CASE OF ZAINESCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea (nr. 26832/03) introdusă împotriva României și prin care un cetățean al acestui Stat, dl. M. Dănuț Zăinescu («reclamantul»), a sesizat Curtea la data de 4 august 2003 în temeiul articolului 34 din Convenției de apărare a Drepturilor omului și a Libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul este reprezentat în fața Curții de către Dl. Emilian

La data de 1 septembrie 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Conform dispozițiilor articolului 29 § 3 din Convenție, ea a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.

Reclamantul Dl. Dănuț Zăinescu, este un cetățean român, născut în anul 1953 și domiciliat în București.

Până în mai 2000, reclamantul era agent de poliție de frontieră și beneficia de statutul de militar. La cererea sa, la data de 31 mai 2000, a fost trecut în rezervă și pensionat anticipat.

În urma trecerii sale în rezervă, în baza articolului 31 din legea nr. 138 din 20 iulie 1999 («

În plus, conform art. 80 din legea nr. 56 din 4 iunie 1992 („legea nr. 56/1992”) privind frontiera de Stat, modificat prin ordonanța de Guvern nr. 80/1999, reclamantul a primit un ajutor financiar echivalentul a douăsprezece „solde integrale” din ultima lună de activitate.

În ceea ce privește alocația prevăzută de articolul 31 § 1 din legea nr. 138 din 1999, în momentul viramentului acestei sume, Ministerul de Interne a dedus suma corespunzând impozitului pe venit, calculat după dispozițiile ordonanței nr. 73 din 27 august 1999 cu privire la impozitul pe venit („ordonanța nr. 73/1999”) privând astfel reclamantul de 86.761.606 lei românești vechi (ROL).

În ceea ce privește ajutorul financiar acordat în baza legii nr. 56/1992, ministerul l-a calculat în funcție de solda netă, considerând că expresia „soldă integrală” menționată în numita lege avea în vedere solda netă. Prin urmare, ministerul a dedus din ajutorul în cauză 31.549.658 ROL, suma corespunzând impozitului pe venit, calculat după dispozițiile ordonanței nr. 73/1999 cu privire la impozitul pe venit.

Printr-o acțiune înaintată împotriva Ministerului de Interne („ministerul”), reclamantul a solicitat rambursarea impozitului perceput considerând că legile nr. 138/1999 și 56/1992 exonerau de impozit alocația și ajutorul financiar cuvenite. Ministerul a contestat această cerere argumentând că impozitările în cauză erau conforme ordonanței nr. 73/1999.

Printr-un proces din data de 11 noiembrie 2002, Tribunalul București a respins acțiunea.

Această soluție a fost confirmată de Curtea de Apel București care, prin decizia din data de 25 februarie 2003, a respins recursul reclamantului. Curtea a considerat, în ceea ce privește alocația de sprijin, că în baza articolului 6 f) din ordonanța Guvernului nr. 73/1999 și a principiului general conform căruia orice venit este impozabil, indemnizația percepută de reclamant a fost corect supusă impozitării. Cu privire la ajutorul financiar prevăzut de legea nr. 56/1992, ea a considerat că solda integrală era în realitate solda lunară netă.

Dispozițiile legale și dreptul intern aplicabile cu privire la alocația prevăzută de legea nr. 138/1999 din data de 20 iulie 1999, despre salarii și alte drepturi ale militarilor sunt descrise în decizia

Articolul 80 § 3 din legea nr. 56 din 4 iunie 1992 cu privire la granița de Stat, modificată de ordonanța de Guvern nr. 80/1999, este redactat astfel:

Reclamantul susține că ajutoarele financiare percepute în baza legilor nr. 138/1999 și 56/1992 la ieșirea sa la pensie au fost ilegal supuse impozitării, cu încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 care are următorul cuprins:

Guvernul a prezentat o excepție rezultată din inaplicabilitatea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, considerând că reclamantul nu are nici un „bun”, nici o „baza legitimă”, legat de sumele reținute cu titlu de impozit.

În ceea ce privește ajutorul financiar perceput de către reclamant în baza legii nr. 56/1992, Curtea constată că impozitarea acestuia este prevăzută delege, așa cum este interpretată de către jurisdicțiile naționale. Spre deosebire de alocația primită în baza legii nr. 138/1999, acest ajutor nu pare să fi generat o jurisprudență contradictorie. Considerând marja mare de apreciere recunoscută Statelor, mai ales când acestea elaborează și își pun în practică politica fiscală, Curtea nu consideră că reclamantul poate pretinde posesia unui „bun”, în baza Convenției, cu privire la suma pe care pretinde că i s-a reținut în mod ilegal în baza legii nr. 56/1992.

Așadar această parte a plângerii est incompatibilă

Cu privire la capătul de cerere referitor la impozitarea alocației primite în baza legii nr. 138/1999, Curtea constată că excepția Guvernului este strâns legată de fondul plângerii, așa încât este necesar să fie inclusă în fond.

De asemenea, ea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în baza articolului 35 § 3 din Convenție și că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Se impune deci să fie declarat admisibilă.

Curtea constată că în cauza

Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat nici un fapt și nici un argument ce ar putea conduce la o concluzie diferită. Ca și în cazul prezentei cauze, ea consideră că articolul 1 din Protocolul nr. 1 se aplică în speță, ținând cont de dispozițiile clare ale articolului 31 din legea nr. 138/1999, reclamantul este îndreptățit ca alocația sa să fie scutită de impozit, așa cum rezultă din jurisprudența internă în momentul în care a contestat impozitarea în chestiune (cauza

În aceeași măsură, Curtea apreciază că ingerința denunțată este în mod evident ilegală în planul dreptului intern și, în consecință, incompatibilă cu dreptul respectării bunurilor reclamantului. O asemenea concluzie o dispensează de a mai cerceta dacă celelalte condiții prescrise de dispozițiile articolului 1 citat mai sus au fost respectate (cauza

În consecință, Curtea consideră că este necesar să se respingă excepția de incompatibilitate ratione materiae ridicată de Guvern și concluzionează că în speță a existat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.

Reclamantul se mai plânge de faptul că, ținând cont de situația că alți militari aflându-se în aceeași situație ca și el au beneficiat de o alocație neimpozabilă, el a suferit o discriminare contrară articolului 1 din Protocolul nr. 12 al Convenției, curtea apreciază că această plângere trebuie examinată din unghiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 combinat cu articolul 14. Articolul 14 din Convenție prevede:

Guvernul contestă acest punct de vedere argumentând că, în marea majoritate a cazurilor similare cu cel al reclamantului, jurisdicțiile interne au reținut temeiul impozitării și ca în orice stadiu al cauzei reclamantul nu indică care ar fi fundamentul discriminării invocate.

Curtea subliniază că această plângere est legată de cea examinată mai sus și trebuie deci să fie declarată admisibilă.

Curtea nu constată nici un motiv care ar putea-o determina să se îndepărteze de la concluzia la care a ajuns în cauza

Curtea observă că, spre deosebire de reclamant, alți militari trecuți în rezervă au beneficiat de această alocație fără a fi supusă impozitării. Ori, Curtea nu găsește, în speță, nici n motiv de natură să justifice o asemenea discriminare.

Așadar, se constată încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 coroborat cu articolul 14 din Convenție.

Invocând articolul 6 din Convenție, reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurilor, cu privire la jurisprudența contradictorie a instanțelor naționale.

Curtea amintește că contenciosul fiscal nu intră în sfera drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, în ciuda efectelor patrimoniale pe care le are necesar legat de situația contribuabililor (

Rezultă deci că această plângere este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respinsă aplicând articolul 35 § 4.

Reclamantul reclamă cu titlul de prejudiciu material 22548 lei românești noi (RON), sau 6.177 euro (EUR), reprezentând valoarea reactualizată după rata de inflație a 86.761.606 lei vechi românești (ROL) reținuți cu titlu de impozit perceput pe alocația virată în baza legii nr. 138/1999, la care se adaugă 8.199 RON, fie 2.246 EUR, valoare reactualizată a 31.549.658

Guvernul contestă aceste petenții.

Curtea subliniază că ea nu a concluzionat decât încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 luat izolat și coroborat cu articolul 14 din Convenție în ceea ce privește impozitarea alocației virate în aplicarea legii nr. 138/1999. Având la bază principiul echității din articolul 41 din Convenție, Curtea consideră că trebuie să se atribuie reclamantului 5.300 EUR cu titlul de daune materiale.

De asemenea Curtea consideră că evenimentele în cauză au antrenat pentru reclamant o stare de incertitudine și suferințe pe care simpla constatare a încălcării nu este suficientă să le repare. Ea consideră că suma de 1.000 EUR reprezintă o compensație echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

Reclamantul nu solicită rambursarea costurilor și cheltuielilor de judecată.

Curtea hotărăște să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitarea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei procente.