcul, neimpunându-se anularea sau modificarea lui potrivit algoritmului de calcul lipsit de temei legal care a fost propus de reclamantă.

Cât privește critica adusă sentinței referitoare la faptul că în mod greșit nu a fost constatată discriminarea invocată de reclamantă, Înalta Curte apreciază că instanța de contencios administrativ poate verifica legalitatea unui act administrativ doar prin prisma actelor normative în vigoare la data emiterii actului atacat, iar nu prin raportare la o eventuală situație de discriminare în contextul dispozițiilor indicate de reclamantă drept temei legal al acțiunii și, respectiv, al recursului (O.G. nr. 137/2000 și C. muncii).

Mai mult, nu poate fi ignorat faptul că, prin Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012 pronunțată de Curtea Constituțională a României, publicată în M. Of. partea I nr. 559 din 08 august 2012, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010, reținându-se în esență, că acestea nu încalcă dispozițiile art. 4, art. 16 și art. 41 din Constituția României, decizie general obligatorie de la data publicării în M. Of., astfel încât argumentele privind o eventuală neconcordanță a ordinului atacat față de dispozițiile constituționale și față de reglementările internaționale, cu privire specială la necesitatea respectării principiului egalității în materie de salarizare, menționate de reclamantă, nu pot fi reținute din perspectiva demersului de verificare a legalității actului contestat.

În aceste condiții, în mod temeinic și legal prima instanță a stabilit că nu există refuzul nejustificat al pârâților de a emite un nou ordin de salarizare în sensul dorit de reclamantă, motiv pentru care și pretențiile accesorii acestei solicitări apar ca fiind neîntemeiate.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia;

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 1999 din 17 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 ianuarie 2015.